Art. 1593 Noul cod civil Felurile subrogaţiei Subrogaţia

1. Un al doilea instrument din categoria celor ce transmit şi transformă obligaţiile, reglementat de Noul Cod civil alături de cesiunea de creanţă, este subrogaţia. Această instituţie nu mai beneficiază de o definiţie legală, spre deosebire de cesiune, art. 1593 alin. (1) mulţumindu-se să arate că oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.

2. Situaţia, întâlnită şi sub imperiul vechiului Cod civil (art. 1106-1109) a fost suplinită de doctrină, care a sintetizat următoarele: „subrogaţia în

Citește mai mult

drepturile creditorului prin plata creanţei (subrogaţia personală) este un mijloc de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un terţ care a plătit pe creditorul iniţial, în locul debitorului" (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 471-472).

3. într-o altă opinie, subrogaţia nu poate fi un mijloc de transmitere a dreptului de creanţă, întrucât ea presupune plata creanţei, deci stingerea acesteia (V. Marcade, op. cit., p. 571-572). Opinia era susţinută de vechiul Cod civil, ce reglementa subrogaţia în capitolul „Despre stingerea obligaţiilor", secţiunea „Despre plată", ca pe o varietate de plată („plata prin subrogaţie"). în această opinie, efectul translativ privea exclusiv garanţiile şi accesoriile vechii creanţe care se transferau asupra creanţei noi ce îi lua locul (idem, p. 576).

4. Subrogaţia are un efect mixt, de transformare (a creanţei principale) şi de transmitere (a accesoriilor). Noul Cod civil pare să achieseze la această opinie, reglementând subrogaţia în capitolul privitor la transmisiunea şi transformarea obligaţiilor. Alegerea nu este lipsită de importanţă practică (a se vedea în acest sens comentariul nr. 3 de la art. 1597).

5. în cazul subrogaţiei, ca şi în cel al cesiunii de creanţă, cel afectat (transmis ori transformat) este dreptul de creanţă, în vreme ce obligaţia corelativă rămâne în patrimoniul aceluiaşi debitor. Aşadar, subrogaţia este o formă de schimbare a subiectului activ al raportului juridic obligaţional, alături de cesiunea de creanţă şi novaţie (G. Boroi, M.M. Pivniceru, T.V. Rădulescu, L. Irinescu, op. cit., p. 42).

6. Din aceeaşi perspectivă, prin „transmisiunea obligaţiilor" (cuprinsă în denumirea Titlului VI) se înţelege transmiterea raportului obligaţional - ca ansamblu format din drept de creanţă şi obligaţie corelativă - şi nu doar a laturii pasive a raportului (obligaţia debitorului) întrucât, cel puţin în privinţa subrogaţiei şi a cesiunii de creanţă, debitorul rămâne întotdeauna acelaşi.

7. Similar cesiunii de creanţă, subrogaţia există în tandem cu o altă instituţie juridică, dar de această dată cele două instituţii nu se suprapun, ci subrogaţia este separată. Astfel, subrogaţia poate să apară simultan cu o plată a altei obligaţii sau cu un împrumut făcut în vederea efectuării acelei plăţi, dar nu se confundă nici cu plata şi nici cu împrumutul. Această caracteristică o distinge de cesiunea de creanţă care, după cum am subliniat, este atât o cesiune, cât şi un alt contract (vânzare, schimb, donaţie etc.).

8. Ca o precizare terminologică, prin „subrogaţie" se înţelege substituire, fiind vorba despre înlocuirea creditorului iniţial cu unul nou, numit subrogat sau solvens (cel ce face plata), faţă de care debitorul devine obligat.

9. Subrogaţia este un beneficiu creat de lege pentru acea persoană care plăteşte o datorie care nu este a sa. într-o astfel de situaţie, plătitorul ar putea: fie să solicite restituirea prestaţiei, de la creditor, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză; fie să cheme în judecată pe adevăratul debitor pentru recuperarea a ceea ce a plătit, în baza unei acţiuni derivând din mandat, îmbogăţire fără justă cauză sau gestiune de afaceri. în oricare dintre situaţiile amintite, cel care a plătit nu poate valorifica garanţiile şi accesoriile ce însoţeau datoria plătită (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 471-472). Spre a evita diminuarea drepturilor celui ce a plătit, în raport cu creditorul iniţial, legea a creat instituţia subrogării plătitorului în drepturile creditorului.

10. Convenţia dintre solvens şi creditor sau debitor - referitoare la subrogarea primului -trebuie să fie expresă. Legea cere, pentru opozabilitate, constatarea printr-un înscris, dar, deşi nu o arată expres, înscrisul trebuie să fie purtător de dată certă, în caz contrar părţile convenţiei neputând dovedi momentul în care a intervenit înţelegerea lor.

11. Subrogaţia convenţională este un contract, deci se supune regulilor generale ale acestuia şi are următoarele caractere juridice: translativ sau constitutiv de drepturi (în funcţie de opinia acceptată dintre cele două privind efectul subrogaţiei - pentru detalii a se vedea supra, nr. 2 şi 3), sinalagmatic (în schimbul plăţii se transferă creanţa sau se constituie o creanţă nouă), cu titlu oneros (transferul ori constituirea are loc pentru un preţ), comutativ (întinderea efectelor este cunoscută de la început) şi consensual (pentru subrogaţia consimţită de creditor) sau solemn (pentru subrogaţia consimţită de debitor).

12. în cazul subrogaţiei legale, efectul (transferul dreptului) se produce în temeiul legii, astfel că subrogatul va face dovada plăţii şi a existenţei situaţiei stabilite de lege pentru a putea invoca beneficiul subrogării.

13. Art. 1593 alin. (2) oferă o clasificare a tipurilor de subrogare, după izvorul lor, în: subrogaţie legală şi subrogaţie convenţională, care la rândul său este (potrivit art. 1593 alin. (3)) consimţită de creditor sau consimţită de debitor (după criteriul părţii ce consimte).

14. Subrogaţia legală operează în cazurile stabilite de art. 1596 NCC. Ultima dispoziţie (lit. e)) face trimitere la alte cazuri prevăzute de lege, printre care amintim art. 2210 NCC potrivit căruia, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Subrogaţia convenţională este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului (art. 1594 alin. (1)].

15. Subrogaţia convenţională este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă (art. 1595, alin. (1)).

Subrogaţia personală (numită şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei), reglementată de art. 1593 - art. 1598 C.civ., este o modalitate de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă către un terţ care l-a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului. Persoana care plăteşte datoria debitorului se numeşte solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.

Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) acci-piensului, deci subiectul activ iniţial este înlocuit cu o altă persoană, care devine noul creditor al aceluiaşi

Citește mai mult

debitor. Solvensul (subrogatul) dobândeşte toate drepturile accipiensului (creditorului plătit), deci dobândeşte creanţa cu toate drepturile şi accesoriile ei, inclusiv cu eventualele garanţii ce o însoţesc.