Art. 2242 Noul cod civil Noţiune Contractul de rentă viageră
| Comentarii |
|
CAPITOLUL XVII
Contractul de rentă viageră
Contractul de rentă viageră
Art. 2242
Noţiune
(1) Prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile.
(2) Renta viageră se constituie pe durata vieţii credirentierului dacă părţile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane determinate.
| ← Art. 2241 Noul cod civil Retrocesiunea Coasigurarea,... | Art. 2243 Noul cod civil Modurile de constituire Contractul de... → |
|---|
1. Convenţiunea prin care două părţi se obligă între dânsele: una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâiu un preţ determinat, constituie o vânzare, împrejurarea că dânsele au stipulat că preţul convenit să fie plătit fie către un al treilea, fie cu sarcina pentru cumpărător, ca drept echivalent al lui, să întreţie şi să îngrijească de vânzător în tot timpul vieţei sale, nu poate schimba caracterul şi natura convenţiunei, transformând-o dintr-un act cu titlu oneros într-un act de simplă liberalitate (Cas. I, No. 409, 15 dec. 1892, Bul. 1892,
Citește mai mult
p. 1095, în E. Antonescu, op. cit., voi. II, p. 315).2. într-o decizie de speţă vizând distincţia dintre contractul de întreţinere şi cel de rentă viageră, s-a reţinut că soţii pot încheia, la desfacerea căsătoriei, un contract de rentă viageră în scopul asigurării întreţinerii beneficiarului pe tot timpul vieţii acestuia. în ce priveşte conţinutul şi durata obligaţiei, şi anume dacă aceasta a fost asumată de debitor numai pe timpul vieţii lui sau pe timpul vieţii creditoarei, se constată că instanţele au dat o interpretare formală contractului, limitându-se la sensul literal al acestuia, fără să analizeze voinţa părţilor cu privire la natura raportului juridic pe care ele au înţeles să-l încheie. Or, în ce priveşte interpretarea contractului, în legătură cu definirea naturii juridice a acestuia, instanţele urmau să aibă în vedere dispoziţiile art. 977 C. civ. 1864, potrivit cărora interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. Astfel fiind, se constată că contractul încheiat este un contract de rentă viageră cu scop de întreţinere, exprimat printr-o donaţie, care îndeplineşte şi condiţia de formă autentică, dobândită ca urmare a caracterului autentic al hotărârii judecătoreşti prin care s-a constituit şi care conţine, în speţă, transformarea - prin convenţia părţilor - a unei obligaţii morale în obligaţie juridică, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art. 1640 C. civ. 1864, şi nu dispoziţiile art. 95 C. fam. Cum obligaţia de rentă viageră grevează patrimoniul debitorului, sarcina se transmite odată cu decesul acestuia moştenitorilor săi legali, care sunt ţinuţi personal la executarea obligaţiei autorului, astfel încât succesoarea N.B. urmează a plăti, lunar, în continuare, de la data decesului fostului soţ, suma de 1.200 lei creditoarei 6.E.B. până la încetarea acesteia din viaţă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 55/1975).
3. Deşi contractul de întreţinere se aseamănă cu contractul de rentă viageră, acestea nu se confundă, una dintre deosebirile dintre ele fiind aceea că, în timp ce contractul de rentă viageră cuprinde o obligaţie de a da, contractul de întreţinere are ca obiect o obligaţie de a face. Raţiunea convenţiei de rentă viageră este plata periodică a unei prestaţii în bani, ce urmează a se achita persoanei care înstrăinează bunul, până la decesul acesteia. Or, aşa cum reiese din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere în cauză, cumpărătorii s-au obligat ca, în schimbul bunului înstrăinat lor, să asigure întreţinerea în natură a vânzătorului (hrană, căldură, îngrijiri medicale în timpul vieţii iar, după moarte, să-l înmormânteze, potrivit obiceiului creştinesc), vânzătorul rezervându-şi dreptul de uzufruct viager asupra locuinţei înstrăinate (C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2664 din 9 decembrie 2003, în L. Stoica, Contractul de întreţinere şi de rentă viageră. Practică judiciară, p. 279).
2. într-o altă definiţie, prin contractul de rentă viageră o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital) în schimbul unei prestaţii periodice în bani care urmează a i se plăti până la decesul său (renta viageră). Persoana care
Citește mai mult
înstrăinează bunul sau plăteşte suma de bani se numeşte credirentier (creditorul rentei), iar persoana care se obligă să plătească periodic suma de bani stipulată se numeşte debirentier (debitorul rentei) (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 448-449).3. Calificarea juridică a convenţiei poate naşte dificultăţi în condiţiile în care prestaţiei periodice de a da o sumă determinată de bani, o prestaţie în natură ori un bun, statuarea în drept asupra raportului juridic contractual implicând delimitarea faţă de contractul de vânzare cumpărare, contractul de întreţinere sau cel de schimb (D. Chiricâ, op. cit., p. 119).
