Art. 2019 Noul cod civil Obligaţia de a da socoteală Mandatul cu reprezentare Contractul de mandat

Reglementarea anterioară:
► C. civ. 1864: „Art. 1541. Mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale şi de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului (C. civ. 992,1544)";
► C. com.: „Art. 382. (1) Mandatarul este dator a încunoştinţa fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului. (2) Dacă în urma primirii acestei încunoştinţări mandantul întârzie răspunsul un timp mai lung decât cel cerut de natura afacerii, el este considerat că a acceptat executarea mandatului,

Citește mai mult

chiar dacă mandatarul a trecut peste limitele mandatului".

1. Textul impune în sarcina mandatarului o obligaţia complexa „de a da socoteală", legiuitorul menţinând terminologia vechiului Cod civil, obligaţie ce include mai multe componente. Astfel, în primul rând, mandatarul trebuie să informeze mandantul despre executarea mandatului - obligaţia de raport. întrucât mandatarul încheie acte juridice în numele şi pe seama mandantului, este firesc ca, la îndeplinirea împuternicirii primite, mandatarul să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului. Vechiul cod comercial, prin art. 382, prevedea în mod distinct şi expres această obligaţie. Ea este menţinută implicit în noua formulare, fiind inclusă în obligaţia de a da socoteală.

2. A doua faţetă cuprinde aspectul contabil al obligaţiei. Mandatarul trebuie să furnizeze o contabilitate a gestiunii. Aceasta nu este supusă niciunei reguli de formă particulare, dar nu este doar un simplu cadru aritmetic. Este o convenţie supusă dreptului comun în materie. Ea trebuie să cuprindă atât activul, cât şi pasivul (I. Dogaru, op. cit., p. 549-550).

3. Obligaţia de a da socoteală este un principiu general aplicabil oricărui mandat, indiferent de izvorul său. Cu toate acestea, aceasta nu caracterizează contractul, ea nu este de esenţa, ci de natura contractului. în consecinţă, mandantul poate să scutească pe mandatar de a da socoteală. Această dispensă poate fi tacită şi rezultă din legăturile speciale care unesc părţile, în acest caz existând o liberalitate pentru care mandantul trebuie să aibă capacitatea de a o face, iar mandatarul de a o primi (C.P. Nistorescu, op. cit., p. 126).

4. în al doilea rând, mandatarul este obligat să restituie mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului. Obligaţia impusă de legiuitor este una firească, acesta nu a primit bunurile pentru el, ci pentru mandant. Este irelevant dacă sumele de bani sau alte bunuri încasate se cuvin sau nu mandantului, în această din urmă situaţie terţul păgubit va cere - dacă va fi cazul -restituirea plăţii nedatorate de la mandant, nu de la mandatar.

5. întrucât dreptul la acţiune al mandantului pentru predarea sumelor de bani sau altor bunuri primite de mandatari de la terţi în cursul executării mandatului nu se poate naşte de la data încheierii contractului (contra non valantem agere non currit praescriptio), prescripţia începe să curgă de la data încetării contractului (Fr. Deak, op. cit., p. 350).

6. în legătură cu momentul începerii curgerii termenului de prescripţie a dreptului mandantului de a cere restituirea sumelor de bani de la mandatar, practica judiciară şi doctrina au făcut o serie de distincţii, după cum urmează: în cazul restituirii unor sume de bani rezultate, spre exemplu, din vânzarea unui bun al mandantului, dreptul material la acţiune începe să curgă de la data încetării mandatului prin executare, adică de la data încasării preţului convenit de către mandatar; în cazul ridicării de către mandatar a unor sume de bani de la C.E.C. sau de la orice altă bancă, în temeiul unor clauze de împuternicire, dreptul la acţiune se naşte din momentul când mandantul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul ridicării sumei şi că mandatarul nu i-a dat socoteală despre aceasta (T. Prescure, A. Ciurea, op. cit., p. 437).

7. Alin. (2) al textului impuneîn mod expres o obligaţie suplimentară, ce a fost recunoscută însă de doctrină şi jurisprudenţă şi sub vechile reglementări: obligaţia de a conserva bunul primit. în speţă, corect s-a reţinut că pârâtul, acceptând să primească buteliile de aragaz în scopul reîncărcării, la rugămintea reclamanţilor, cu sau fără nici o compensaţie, este obligat, ca mandatar, să răspundă când, datorită culpei sale, au dispărut buteliile (CSJ, s. civ., dec. nr. 335/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 106).

JURISPRUDENŢĂ

1. Potrivit art. 1532 C. civ. 1864 şi 374 C. com., mandatarul încheie contractul cu terţele persoane în numele şi pe seama mandantului, aşa încât raportul juridic se stabileşte direct între mandant şi terţ. Potrivit art. 1541 C. civ. 1864, mandatarul este obligat să dea socoteală mandantului numai de lucrurile sale şi să remită numai ceea ce a primit în puterea mandatului. Mandatarul nu este obligat să plătească mandantului din patrimoniul propriu avansurile datorate de terţi, în măsura în care nu le-a încasat (C.A. Craiova, s. com., dec. nr. 732/2001, în C.J. nr. 1/2002, p. 102).

2. Trebuie considerate ca îndeplinite în virtutea mandatului, şi nu cu ocazia exerciţiului acestui mandat, sumele remise mandatarului în contul mandantului şi pentru care, în numele său, a dat chitanţa; el este, în consecinţă, ţinut să dea socoteală de totalitatea acestora numitului mandant, în afară de cazul în care acesta din urmă a acceptat expres utilizarea pe care mandatarul le-a dat-o (Cass.civ., lere, 8 iulie 1975, în P. Malaurie, op. cit., p. 299).

3. încredinţarea unei sume de bani unuia pentru ca acesta să-i cumpere din comerţ unele bunuri ce îi sunt necesare constituie contract de mandat. în consecinţă, mandatarul răspunde faţă de mandant de dispariţia sumei încredinţate, din neglijenţa lui (Trib. Jud. Hunedoara, s. civ., dec. nr. 157/1981, în C. Turianu, op. cit., p. 291).