Art. 2018 Noul cod civil Diligenţa mandatarului Mandatul cu reprezentare Contractul de mandat

Reglementarea anterioară:
► C. civ. 1864: „ Art. 1540. (1) Mandatarul este răspunzător nu numai de doi, dar încă şi de culpa comisă în executarea mandatului. (2) Pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz contrariu (C. civ. 960, 989, 990, 1075, 1082, 1600)n;
► C. com.: „ Art. 378. Mandatarul este îndatorat a face cunoscut mandantului toate faptele ce ar putea să-l hotărască a revoca sau modifica mandatul".

1. Soluţia legiuitorului este în concordanţă cu cea oferită de doctrină şi jurisprudenţă sub imperiul vechilor reglementări.

Citește mai mult

Noua formulare, mult mai clară şi categorică, stabileşte gradul de culpă raportat la fiecare situaţie.

2. Ca atare, culpa mandatarului se apreciază diferit, după cum mandatul este gratuit sau oneros. Astfel, dacă mandatul este cu titlu gratuit, culpa mandatarului se va aprecia in concreto, în raport cu diligenţa pe care aceasta o depune pentru realizarea propriilor sale interese. Dacă însă mandatul este cu titlu oneros, culpa mandatarului se apreciază după tipul abstract al omului prudent şi diligent - criteriul bunului proprietar (St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Ed. Hamangiu, p. 184).

3. Mandatarul răspunde nu numai pentru doi, dar şi pentru greşelile sale, indiferent că acestea constau într-o acţiune (in commitendo) sau într-o omisiune (in omittendo) (D. Alexandresco, op. cit., p. 585).

4. Mandatarul este, pe de altă parte, responsabil de o eroare de drept, care este preju-diciabilă pentru mandant, dar numai dacă acea chestiune de drept rău tranşată de mandatar nu este îndoielnică în sine (Gabriel Baudry-Lacantinerie, Trăite theorique et pratique de droit civil, p. 314).

5. O problemă foarte importantă este calificarea obligaţiei mandatarului ca fiind de diligenţă sau de rezultat. în cazul în care contractul păstrează tăcere asupra calificării obligaţiei mandatarului, trebuie analizate criteriile potrivit cărora trebuie să decidem cu privire la natura obligaţiei. Recent, prima cameră franceză a sugerat o distincţie dificil de pus în practică, observând „că dacă mandatarul este în afara cazului fortuit, prezumat în culpă prin simplul fapt al neexecutării mandatului, această prezumţie nu va fi extinsă şi la ipoteza unei defectuoase executări a mandatului". Mandatarul trebuie să se justifice dacă nu şi-a îndeplinit misiunea, în timp ce mandantul trebuie să probeze vina mandatarului în ipoteza executării necorespunzătoare a mandatului (C.P. Nistorescu, op. cit., p. 120).

6. în realitate, trebuie precizat sensul „rezultatului" la care se angajează mandatarul: dacă este vorba despre un act precis, precum renunţarea la o succesiune sau încheierea unei vânzări prin el însuşi, neîndeplinirea actului echivalează cu culpa sa; dar mandatarul nu este garant al rezultatului actului, în special al efectelor benefice ale intervenţiei sale. Deci, dacă nici un act nu a fost promis, prezumţia dispare: mandatarului îi revine obligaţia de a stabili greşelile de gestiune ale mandatarului (Ph. Malaurie, L.Aynes, P-Y. Gautier, op. cit., p. 297).

7. Mandatarul trebuie să respecte instrucţiunile care i-au fost date şi să acţioneze cu diligenţă. Aceste două obligaţii pot părea contradictorii. Mandatul este imperativ, este adevărat, dar mandatarul dispune de o largă iniţiativă. El trebuie să utilizeze această iniţiativă pentru a-şi îndeplini misiunea cât mai conform cu interesele mandantului. Tocmai pe această putere de iniţiativă se bazează obligaţia de diligenţă. Această obligaţie de diligenţă este o obligaţie de mijloace, care „constă în îndatorirea debitorului de a tinde către atingerea unui scop, depunând în acest sens toată stăruinţa, toate diligenţele impuse de obţinerea rezultatului, fără a se pretinde însă a se şi obţine rezultatul urmărit". Dacă misiunea este îndeplinită incorect, greşeala trebuie dovedită; dacă însă ea nu este îndeplinită, atunci greşeala se prezumă (I. Dogaru, op. cit., p. 548).

8. Diligenţă mandatarului este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei. într-o decizie de speţă, referitoare la plasamentul de valori mobiliare, s-a arătat că, fiind vorba de un profesionist, mandatarul trebuia să acţioneze cu prudenţă şi diligenţă şi în interesul clientului său, în acelaşi mod în care ar fi făcut-o orice alt profesionist avizat aflat în locul său, în aceleaşi circumstanţe, cu toate acestea, el nu este ţinut de o obligaţie de rezultat (dec. din 24.10.2008 o Curţii de Apel Quebec, Financiere Banque Naţionale c. Canonne, 2008 QCCA 2020 (CanLII)

9. Alineatul doi al articolului impune o obligaţie nouă mandatarului, ce derivă însă din prima. Astfel, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia. Această obligaţie de informare derivă din obligaţia generală de loialitate a mandatarului faţă de mandant; fiind un contract ce se bazează în mod fundamental pe încredere, el nu poate fi imaginat în lipsa loialităţii. Astfel, dacă ulterior încheierii mandatului apar împrejurări noi ce ar putea determina fie modificarea mandatului, fie chiar revocarea sa, mandatarul este ţinut să le aducă la cunoştinţa mandantului, indiferent de caracterul gratuit sau oneros al mandatului. Astfel, mandantul are posibilitatea de a-şi reconsidera poziţia în legătură cu oportunitatea actelor juridice care urmau să fie încheiate de mandatar.