Art. 2245 Noul cod civil Constituirea în favoarea mai multor persoane Contractul de rentă viageră

1. Dispoziţiile celor două articole trebuie interpretate coroborat, deoarece constituirea rentei nu desemnează doar creditorii (credirentierii ori terţii beneficiari deveniţi crediren-tieri) pentru a stabili modul de dobândire a folosinţei rentei de către aceştia, ci şi terţele persoane pe durata vieţii cărora renta a fost constituită în scopul conservării folosinţei acesteia în beneficiul creditorilor ori a moştenitorilor lor, a căror desemnare colectivă a avut raţiunea de a prelungi în timp durata rentei.

2. Prin urmare, trebuie să distingem între credirentieri, pe de-o parte, şi persoanele

Citește mai mult

pe durata vieţii cărora renta a fost constituită, pe de altă parte, deoarece, chiar dacă credirentierii pot constitui renta luând drept termen de plată a ratelor propria lor durată de viaţă, renta viageră se poate constitui şi pe durata de viaţă a altor persoane, terţe absolute faţă de contract, a căror durată de viaţă are semnificaţia de a marca termenul la care va înceta plata rentei (M.M. Pivniceru, op. cit., p. 192).

3. în ultima situaţie, este lipsit de importanţă dacă terţul acceptă sau nu această determinare ori dacă este o persoană capabilă sau nu, deoarece contractul de rentă viageră nu produce faţă de el niciun efect juridic (F. Lourent, Principes de droits civile frongais, Paris, 1887, p. 308).

4. O astfel de clauză poate pune probleme de interpretare. Astfel, clauza testamentară prin care s-a constituit pe capul legatarului o rentă şi după moartea lui pe capul succesorilor săi legitimi a fost supusă interpretării Curţii din Paris, care a trebuit să stabilească dacă moştenitorii beneficiarului rentei au fost desemnaţi pentru a marca termenul de extincţie a rentei constituite în beneficiul autorului lor ori dacă clauza privea reversibilitatea rentei în favoarea lor, la decesul credirentierului, tatăl acestora. De rezultatul interpretării clauzei depindea validitatea rentei, deoarece intenţia de reversibilitate în beneficiul copiilor moştenitori implica reţinerea calităţii lor de legatari şi, deci, nulitatea legatului, atâta vreme cât aceştia nu erau concepuţi la momentul vieţii testatorului. Curtea de la Paris a abordat o altă interpretare a voinţei testatorului, statuând în fapt că renta a fost constituită doar în favoarea credirentierului şi că succesorii lui au fost desemnaţi pentru a determina întinderea obligaţiei de plată către autorul lor. Cum stingerea obligaţiei de plată a rentei urma să se producă la decesul copiilor credirentierului, deoarece durata vieţii lor a fost indicată drept termen de extincţie a rentei, predecesul credirentierului, autorul lor, a lăsat creanţa de rentă în patrimoniul succesoral, pe care moştenitorii săi o culeg în calitate de succesori legali, şi nu în aceea de moştenitori testamentari. Această interpretare a fost menţinută şi de Curtea de Casaţie, care a reţinut puterea suverană a judecătorului în a aprecia intenţia testatorului cu privire la natura şi cadrul legal al clauzei testamentare (C.A Paris, dec. din 29 mai 1865, citata de F. Laurent, op. cit., p. 310; L. Guillouard, Traites des contrats aleatoires et du mandat, Paris, 1984, p. 217, M.M. Pivniceru, op. cit., p. 172).

5. în situaţia în care renta a fost constituită în favoarea mai multor persoane, obligaţia de plată a rentei va înceta la data la care decedează ultima dintre aceste persoane, în lipsa unei alte stipulaţii contractuale. Raţiunea acestei stipulaţiuni constă într-un calcul de probabilitate al credirentierului, care îi fundamentează speranţa de a beneficia o perioadă mai îndelungată de folosinţă a rentei până la decesul ultimei persoane, astfel desemnate iar, pe de altă parte, de a o prezerva de riscul stingerii ei la decesul său, deoarece nu durata vieţii sale marchează extincţia rentei, ci decesul ultimului terţ indicat în contract. în consecinţă, credirentierul conservă în patrimoniul său renta pe care o pot preleva ca drept propriu succesorii săi, în cazul predecesului autorului lor. Pentru cazul pluralităţii de credirentieri, legiuitorul a instituit regula indivizibilităţii rentei, regulă de la care părţile pot deroga prin inserarea unei clauze exprese în contract (M.M. Pivniceru, op. cit., p. 199).

6. Sub vechea reglementare, s-a arătat că obligaţia de plată a rentei viagere având ca obiect o sumă de bani este prin natura ei divizibilă (M.M. Pivniceru, op. cit., p. 195). Astfel, dacă renta s-a instituit în favoarea a două sau mai multe persoane, deodată, iar acestea încetează din viaţă la date diferite, logic, consecinţa va fi stingerea parţială a rentei, pe măsura dispariţiei beneficiarilor (I. Dogaru, op. cit., p. 787).

