Art. 2273 Noul cod civil Cauzele de nulitate Tranzacţia
| Comentarii |
|
CAPITOLUL XX
Tranzacţia
Tranzacţia
Art. 2273
Cauzele de nulitate
(1) Tranzacţia poate fi afectată de aceleaşi cauze de nulitate ca orice alt contract.
(2) Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînţelegerii părţilor şi nici pentru leziune.
| ← Art. 2272 Noul cod civil Condiţiile de formă Tranzacţia | Art. 2274 Noul cod civil Tranzacţia asupra unui act nul... → |
|---|
1. în cazul în care părţile doresc să pună capăt litigiului printr-o tranzacţie, instanţa judecătorească este datoare să verifice dacă acestea au capacitatea de a tranzacţiona, dacă actul este expresia liberei lor voinţe, precum şi dacă, prin încheierea tranzacţiei, nu se urmăreşte realizarea unor scopuri ilicite. Dacă în urma verificării făcute, constată existenţa unei asemenea situaţii, instanţa este obligată să înlăture actul de dispoziţie şi să continue judecata în fond a cauzei (C.S.J., s. civ., dec. nr. 552/1990, în B.J. - Bozâ de date).
2. Instanţa care a soluţionat
Citește mai mult
partajul nu a dat citire tranzacţiei, împrejurare confirmată şi de martorul ascultat în faza procesuală a fondului, astfel încât reclamantul, care nu cunoştea limba română, a semnat actul juridic cu convingerea că acesta cuprinde şi clauzele asupra cărora părţile au negociat anterior în prezenţa traducătorului. Reclamantul nu a intenţionat să o gratifice pe fosta sa soţie prin renunţarea la pretenţiile asupra cotei ce i se cuvenea din bunul imobil dobândit în timpul căsătoriei, ci a dorit ca prin poziţia exprimată să obţină o serie de contraprestaţii, astfel că acesta nu a exprimat un consimţământ valabil la încheierea tranzacţiei, consimţământul dat fiind viciat de eroarea asupra naturii juridice a actului (error in negotium), distructivă de voinţă, care atrage nulitatea absolută a actului juridic încheiat (C.A. Bucureşti, s. a IIl-a civ. min. şi fam., dec. nr. 192/2007, în M. Paraschiv, Partajul judiciar. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 438).3. Reclamanta a participat la eliberarea certificatului de moştenitor contestat, declarând în faţa notarului public că partea de contribuţie a defunctului la dobândirea apartamentului ce face parte din masa succesorală este de 1/2, nefăcând nicio dovadă că s-a aflat în eroare la acel moment asupra celor declarate, având posibilitatea să declare contrariul. Declaraţia dată personal în faţa notarului public, confirmată de către pârât, în calitate de moştenitor unic al celui după care se dezbătea moştenirea, reprezintă o tranzacţie prin care este sistată starea de devălmăşie; prin stabilirea cotelor-părţi egale din dreptul de proprietate asupra bunului comun, starea de devălmăşie este transformată în stare de coproprietate. Tranzacţia a privit drepturi de care reclamanta şi pârâtul puteau uza, reclamanta în nume personal, iar pârâtul în calitate de moştenitor unic al fostului soţ al reclamantei, cu respectarea prevederilor art. 30 C. fam. Convenţia dintre aceştia nu contravine regimului comunităţii de bunuri a soţilor, părţile tranzacţiei consacrând, prin voinţa lor, prezumţia legală relativă a cotei contributive egale la dobândirea şi conservarea bunurilor, în temeiul art. 30 alin. (1) C. fam., raportat la art. 29 şi art. 35 C. fam. Chiar dacă din probele administrate ar rezulta o cotă de contribuţie diferenţiată la dobândirea imobilului, acest fapt nu poate conduce la anularea certificatului de moştenitor. Certificatul de moştenitor poate fi anulat la cererea părţii care a participat la procedura succesorală notarială numai pentru vicii de consimţământ sau incapacitate ori constatat nul absolut, potrivit dreptului comun. Lipsa de cunoştinţe juridice, pregătirea şcolară redusă şi ignoranţa sub aspectul consecinţelor produse de declaraţia dată în faţa notarului public nu constituie cazuri de eroare-viciu de consimţământ şi nu afectează valabilitatea actului juridic civil. Cu prudenţa şi diligenţă proprietarului responsabil, reclamantei îi incumba obligaţia şi a avut posibilitatea de a-şi exercita dreptul de a solicita informaţiile necesare cu privire la scopul deplasării sale în faţa notarului public la cererea pârâtului, putând opta pentru refuzul de a se prezenta. Aceasta întrucât, dacă s-ar admite proba contrară celor declarate de către reclamantă în faţa notarului public, simpla dovadă contrară ar echivala cu revocarea unilaterală a convenţiei intervenite între părţi cu privire la cotele-părţi egale din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Numai după anularea sau constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei convenţionale, probele cu privire la cota contributivă a foştilor soţi ar fi putut fi apreciate pentru a se reţine alte cote-părţi din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu (C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 754/2004, în P.J.C. 2003-2004, p. 322). Notă. Soluţia poate fi de actualitate şi în condiţiile noului Cod civil (care a abrogat prevederile Codului familiei), acesta reglementând şi el, la art. 357 alin. (2) prezumţia legală relativă a contribuţiei egale a soţilor la dobândirea bunurilor comune.
