Art. 1634 Noul cod civil Noţiune. Condiţii Imposibilitatea fortuită de executare
| Comentarii |
|
Imposibilitatea fortuită de executare
Art. 1634
Noţiune. Condiţii
(1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.
(2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.
(3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.
(4) Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.
(5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
(6) Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.
| ← Art. 1633 Noul cod civil Fideiusiunea Remiterea de datorie | Art. 1635 Noul cod civil Cauzele restituirii Dispoziţii generale → |
|---|
1. Concesionarul unui teren pe care urma să fie edificată lucrarea care forma obiectul contractului de antrepriză nu poate solicita desfiinţarea contractului de antrepriză, ca efect al imposibilităţii executării acestuia, atât timp cât imposibilitatea de executare se datorează renunţării la dreptul de concesiune asupra terenului. în speţă, reducerea suprafeţei concesionate s-a realizat la iniţiativa antreprenorului-concesionar, astfel încât acesta se află în culpă. Executarea obligaţiilor antreprenorului nu mai este posibilă, pentru că antreprenorul a acţionat în sensul pierderii
Citește mai mult
dreptului său la concesiune pe terenul pe care urma să se edifice spaţiul comercial în favoarea beneficiarului. în aceste condiţii, nu poate fi dispusă desfiinţarea contractului de antrepriză pentru existenţa unei obligaţii imposibil de executat, o astfel de obligaţie putându-se stinge când executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de vreo culpă din partea debitorului. Neexecutarea contractului de antrepriză este imputabilă antreprenorului, impunându-se a se dispune rezoluţiunea contractului de antrepriză în litigiu. De asemenea, în cauză nu s-a dovedit existenţa unei forţe majore sau caz fortuit. Forţa majoră constă în orice eveniment ce nu a fost previzibil în mod normal şi care l-a pus pe debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţiile. Dacă debitorul a făcut executarea imposibilă, iar obligaţia acestuia a devenit mai grea sau mai oneroasă pentru el, atunci nu se poate considera că este caz de forţă majoră sau caz fortuit, de natură a determina desfiinţarea contractului de antrepriză, ca efect al imposibilităţii fortuite de executare (C.A. Braşov, dec. civ. nr. 49/2009, în Jurindex).2. Angajatorul are obligaţia de a acorda ajutoarele prevăzute în contractele colective de muncă la nivel de unitate, deoarece, pe de o parte, în relaţiile de muncă au prioritate dispoziţiile cu caracter special ale legislaţiei muncii, iar, pe de altă parte, lipsa mijloacelor financiare pentru plata drepturilor salariaţilor asumate prin contractul colectiv de muncă nu poate fi asimilată cu pierderea obiectului obligaţiei, ca mod de stingere a obligaţiei în sensul prevederilor din Codul civil. Nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 1156 alin. ultim C. civ. 1864. Dispoziţiile art. 1156 C. civ. 1864 au în vedere modul de stingere a obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de predare a unui bun individual determinat şi nu sunt incidente în materia obligaţiilor de plată a drepturilor salariale (C.A. Timişoara, dec. civ. nr. 1632/2009, în Jurindex).