7. în situaţia mai multor credirentieri, s-a opinat că stabilirea voinţei reale a părţilor trebuie să se facă în raport de fiecare credirentier. Conexă acestui gen de interpretare se află şi situaţia în care renta a fost stipulată concomitent pe capul mai multor persoane, din care o parte pot fi şi beneficiari, iar stabilirea voinţei părţilor implică separarea credirentierilor care au dobândit drepturi din contract de terţii desemnaţi a indica termenul de extincţie a rentei, pluralitate de persoane care se supune unor exigenţe diferite de valabilitate a nominalizării lor, iar, pe de altă parte, individualizează obligaţia debirentierului atât ca întindere, cât şi ca moment de stingere a ei. în consecinţă, în lipsa unei clauze formale de reversibilitate ori de determinare a intenţiei părţilor în privinţa desemnării credirentierilor beneficiari în ipoteza constituirii rentei pe mai multe capete, circumscrierea voinţei părţilor va fi rezultatul interpretării judecătorului, care, în funcţie de clauzele contractului şi examenul circumstanţelor în care convenţia s-a încheiat, va stabili care a fost intenţia probabilă a părţilor, pentru a configura efectele convenţiei în care aceasta s-a materializat) (L. Guillouard, op. cit., p. 213; G. Baudry-Lacantinerie, A. Wohl, op. cit., p. 103; F. Laurent, op. cit., p. 307; M.M. Pivniceru, op. cit., p. 185).

8. Cu toate acestea, s-a admis, în principiu, că moartea unui credirentier nu duce la stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi plătită integral supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat contrariul (D. Alexandresco, op. cit., p. 488; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bdlânescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1020).

9. Caracterul indivizibil al rentei în anumite situaţii a fost recunoscut chiar şi de cei ce susţineau natura ei divizibilă ca regulă. Astfel, s-a arătat că credirentieri pot fi doi soţi care au constituit renta în schimbul înstrăinării unui bun comun. într-o atare ipoteză, este puţin probabil ca intenţia părţilor să fi fost reversibilitatea parţială a rentei, din moment ce, privat de sprijinul soţului predecedat, credirentierul ar fi privat şi de cuantumul total al rentei, în măsură să îi complinească tocmai nevoile crescute în raport direct proporţional cu vârsta. Privită astfel, renta este conjunctă, chiar dacă dreptul ar fi divizibil, deoarece natura divizibilă a dreptului nu se poate afla în contradicţie cu intenţia părţilor, care au stipulat o singură rentă, determinată ca întindere de existenţa a doi credirentieri şi, în consecinţă, ea va subzista integral până la decesul ultimului dintre ei (Fr. Laurent, op. cit., p. 311; M.M. Pivniceru, op. cit., p. 197).

10. Raţiunea instituirii caracterului indivizibil al rentei se regăseşte tocmai în elementul aleatoriu al contractului. Din moment ce şansa de câştig şi riscul de pierdere s-a estimat în raport de durata vieţii tuturor credirentierilor, este greu de presupus, în absenţa unei clauze contrare, că părţile au înţeles să diminueze folosul rentei pe măsura predecesului credirentierilor (Fr. Deak, op. cit., p. 572).

11. întrucât textul face referire doar la indivizibilitatea rentei în cazul pluralităţii de credirentieri, se pune întrebarea care este situaţia pluralităţii de debitori. în doctrină s-a arătat că, dacă există o pluralitate de debirentieri sau unicul debirentier are mai mulţi moştenitori, datorită indivizibilităţii, fiecare dintre ei poate fi obligat la executarea integrală, plata făcută de unul dintre ei fiind liberatorie pentru toţi (Fr. Deak, op. cit., p. 572).

12. Soluţia devine însă vulnerabilă în condiţiile noului cod, în sprijinul opiniei contrare venind un alt argument de text. Astfel deşi, aşa cum am arătat, legiuitorul nu reglementează în acest capitol situaţia pluralităţii de debirentieri, o face implicit în capitolul destinat contractului de întreţinere. Potrivit art. 2262, în toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită potrivit prevederilor art. 2261, devin aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră. Cu toate acestea, dacă prin contractul de întreţinere nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă între debitori. Sintagma „cu toate acestea", cu care începe cel de al doilea alineat, sugerează existenţa unei excepţii de la regula aplicabilităţii dispoziţiilor de la contractul de rentă viageră, iar această excepţie priveşte tocmai păstrarea caracterului indivizibil de plată al obligaţiei între debitori. Fiind aşadar o excepţie, prin interpretarea per a contrario, singura concluzie la care se poate ajunge este aceea că, în cazul rentei viagere, regula este aceea a divizării obligaţiei de plată în cazul pluralităţii de debirentieri.