Art. 2010 Noul cod civil Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros Dispoziţii comune Contractul de mandat
| Comentarii |
|
CAPITOLUL IX
Contractul de mandat
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Contractul de mandat
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Art. 2010
Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros
(1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.
(2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.
(3) Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.
| ← Art. 2009 Noul cod civil Noţiune Dispoziţii comune Contractul... | Art. 2011 Noul cod civil Felurile mandatului Dispoziţii comune... → |
|---|
► C. civ. 1864: „Art. 1534. Mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul";
► C. com.: „Art. 374. (2) Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit".
1. La originile sale romane, mandatul presupunea un raport de prietenie între mandant şi mandatar: nu există încredere fără prietenie, nu există prietenie fără gratuitate. Pentru totdeauna, mandatul va rămâne marcat de această origine, în ciuda importanţei evoluţiei pe care a cunoscut-o şi chiar dacă astăzi mandatul salariat ar fi statistic mult mai curent decât mandatul gratuit (Ph. Molaurie, L Aynes, P-Y.
Citește mai mult
Gautier, op. cit., p. 277).2. Noile dispoziţii păstrează regula gratuităţii mandatului între două persoane fizice, instituind prezumţia acesteia. Fiind vorba de o prezumţie simplă, ea poate fi răsturnată prin alte mijloace de probă.
3. în cazul profesioniştilor, prezumţia este inversă, legiuitorul preluând regula din vechiul cod comercial: caracterul oneros al contractului.
4. Textul comentat nu face decât să consacre legislativ o concluzie admisă jurisprudenţial încă din perioada timpurie de aplicare a vechiului cod, consecinţă firească a profesionalizării mandatului contemporan. în 1900, prin dec. nr. 17/1900, Curtea de Casaţie decidea că însărcinarea dată unei persoane care o execută cu titlu de profesie este prezumată a fi oneroasă, chiar în lipsa stipulării contractuale a unui onorariu (în Buletinul Casaţiei 1900, p. 36 şi urm.).
5. Mandatul cu titlu oneros nu trebuie să fie confundat cu mandatul în interes comun (procuratio in rem suam). Acesta din urmă se particularizează prin împrejurarea că mandatarul este cointeresat la încheierea actului juridic ce formează obiectul mandatului (spre exemplu, în cazul unei coproprietăţi asupra unui imobil, unul dintre coproprietari este împuternicit de ceilalţi să înstrăineze imobilul sau, în cazul în care mandatarul este şi creditorul mandantului, având interesul de a vinde imobilul pentru ca din preţul încasat să îşi satisfacă creanţa,/ (C. Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 2-23).
6. Pornindu-se de la natura gratuită a mandatului, s-a conturat o jurisprudenţă interesantă, în special în dreptul francez, în sensul că instanţele şi-au arogat dreptul de apreciere asupra cuantumului remuneraţiei mandatarului, reducându-le atunci când le-au considerat excesive. în opinia instanţelor, remunerarea mandatului nu este justificată decât în măsura în care este proporţională cu serviciul prestat; mandatul este şi rămâne în esenţă un act dezinteresat (A. Colin, H. Capitant, Cours elementaire de droit civil franţais, Tome II, Dalloz, Paris, 1924, p. 706). într-o decizie din 12 ianuarie 1863 a Curţii de Casaţie franceze se arată că: „curtea are dreptul şi îndatorirea de a examina, după cum a făcut-o, raportul între importanţa serviciilor, demersurilor şi lucrărilor mandatarilor şi importanţa remuneraţiei cuvenite şi să o reducă în cazul în care i s-ar părea excesivă"; după mai bine o sută de ani, într-o decizie din 3 iunie 1983, tot Curtea de Casaţie decide că „tribunalele pot, atunci când a fost încheiată o convenţie în vederea executării unor lucrări ce dădeau loc la onorarii, să le reducă pe acestea din urmă atunci când par exagerate, însă numai dacă nu au fost deja achitate, cunoscându-se lucrările efectuate, după ce serviciul a fost făcut" (ambele decizii sunt citate de Ph. Malaurie, L. Aynes, P-Y. Gautier, op. cit., p. 278-279, notele 12 şi 18).