3. în materia relaţiilor de muncă, obligaţia stabilită în sarcina angajatorului privind acordarea unui stimulent conform contractului colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea de a aloca către fondul de salarii sumele necesare. Dimpotrivă, în temeiul prevederilor contractuale, angajatorul avea obligaţia de a aloca în propriul buget sumele necesare executării obligaţiilor asumate. Bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă instrumentul prin care se asigură executarea obligaţiilor asumate prin acte juridice - contractul colectiv de muncă - sau stabilite de lege, neputând fi folosit ca un instrument de negare a unor obligaţii corelative unor drepturi salariale asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, întrucât, în acest mod, drepturile salariaţilor ar fi întotdeauna incerte, iar contractul colectiv de muncă şi contractul individual de muncă ar fi în mod evident golite de conţinut şi forţă juridică, ceea ce contravine prevederilor Codului civil şi Codului muncii. Invocarea de către angajator a prevederilor art. 1156 alin. (4) C. civ. 1864 este lipsită de relevanţă, neavând aplicabilitate în cauză. Astfel, art. 1156 alin. (1) C. civ. 1864 reglementează stingerea obligaţiilor care au ca obiect un „corp cert şi determinat". Acest text legal nu se aplică şi obligaţiilor în bani, care pot fi întotdeauna executate. în realitate, angajatorul susţine imposibilitatea executării obligaţiei determinată de lipsa veniturilor, cauzată de situaţia economică dificilă, în acelaşi sens invocând teoria impreviziunii. Cu toate acestea, lipsa posibilităţilor materiale nu poate constitui o cauză care să exonereze debitoarea de obligaţiile asumate în contractul colectiv de muncă. A accepta o astfel de opinie ar însemna afectarea contractului colectiv de muncă de o condiţie pur potestativă, respectiv ca obligaţiile asumate în contractul colectiv de muncă să fie condiţionate de posibilitatea debitoarei de a le executa, o condiţie care depinde numai de voinţa sa, condiţie care este lovită de nulitate. Nici teoria impreviziunii nu se aplică în cauză, întrucât ea are în vedere împrejurarea în care, din cauza unor împrejurări ulterioare şi neprevăzute, justul echilibru dintre contraprestaţiile părţilor unui contract este rupt, iar nu situaţia în care din motive economice, chiar reale, angajatorul nu mai are fonduri necesare pentru plata drepturilor salariate (C.A. Constanţa, dec. civ. nr. 717/2009; în acelaşi sens, C.A. Bucureşti, dec. civ. nr. 245/2010; C.A. Calaţi, dec. civ. nr. 1339/2009, în Jur index).
4. Nu se mai poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare în situaţia în care terenul ce a format obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat nu mai există în materialitatea sa, datorită alunecărilor ce s-au produs în zona situării sale. în cauză fiind vorba de o pieire fortuită a bunului, obligaţia pârâţilor asumată prin antecontract se stinge, conform art. 1156 C. civ. 1864, iar vânzarea nu mai poate fi perfectată, vinderea fiind nulă, conform art. 1311 C. civ. 1864 [art. 1659 NCC, n.n.]. Susţinerea reclamantului în sensul că este de acord cu perfectarea vânzării chiar şi în aceste condiţii, când bunul nu mai există, nu poate fi primită, deoarece contravine legii. în privinţa obiectului vânzării, dispoziţiile art. 1311 C. civ. 1864 stabilesc clar regula ca lucrul vândut să existe în momentul vânzării, sub sancţiunea nulităţii actului. Alegerea cumpărătorului de a perfecta vânzarea-cumpărarea, deşi bunul a pierit, nu are temei juridic (C.A. Galaţi, dec. civ. nr. 450/2009, în Jurindex).
5. Hotărârea judecătorească prin care se dispune reintegrarea salariatului concediat pe postul anterior trebuie să fie pusă în executare şi nu poate face obiectul cererii de revizuire pe motivul inexistenţei efective a postului respectiv, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 C. proc. civ. Astfel, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus anularea desfacerii contractului de muncă al salariatei şi reintegrarea sa pe postul deţinut anterior, împrejurarea că între timp postul în care urma a se efectua reintegrarea s-a desfiinţat nu justifică admiterea cererii de revizuire a unităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ. Revizuienta nu poate susţine că îi este imposibil să execute hotărârea judecătorească (C.A. Alba lulia, dec. civ. nr. 924/2009, în Jurindex).
6. Nu se poate dispune rezilierea unui contract de locaţiune având ca obiect folosirea unui utilaj inapt exploatării, atât timp cât utilajul era defect şi netractabil la data încheierii actului juridic intervenit între părţi. Una dintre condiţiile ce se cer a fi întrunite cumulativ se referă la împrejurarea ca neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii contractuale să fie imputabilă debitorului obligaţiei respective. Este de reţinut în acest sens, în contextul raportului dintre conduită culpabilă şi sancţiune ca principiu general de drept, că neexecutarea neculpabilă nu poate duce la rezoluţiunea sau rezilierea contractului, după caz, ci la încetarea acestuia pentru imposibilitate fortuită de executare, moment în care se pune şi problema suportării riscurilor. Or, probatoriul administrat în cauză nu a dovedit culpa pârâtei-locatare. Astfel, nici nu au rezultat o determinare corespunzătoare a prestaţiei neefectuate şi nici refuzul culpabil al pârâtei de a presta un serviciu datorat potrivit contractului. Ca atare, nu se constată neexecutarea din culpă a unei obligaţii contractuale, sancţionată cu rezilierea sau rezoluţiunea, ci încetarea contractului, ca urmare a imposibilităţii fortuite de executare (I.C.C.J., dec. civ. nr. 834/2005).