4. în această ipoteză, calificarea juridică va fi atrasă de relevarea elementului principal din conţinutul obligaţiei compozite, intrinsec corelată cu scopul vizat de părţi la încheierea contractului (M.M. Pivniceru, Interpretarea contractelor de întreţinere şi rentă viageră, în Studii de drept românesc nr. 1-2/2006, p. 181).
5. Determinând caracterul principal al obligaţiei de plată, calificarea juridică nu a fundamentat încă apartenenţa convenţiei părţilor la contractul de tip rentă viageră, în absenţa stabilirii elementului aleator care se constituie într-o componentă intrinsecă a obligaţiei asumate de debirentier, dată de durata vieţii credirentierului (M.M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 167).
6. Dacă printr-un anumit contract se convine plata unei rente periodice în schimbul transmiterii proprietăţii unui anumit bun - plata rentei urmând a se efectua pentru o perioadă determinată (mai scurtă decât durata vieţii) -, nu avem de-a face cu un contract de rentă viageră, ci, eventual, cu un contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate ori un contract de împrumut la care suma împrumutată (capitalul) se restituie în mai multe rate (Fr. Deak, op. cit., p. 448-449).
7. în prima ipoteză, contractul constituie o rentă viageră dacă plata rentei a fost stipulată cu caracter viager, deoarece ratele nu reprezintă decât parte din preţ, al căror total va fi variabil în funcţie de durata vieţii persoanei pe capul căreia a fost constituită renta (Y. D.-Labbe, Rentes, în Repertoire de droit civil, Dalloz, 2000, p. 2(13)).
8. Contractul de rentă viageră este un contract sinalagmatic, deoarece naşte obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi.
9. De regulă, renta viageră este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unor foloase patrimoniale în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă. Renta viageră poate fi încheiată şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament.
10. Dacă se constituie cu titlu oneros, este un contract aleatoriu, deoarece pentru ambele părţi există şanse de câştig-pierdere; elementul viitor şi incert constă în durata de viaţă a credirentierului. Dacă se constituie cu titlu gratuit, este o liberalitate inter vivos sau mortis causa, după caz. Aceasta deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig, ci numai o incertitudine privind cuantumul prestaţiilor debirentierului.
11. Contractul de rentă viageră este un contract consensual, realizarea acordului de voinţă fiind suficientă pentru perfectarea contractului. Renta viageră va fi un contract solemn dacă se constituie cu titlu gratuit, prin testament sau donaţie, ori dacă prin contract se transmite un drept de proprietate cu privire la un teren.
12. Este, de asemenea, un contract translativ de drepturi reale, deoarece transferă în patrimoniul debirentierului un drept real (de exemplu, un drept de proprietate sau un drept de superficie).
13. Contractul de rentă viageră este un contract cu executare succesivă, executarea obligaţiei de plată a rentei presupunând mai multe prestaţii eşalonate în timp (C. Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 300-301).
14. Ca regulă, renta se înfiinţează pe durata vieţii constituentului credirentier, consecinţă firească a obiectului prestaţiei de a da, ce include în conţinutul său această componentă aleatorie, însăşi viaţa, ca durată de existenţă. în consecinţă, ori de câte ori nu s-a desemnat o altă persoană a cărei durată de viaţă să marcheze întinderea obligaţiei debirentierului, se prezumă că renta a fost constituită pe capul celui care o va folosi, dat fiind scopul înfiinţării sale, asigurarea resurselor materiale egală ca durată în timp cu însăşi durata vieţii constituentului credirentier (G. Baudry - Lacantinerie, A. Wahl, op. cit., p. 103, L. Guillouard, op. cit., p. 213, M.M. Pivniceru, op. cit., p. 193).
15. Poate constitui element aleatoriu (alea) nu numai durata vieţii credirentierului (reperul cel mai obişnuit), ci şi a debirentierului sau a unui terţ; ultimul trebuie să existe şi să fie o persoană determinată, nu numai determinabilă (îndrumar notarial, voi. II, p. 171).
16. Plata rentei se prezumă a fi stipulată până la momentul morţii credirentierului; conform noii reglementări, părţile pot stipula constituirea acesteia pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane determinate. în această situaţie, semnalată şi de literatura de specialitate, moştenitorii datorează ratele de rentă scadente şi neachitate de debirentier în timpul vieţii, obligaţia stingându-se la moartea lui (Fr. Deak, op. cit., p. 577).
17. Dacă s-a stipulat plata rentei până la moartea altei persoane decât credirentierul şi aceasta din urmă moare mai întâi, dreptul la rentă - inclusiv cele devenite scadente după moartea sa - se transmite asupra moştenitorilor săi (D. Alexandresco, op. cit., p. 488; C. Nacu, Dreptul civil român, Bucureşti, 1903, voi. III, p. 478).