4. [Frauda terţilor] A) Prin tranzacţia consfinţită de instanţă, soţii, în cursul procesului de divorţ, au convenit cu privire la partajarea bunurilor comune, soţia dobândind ambele imobile, iar soţul arătând că înţelege să nu primească nicio sultă sau altă despăgubire pentru cota sa din bunurile codevălmaşe. Având în vedere că, după încheierea acestei tranzacţii, părţile s-au împăcat, învoiala soţilor cu privire la bunurile comune apare ca fiind realizată în timpul căsătoriei şi, conform principiului fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul), precum şi în lumina prevederilor art. 36 alin. (1) C. fam., este nulă absolut. Tranzacţia dintre cei doi soţi este lovită de nulitate absolută şi fiindcă este făcută în fraudarea intereselor creditorului reclamant, căruia unul din soţi îi datorează suma de 10.000 lei, acesta din urmă devenind insolvabil în urma tranzacţiei". Notă. Deşi vânzarea între soţi este valabilă în lumina NCC, soluţia rămâne valabilă în considerarea fraudei. B) Dacă acordul soţilor a fost făcut în scopul fraudării creditorilor, instanţa trebuie să continue judecata şi să efectueze împărţeala bunurilor comune, în raport cu contribuţia reală a părţilor la dobândirea lor (C.S.J., s. civ., dec. nr. 552/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 70).
5. Inexistenţa unui act juridic care să ateste dreptul de proprietate al părţilor cu privire la toate cele cinci camere din imobil asupra cărora au tranzacţionat (în contractul de vânzare-cumpărare fiind cuprinse doar două camere) are semnificaţia inexistenţei, din punct de vedere juridic, a obiectului contractului judiciar. Cauza încheierii tranzacţiei este una ilicită, în condiţiile în care ambele părţi aveau cunoştinţă de întinderea reală a dreptului lor de proprietate şi nu s-ar putea face nici aplicarea principiului „nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru recunoaşterea unui drept" faţă de reclamant, întrucât cauza de nulitate incidenţă este una absolută, fiind prioritară restabilirea legalităţii faţă de interesele private ale părţilor (Jud. Sectorului 1 Bucureşti, sent. civ. nr. 7411/2007, irevocabilă prin neapelare, în L.C. Stoica, Ineficacitatea actului juridic civil, I, p. 228).
6. (Verificările instanţei] A) Pentru a lua act de tranzacţie, instanţa nu trebuie să cenzureze voinţa părţilor de a stinge, chiar prin concesii reciproce, într-un anume mod, litigiul dintre ele, dar este datoare să verifice dacă tranzacţia, aşa cum este întocmită, exprimă voinţa părţilor şi pune, într-adevăr, capăt litigiului, fiind susceptibilă de a fi pusă în executare (C.A. Bucureşti, s. o IV-a civ., dec. nr. 1319/2000); B) La prezentarea învoielii, instanţa are îndatorirea să verifice dacă părţile au capacitatea legală de a tranzacţiona, dacă actul este expresia voinţei lor libere şi dacă prin încheierea tranzacţiei nu se încalcă o dispoziţie imperativă a legii. în cazul în care aceste cerinţe nu sunt întrunite, instanţa trebuie să respingă cererea de a pronunţa hotărârea de expedient şi să continue judecata (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1546/1981, în C.D. 1981, p. 230); C) în cazul în care părţile doresc să pună capăt litigiului printr-o tranzacţie, instanţa judecătorească are îndatorirea să verifice dacă ele au capacitatea de a face acte de dispoziţie, dacă actul este expresia liberei lor voinţe, precum şi dacă prin încheierea tranzacţiei nu se urmăreşte, sub forma unui proces simulat, realizarea unor scopuri ilicite. Dacă, în urma verificării sale, constată existenţa unor asemenea situaţii, instanţa este obligată să înlăture actul de dispoziţie şi să continue judecata în fond a cauzei. Când printre părţile în litigiu figurează şi minori, tranzacţia nu poate fi confirmată decât dacă a fost încuviinţată de autoritatea tutelară (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2002/1975, în C.D. 1975, p. 238); D) Instanţele judecătoreşti, atunci când li se înfăţişează acte de dispoziţie ale părţilor sub forma renunţării la drept sau la acţiune, a achiesării la pretenţiile părţii potrivnice sau la o hotărâre pronunţată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărâre care să consfinţească o învoială a părţilor, sunt datoare să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terţilor ori nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ. în cazul în care constată o atare situaţie, instanţa va respinge cererea şi va trece mai departe la judecata cauzei (Trib. Suprem, Plen, dec. de îndrum, nr. 12/1958, pct. 1, în C.D. 1952-1965, p. 315).