7. Această jurisprudenţă tradiţională şi constantă este contrară forţei obligatorii a contractului şi interdicţiei obişnuite făcute judecătorului de a revizui contractul. în consecinţă, doctrina este ezitantă în a o explica. După unii, ea s-ar justifica prin echitate, ceea ce este vag şi insolit; după alţii, prin ideea de cauză care cere o anumită proporţionalitate între prestaţii, se face apel la istorie, unde judecătorii au exercitat întotdeauna un control asemănător. Explicaţia cea mai rezonabilă se găseşte în puterea de supraveghere pe care judecătorii o exercită asupra profesiunilor ce fac să se nască un risc de abuz de influenţă (Idem, p. 279).
8. în jurisprudenţă şi doctrina română interbelică, acest drept al instanţelor a fost explicat prin interpretarea per a contrario a art. 1548 C. civ. 1864. Din împrejurarea că art. 1548 arată ca nereductibilă numai suma reprezentând cheltuielile avansate de mandatar, jurisprudenţă a dedus că salariul poate fi zădărnicit (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 1006). Spre deosebire de dreptul francez, acest tip de jurisprudenţă a fost abandonat, doctrina şi jurisprudenţă mai recentă apreciind că numai culpa mandatarului îl poate scuti pe mandant de plata remuneraţiei (Fr. Deak, St. Cdrpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 149).
9. Art. 2027 urmează aceeaşi concepţie, prevăzând în mod explicit obligativitatea man-dantului de a plăti mandatarului remuneraţia cuvenită, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi îndeplinit.
10. Valoarea serviciilor prestate este păstrată de legiuitor ca mijloc de stabilire a cuantumului cuvenit mandatarului, însă doar ca excepţie şi în mod subsidiar, atunci când remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract şi nu poate fi determinată potrivit legii sau uzanţelor. O soluţie similară se regăseşteîn art. 2134 CCQ: "La remuneration, s'il y a lieu, est determinee par le contrat, Ies usages ou la loi, ou encore d'apres la valeur des services rendus".
11. Fixarea onorariului în funcţie de valoarea serviciilor prestate este o aplicaţie particulară a principiului îmbogăţirii fără justă cauză (de in rem verso) sau, în common law, de quantum meruit.
12. Criterii de determinare a remuneraţiei unor categorii de profesionişti au fost stabilite şi la nivel comunitar; a se vedea în acest sens Directiva nr. 86/6S3/CEE privind armonizarea legilor aplicabile în statele membre la agenţii comerciali independenţi (J.O. nr. L 382, 31.12.1986, p. 17-21), directivă implementată în legislaţia românească prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi - lege abrogată expres odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil.
13. Legiuitorul a stabilit un singur termen de prescripţie, atât pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei, cât şi pentru plata acesteia. Ambele acţiuni au un caracter personal, fiind aplicabil termenul general de prescripţie, în lipsa stabilirii unor reguli derogatorii.
14. Soluţia prevăzută la alin. (3) este menită să urgenteze clarificarea raporturilor juridice dintre mandant şi mandatar şi a fost acceptată de doctrină şi de lege lata în materia scadenţei obligaţiei de restituire din împrumutul de consumaţie (a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 360).
JURISPRUDENŢĂ
1. Chiar sub imperiul vechilor reglementări s-a recunoscut posibilitatea stabilirii unor onorarii pentru mandatar, chiar în raporturile dintre persoanele fizice. Deşi mandatul este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulaţie expresă în acest sens. Caracterul gratuit nu este, aşadar, de esenţa, ci doar de natura convenţiei de mandat. Printr-un înscris numit „procură", reclamanta a fost împuternicită să efectueze acte de administrare asupra bunurilor mobile ce aparţineau pârâtei, iar din cuprinsul acestuia nu reiese că mandantul s-a obligat la acordarea unei remuneraţii. Mandatul în care sunt enumerate numai actele juridice ce urmează a fi îndeplinite de mandatar, fără a rezulta remuneraţia convenită de părţi, nu poate fi calificat ca fiind cu titlu oneros (C.A. Bucureşti, 5. a lll-a civ., dec. nr. 719/1999, în C.P.J. civ. 1999, p. 6).
2. Tribunalul poate să fixeze remuneraţia unui profesionist, chiar dacă se cunoaşte valoarea serviciilor furnizate, prin analogie, ţinând seama şi de alte criterii: notorietatea profesionistului, importanţa şi complexitatea serviciului prestat, necesitatea unor studii aprofundate şi timpul necesar efectuării acestuia, rezultatul obţinut în aceste circumstanţe (Curtea Quebec, Gagne c. Tremblay, 2006 QCCQ 13113 (CanLII),
Această abordare terminologică diferită va putea fi explicată în cele ce urmează pornind chiar de la definiţia contractului de mandat.