7. Nu poate fi considerată imposibilitate fortuită de executare existenţa unor disfuncţionalităţi în cadrul autorităţilor abilitate să emită certificatul fiscal pentru terenul în litigiu, deoarece debitorul obligaţiei avea posibilitatea de a solicita remedierea acestora. Lipsa extrasului de carte funciară nu poate fi considerată imposibilitate fortuită de executare, având în vedere că promitenţii-vânzători aveau obligaţia să formuleze către notarul public o cerere prin care să solicite eliberarea extrasului de carte funciară, cerere care reprezenta o condiţie prealabilă obligatorie, pe care aceştia nu şi-au îndeplinit-o (I.C.C.J., dec. civ. nr. 1877/2009).
8. îndeplinirea obligaţiei de construire stipulată în cuprinsul unui contract de vânzare-cumpărare nu a fost posibilă, datorită imposibilităţii fortuite de executare constând în declanşarea unui război. Această imposibilitate nu a încetat ca efect al stingerii războiului, ci ulterior a intervenit o imposibilitate morală, rezultată din regulile de funcţionare a regimului politic dictatorial-opresiv instaurat la 6 martie 1945, care nega principiile de organizare statală bazate pe democraţie şi reguli de drept. Având în vedere că cumpărătorul nu şi-a executat obligaţia de construire, din cauza apariţiei unui eveniment de natură a determina imposibilitatea fortuită de executare, nu se poate constata desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, ca efect al neexecutării obligaţiei de construire (I.C.C.J., dec. civ. nr. 5398/2009).
9. între reclamantă, în calitate de concesionar, şi pârâtă, în calitate de concedent, s-a încheiat contractul de concesiune având ca obiect transmiterea dreptului şi a obligaţiei de exploatare şi întreţinere a suprafeţelor de teren. Acest teren nu a fost predat în întregime reclamantei, ca urmare a declarării stării de alertă în judeţele riverane fluviului Dunărea. Reclamanta a notificat pârâtei producerea acestui eveniment, precum şi suspendarea executării contractului, până la momentul în care apele se vor retrage şi terenul va redeveni practicabil pentru agricultură. Pârâta, în calitate de concedent, a notificat reclamantei declaraţia de reziliere unilaterală, pentru nerespectarea obligaţiei de plată a redevenţei la termenele scadente. Declaraţia de denunţare unilaterală este lipsită de efecte juridice, deoarece concesionarul nu se află în culpă şi a notificat, în prealabil, excepţia de neexecutare a contractului. S-a reţinut că, deşi, formal, condiţiile cerute de prevederile contractuale erau îndeplinite, notificarea menţionată nu avea drept efect aplicarea sancţiunii rezilierii, în absenţa culpei contractuale a reclamantei şi în considerarea faptului că, anterior declaraţiei de reziliere, concesionarul a invocat excepţia de neexecutare a contractului şi suspendarea executării convenţiei până la momentul în care terenul concesionat va redeveni practicabil conform scopului pentru care s-a încheiat contractul. Astfel, concesionarul nu a fost în măsură ca, urmare a cazului de forţă majoră, să-şi execute propria obligaţie, respectiv aceea de a asigura exploatarea terenului potrivit contractului. în considerarea caracterului temporar al imposibilităţii fortuite de executare, obligaţiile contractuale sunt suspendate, şi nu stinse, având în vedere convenţia părţilor (I.C.C.J., dec. civ. nr. 3118/2010).
Citește mai mult
obligaţia asumată. Pentru a opera această modalitate de stingere a obligaţiilor asumate, este necesar ca pieirea bunului să fie determinată de forţa majoră, de cazul fortuit sau de alte evenimente asemănătoare, astfel încât executarea obligaţiei devine imposibilă din punct de vedere obiectiv, şi nu subiectiv. în noua reglementare, spre deosebire de Codul civil din 1864, legiuitorul stabileşte că forţa majoră constă în apariţia unui eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil, iar cazul fortuitW reprezintă un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs, conform art. 1351 alin. (2) şi alin. (3) NCC.2. Pierirea parţială a bunului ce formează obiectul obligaţiei asumate nu determină incidenţa dispoziţiilor sus-menţionate, deoarece debitorul unui corp cert şi determinat este obligat să predea bunul în starea în care se află în momentul predării, cu condiţia ca deteriorarea bunul să nu-i fie imputabilă. Pierirea parţială a lucrului nu determină decât o stingere parţială a obligaţiei, iar creditorul poate să ceară executarea parţială a obligaţiei.