Instanţele judecătoreşti nu au niciun temei legal să refuze a primi un act de dispoziţie al părţilor care ar încălca o normă juridică de ordine privată, întrucât de încălcarea unei asemenea norme se poate prevala numai partea în favoarea căreia a fost edictată norma. De altfel, potrivit art. 451 C. proc. civ., tranzacţia judiciară făcută de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor nu împiedică judecata dacă instanţa apreciază că tranzacţia nu este în interesul acestor persoane. Per a contrario, în alte cazuri, instanţa nu ar putea să refuze a lua act de încheierea tranzacţiei judiciare ori de alte acte de dispoziţie (G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 450).
7. Intervenirea unor neînţelegeri ulterioare tranzacţiei, legate de punerea în executare a acesteia, nu atrage nulitatea sa, întrucât condiţiile de validitate se analizează în raport de data încheierii ei. Clauza penală poate face obiectul tranzacţiei, neafectând validitatea acesteia şi neputând fi eliminată sau diminuată de judecător în cazul în care este stipulată pentru simpla întârziere a executării obligaţiei [CA. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 535/2006, Lex Expert, în V. Terzea, op. cit., p. 208). Notă. Deşi prevederile art. 1708 din vechiul Cod civil, potrivit cărora „în tranzacţie se poate stipula o penalitate contra celui ce nu se va ţine de dânsa", nu au mai fost preluate de noua reglementare, credem că soluţia instanţei rămâne de actualitate şi în condiţiile noului Cod civil, datorită naturii juridice a tranzacţiei (contract) şi în conformitate cu dispoziţiile art. 1538 şi urm. NCC.
1. Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege (art. 1224 NCC).
2. Tranzacţia trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de validitate ca şi celelalte contracte, cu anumite particularităţi referitoare la capacitatea părţilor, obiectul contractului şi cauza.
3. Atunci când tranzacţia este consemnată într-un înscris
Citește mai mult
sub semnătură privată, numai înfăţişarea tuturor părţilor înaintea unui judecător fie personal, fie prin mandatar cu procură specială pentru aplicarea ori recunoaşterea semnăturii conferă acesteia garanţia autenticităţii necesară producerii efectelor unui atare act de dispoziţie. Lipsa uneia/unora din părţi ar putea fi acceptată numai în condiţiile în care tranzacţia a fost încheiată în faţa unui notar public (G. Boroi, O. Spineonu-Matei, op. cit., p. 450).
4. Cauza tranzacţiei trebuie să fie licită şi morală. „Sub acest aspect, frecvent, instanţele au stabilit că, într-un proces penal, partea vătămată nu trebuie să profite de poziţia sa (în cazul infracţiunilor judecate la plângerea prealabilă) şi să obţină de la inculpat, prin intermediul unei tranzacţii, o despăgubire mult mai mare decât paguba produsă. în acest caz, partea vătămată ar săvârşi „un abuz în exerciţiul dreptului de a tranzacţiona" (E. Safta-Romano, op. cit., p. 310).
5. în materie de capacitate, deoarece renunţările pe care le fac părţile au semnificaţia şi valoarea unor acte de dispoziţie, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea săvârşirii acestora. (A se vedea supra comentariile de la art. 2271 NCC, precum şi art. 38-4S NCC).
6. Cauzele de nulitate/anulare a contractului sunt prevăzute de art. 2273-2278 NCC (art. 1712-1716 din vechiul Cod civil).
7. Deşi noua reglementare nu mai prevede în mod expres (ca în art. 1712 din vechiul Cod civil) că anularea tranzacţiei poate interveni in situaţia erorii asupra persoanei, aceasta se subînţelege, deoarece tranzacţia este încheiată intuitu personae.
8. Nu constituie eroare asupra obiectului, eroarea asupra cuantumului prejudiciilor suferite (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1985/1975); în schimb, poate fi reţinută eroarea asupra naturii pagubei suferite (de exemplu, leziunea ca urmare a vătămării corporale este de altă natură decât aceea cunoscută în momentul încheierii contractului de tranzacţie) sau asupra consecinţelor agravate sau noi ale faptei ilicite, căci victima nu încheie tranzacţia decât asupra consecinţelor previzibile în acel moment (Vz. Mazeaud, op. cit., p. 1278, nr. 1646. Pentru consecinţe noi sau agravate, partea poate cere un supliment de indemnizaţie, iar nu anularea pentru eroare, Vz. A. Benabent, op. cit., p. 572, nr. 1013 şi p. 576, nr. 1022) (Fr. Deak, op. cit., p. 136).