Spre deosebire de cazul fiduciei şi administrării, cu privire la care legiuitorul instituie ca regulă caracterul oneros al acestor operaţiuni, în cazul contractului de mandat, caracterul gratuit sau oneros este determinat, chiar dacă sub
Citește mai mult
forma prezumţiei relative, prin cirmstanţierea părţilor contractului de mandat.Potrivit articolului 2010 alin. 1 Cod civil Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit, iar potrivit aceluiaşi articol mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.
În ambele cazuri, atât prezumţia gratuităţii, cât şi prezumţia onerăzităţii poate fi răsturnată. În cazul contractului de mandat cu caracter oneros, textul legal stabileşte ca şi criteriu pentru stabilirea acestui caracter, mandatul acordat pentru actele de exercitare a unei activităţi profesionale.
Întrucât legiutorul foloseşte această sintagmă, exercitare a unei activităţi profesionale, care nu se regăseşte ca atare în conţinutul Codului civil, după cum nu se regăseşte nici noţiunea de întreprindere sau profesionist, autorii Codului civil adnotat consideră că pentru a stabili conţinutul acestei noţiuni ar trebui să se pornească de la corelarea acestei sintagme cu noţiunea de exploatarea unei întreprinderi, definită în art. 3 alin. (3) Cod civil: Constituie exploatarea unei întreprinderi exeivitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Cu privire la acelaşi text legal acelaşi, autorii în Codul civil adnotat consideră că se restrânge nejustificat incidenţa prezumţiei doar ... pentru cazul în care un mandatar exercită o parte sau toate activităţile profesionale ale profesionistului, nu şi pentru cazul în care un profesionist ar fi mandatar pentru un simplu particular. (...) Este greu de presupus că un profesionist ar face acte cu titlu gratuit, mai ales persoanelor fizice. De aceea, prin analogie, se poate ajunge la concluzia că ori de căte ori este implicat un profesionist (n.n.fie ca mandatar, fie ca mandant, fie ambele părţi să întrunească această calitate), mandatul se prezumă a fi cu titlu oneros, (pag. 2017-2018).
Contractul de fiducie şi administrare fiind grefate pe instituţia mandatului cu reprezentare, legiuitorul foloseşte în cazul contractului de fiducie şi a contractului de administrare termenul de remuneraţie stabilind ca regulă caracterul oneros şi, ca excepţie, cel gratuit tocmai pentru că operaţiunile juridice ale administrării şi, în mod special, a fiduciei presupun exercitarea acestora de către profesionişti.
În cazul contractului de mandat cu titlu oneros, potrivit articolului 2010 Cod civil dacă remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. In cazul în care părţile contractante nu se înţeleg, acestea se pot adresa instanţei pentru stabilirea remuneraţiei. Potrivit articolului 2010 alin. 3 Cod civil: Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.
Ca şi în cazul fiduciei şi al administrării, se observă că pentru deteminarea remuneraţiei nestipulată expres în contract se face trimitere la aceleaşi criterii de stabilire a cuantumului remuneraţiei respectiv uzanţele ori, în lipsă, valoarea serviciilor prestate. Spre deosebire de fiducie si administrare, unde aceste criterii erau impuse instanţei, în cazul contractului de mandat acestea sunt impuse şi părţilor contractante, motiv pentru care acestor două criterii se adaugă şi legea, prioritar uzanţelor şi valorii serviciilor.
Tot spre deosebire de fiducie şi administrare, textul legal impune doar părţilor respectarea acestor criterii în determinarea remuneraţiei, nu şi instanţei, în măsura în care subiecţii implicaţi nu s-ar înţelege pe cale amiabilă. Consider că o asemenea precizare, în ceea ce priveşte instanţa, este implicită întrucât articolul 1 Cod civil stabileşte că izvoarele dreptului civil sunt legea, uzanţele şi principiile dreptului, acestea fiind singurele izvoare de care instanţa poate ţine cont.
Referitor la determinarea cuantumului remuneraţiei, atunci când aceasta nu este specificată în contractul de mandat, autorii Codului civil adnotat consideră ca sunt aplicabile dispoziţiile art. 1233 şi urm. Cod civil referitoare la modul în care se determină preţul între profesionişti în cazul omisiunii stipulaţiei relative la preţ sau la modalitatea de determinare a lui, precum şi modul în care se face raportarea la un factor de referinţă, (pag. 2018).