3. Dacă o obligaţie este alternativă, imposibilitatea de executarea a uneia dintre prestaţii nu poate avea alt efect decât acela că debitorul rămâne obligat să execute cealaltă obligaţie (P. Perju, Contractul, p. 129).
4. Pierderea totală a lucrului presupune atât dispariţia efectivă a bunului, cât şi scoaterea lui din comerţ, respectiv exproprierea pentru cauză de utilitate publică sau rechiziţionarea de către o autoritate publică, potrivit art. 2120 NCC. Pierderea lucrului nu liberează pe debitor decât atunci când obligaţia are ca obiect un corp cert şi individual determinat, nu şi atunci când obiectul obligaţiei constă în bunuri de gen, deoarece bunurile de gen pot fi înlocuite de altele de aceeaşi natură. Pentru ca o obligaţie având ca obiect un lucru de gen să nu poată fi executată, ar fi necesar să dispară toate lucrurile de aceeaşi natură (D. Alexandresco, Principiile, voi. III, p. 380).
Dacă imposibilitatea de executare este absoluta şi permanenta şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, atunci contractul este desfiinţat de plin drept şi fără nicio notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit, conform art. 1557 alin. (1) NCC. Dacă imposibilitatea de executare nu este absolută şi permanentă, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate desfiinţa contractul. în acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător, conform art. 1557 alin. (2) NCC (A. Gherghe, Efectele neexecutării contractelor sinalagmatice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 173).
5. Imposibilitatea executării fortuite trebuie să aibă un caracter definitiv şi irevocabil, nu poate fi temporară. Dacă imposibilitatea executării este temporară, atunci executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmăririle evenimentului produs. Caracterul temporar al imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei, precum şi durata rezonabilă a suspendării executării obligaţiei vor fi apreciate de către instanţa de judecată.
6. Pierirea unui lucru cert şi individual determinat care formează obiectul obligaţiei asumate de către debitor poate determina liberarea acestuia numai atunci când dispariţia bunului s-a realizat fără culpa debitorului. Dacă apariţia forţei majore sau a cazului fortuit care a determinat pierderea lucrului este consecinţa culpei sau neglijenţei debitorului, atunci cel obligat nu va fi liberat de executarea obligaţiei asumate.
7. Dovada apariţiei forţei majore şi a cazului fortuit, precum şi imposibilitatea efectivă a executării obligaţiei asumate, având ca obiect un bun individual determinat, trebuie realizată de către debitor prin orice mijloc de probă. Astfel, cel obligat va trebui să dovedească atât faptul material al dispariţiei bunului, cât şi distrugerea lui prin caz fortuit, forţă majoră sau alte evenimente asimilate acestora. De asemenea, debitorul va trebui să probeze şi imposibilitatea de a prevedea evenimentele care determină imposibilitatea fortuită de executare [J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., tome II, p. 2437).
8. Dacă creditorul pretinde executarea obligaţiei asumate de către debitor, chiar dacă lucrul individual determinat care a făcut obiectul obligaţiei a dispărut fortuit, atunci acesta va trebui să probeze prin orice mijloc de probă culpa celui obligat.
9. Imposibilitatea fortuită de executare trebuie să intervină înainte ca debitorul să fi fost pus în întârziere. Punerea în întârziere a debitorului se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 1522 NCC, prin notificare scrisă, prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, sau prin cererea de chemare în judecată. Dacă cel obligat a fost pus în întârziere, iar lucrul a dispărut ulterior punerii în întârziere, atunci debitorul nu va liberat de executarea obligaţiei asumate, iar creditorul va putea pretinde executarea acesteia. Totuşi, legiuitorul a statuat că obligaţia de executare va fi stinsă, chiar dacă bunul individual determinat a dispărut după punerea în întârziere, dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la creditor.
10. Debitorul va fi, totuşi, responsabil să îl despăgubească pe creditor în toate cazurile, dacă a luat asupra sa riscul producerii evenimentelor de natură a determina imposibilitatea executării obligaţiilor asumate. Convenţia prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a executa datoriile asumate este valabilă, chiar în cazul apariţiei unei împrejurări fortuite.
11. De asemenea, debitorul este responsabil să îl despăgubească pe creditor, atunci când debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale, pentru a opera imposibilitatea fortuită de executare.
Legiuitorul a statuat obligaţia debitorului dea notifica creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor asumate, iar notificarea trebuie transmisă creditorului într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare. Caracterul rezonabil al termenului va fi apreciat de către instanţa de judecată, în raport de natura obligaţiei asumate, de natura imposibilităţii de executare şi de relaţiile existente între părţi.
12. Ca efect al imposibilităţii fortuite de executare totale şi permanente, obligaţia este stinsă.
13. Regula menţionată se aplică cu uşurinţă atunci când obligaţia debitorului derivă dintr-un contract unilateral. Astfel, conform art. 2120 NCC, depozitarul este apărat de obligaţia de restituire în natură a bunului, atunci când acesta a pierit fortuit.
14. în ipoteza în care obligaţia debitorului rezultă dintr-un contract sinalagmatic, atunci debitorul este liberat de executarea obligaţiei asumate (restituirea bunului), însă cealaltă parte trebuie să îşi îndeplinească obligaţia, deoarece dispariţia bunului datorat nu determină încetarea contractului intervenit între părţi. Regula se va aplica numai în cazul obligaţiilor de a da, nu şi la obligaţiile de a face. Astfel, în ipoteza obligaţiei de a face, debitorul se află în imposibilitate obiectivă de a-şi executa obligaţia sa şi nu va putea pretinde echivalentul prestaţiei sale. în schimb, în cazul obligaţiei de a da, debitorul şi-a îndeplinit obligaţia sa constând în îngrijirea lucrului care i-a fost predat, iar acesta va putea pretinde îndeplinirea obligaţiei creditorului (remuneraţia datorată), chiar dacă creditorul nu mai primeşte bunul în schimb, care a dispărut, ca efect al forţei majore, a cazului fortuit sau a unor evenimente similare (D. Alexandresco, Principiile, voi. III, p. 383).
15. Dacă imposibilitatea fortuită de executare priveşte o obligaţie ce rezultă dintr-un contract sinalagmatic, se pune problema suportării riscului. în ceea ce priveşte suportarea riscului în contractul translativ de proprietate, potrivit dispoziţiilor art. 1274 alin. (1) NCC, „în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul rămâneîn sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. în cazul pierii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar, dacă a primit-o, este obligat să o restituie" (A. Gherghe, op. cit., p. 175). Aşadar, riscul contractului nu este suportat de partea care avea calitatea de proprietar al bunului la momentul pieirii fortuite, ci de debitorul obligaţiei imposibil de executat; regula se aplică atât în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate, cât şi al contractelor sinalagmatice translative de proprietate, spre deosebire de vechea reglementare (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii, p. 186).
16. De asemenea, conform art. 1484 NCC, „dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire, pe care le are cu privire la bunul respectiv". în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1642 NCC. Astfel, dacă bunul care a pierit fortuit era asigurat, atunci debitorul obligaţiei de predare are obligaţia să cedeze acţiunile şi drepturile care decurg din contractul de asigurare de bunuri către creditorul său.
17. Dacă una dintre părţi îşi execută obligaţia asumată parţial până Io intervenirea forţei majore sau a cazului fortuit, atunci cealaltă parte va fi ţinută să îşi execute obligaţia asumată proporţional. Astfel, locatarul privat de electricitate pe o perioadă de timp nu îl va putea urmări pe locator pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de electricitate, dar va putea pretinde acestuia o scădere corespunzătoare a chiriei (J.L. Baudouin, Y. Renaud, op. cit., tome II, p. 2439-2440).
Citește mai mult
chip ar pieri sau s-ar pierde lucrul furat, pierderea sa nu liberează pe cel ce l-a sustras de a face restituţiunea preţului. (4) Obligaţia se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligaţii (C. civ. 557,565, 636, 760, 927, 998 şi urm., 1030,1083,1156,1311,1434,1439,1479 şi urm., 1566,1624,1625)