Potrivit art. 1233 Cod civil: Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil, iar potrivit art. 1234 Cod civil: Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat.
Din interpretarea celor două texte legale, autorii Codului Civil adnotat deduc că preţul obişnuit sau preţul rezonabil este, el însuşi, o uzanţă aplicabil şi contractului de mandat întrucât poate fi considerat uzanţa la care se referă articolul 2010 NCC. Aşadar, în lipsa unei remuneraţii stipulate în contract, se aplică remuneraţia obişnuită (curentă) în tipul de afaceri sau activităţi prestate de mandatar, iar, în lipsă, o remuneraţie rezonabilă. Dacă remuneraţia curentă este uşor de stabilit, prin raportare la piaţa în care îşi desfăşoară activitatea mandatarul, remuneraţia rezonabilă este mai greu de stabilit şi, în orice caz, ea va ji stabilită pe cale judiciară, (pag. 2018). Autorii consideră că textul articolului 2010 alin. 2 Cod civil ar fi trebuit să facă trimitere direct la criteriile preţului curent sau cel rezonabil pentru a se înlătura incertitudinile ce ar putea reieşi din coordonarea art. 2010 cu art. 1 Cod civil.
Pornind de la ideea că fiducia şi administrarea sunt grefate pe instituţia mandantului cu reprezentare,
iar aceste operaţiuni pot fi considerate preponderant îndeplinite de către profesionişti, prin analogie, susţinerile de mai sus ale autorilor Codului Civil adnotat se pot aplica şi în cazul administrării şi, implicit, fiduciei. Este situaţia reglementată de art. 793 alin. 1 Cod civil, atunci când remuneraţia lipseşte în actul constitutiv şi nici nu a fost stabilită ulterior prin înţelegerea părţilor.
Pe aceleaşi considerente, deşi s-ar ridica întrebarea dacă textul alineatului 3 al articolului 2010 (Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.) s-ar aplica şi operaţiunii administrării şi, implicit, fiduciei, având în vedere ca sunt grefate pe instituţia mandatului, consider că regulile privind prescripţia sunt de strictă interpretare.
Acelaşi alineat 3 al articolului 2010 Cod civil, enunţat anterior, stipulează posibilitatea introducerii de către mandatar a două acţiuni distincte (acţiunea pentru stabilirea cuantumului prestaţiei şi acţiunea pentru plata acesteia); dar prin faptul ca acest text stabileşte, totodată, că cele două acţiuni se prescriu în acelaşi termen, acestea trebuie introduse concomitent de mandatar.
în cazul în care remuneraţia mandatarului este stipulată în contract, potrivit art. 2027 Cod civil mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat; ceea ce se interpretează în sensul că subzistă obligaţia de plată a mandantului către mandatar a remuneraţiei (preţului) chiar dacă nu a fost adus la îndeplinire obiectul contractului de mandat; această obligaţie subzista doar dacă mandatarul nu se afla în culpă. Potrivit autorilor Codului Civil adnotat, în acest caz de culpă a mandatarului am fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză (pag. 2034)
Articolul 2029 Cod civil recunoaşte un drept de retenţie al mandatarului pentru garantarea tuturor crenţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat. Aceste creanţe se referă la remuneraţia mandatarului, la cheltuielile avansate de către mandatar pentru aducerea la îndeplinire a mandatului acordat, la despăgubirile aferente prejudiciilor suferite de către mandatar în vederea executării mandatului. Dreptul de retenţie recunoscut mandatarului de art. 2029 Cod civil vizează bunurile sau valorile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.
în Codul civil adnotat (pag. 2035) se precizează că, în considerarea art. 2496 Cod civil şi 2498 Cod civil, dreptul de retenţie nu se poate exercita de către mandatar dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul este susceptibil de urmărire silită. De asemenea, în aceeşi lucrare se consideră nu trebuie îndeplinită nicio formă de publicitate în vederea opozabilităţii pentru exercitarea acestui drept de retenţie.
În completarea textului legal referitor la dreptul de retenţie al mandatarului, se aplică şi art. 1308 alin. 2 Cod civil, din materia reprezentării: Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor sale asupra reprezentatului, dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de reprezentat, cu menţiunea că puterea de reprezentare a încetat. Bineînţeles, acest text se aplică şi contractului de mandat în considerarea art. 2012 alin. 3 Cod civil (Dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător - n.r. contractului de mandat).