Art. 2288 Noul cod civil Obligaţia principală Dispoziţii generale Fideiusiunea

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1653. (1) Fidejusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie validă. (2) Cu toate acestea, se poate face cineva fidejusorele unei obligaţii ce poate fi anulată în virtutea unei excepţii personale debitorului, cum de pildă în cazul de minoritate".

1. Norma art. 2288 NCC stabileşte domeniul de aplicare al fideiusiunii, sub aspectul categoriilor de obligaţii ce pot fi garantate. Prima condiţie constă în faptul ca obligaţia să fie una validă, deci, să nu fie susceptibilă de nulitate absolută sau relativă, să nu fi devenit caducă etc., deci, să nu

Citește mai mult

fie lovită de vreo cauză de ineficacitate.

2. în principiu, prin intermediul fideiusiunii pot fi garantate orice categorii de obligaţii, inclusiv cele intuitu personae, şi nu doar obligaţiile existente, ci chiar obligaţii viitoare sau chiar numai cele eventuale, indiferent de raportul juridic generator, indiferent de subiectele (părţile) între care se naşte. Cel mai adesea sunt garantate astfel obligaţiile băneşti. în acest sens, „potrivit Legii nr. 22/1969, garanţia suplimentara adusă de gestionar, constând în obligaţia asumată de o terţă persoană faţă de unitatea bugetară, se referă la obligaţiile eventuale ce ar reveni gestionarului, cu privire la acoperirea pagubelor „ce s-ar cauza" de acesta în cursul gestiunii (art. 10)" (C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 542-551). Orice obligaţie valabilă poate face obiectul unei fideiusiuni (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 297). Şi obligaţia cambială poate fi garantată, fideiusiunea purtând denumirea specifică de „aval", iar condiţiile de garantare sunt cele prevăzute de dreptul comun, dar care se completează cu legea specială (Legea asupra cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934, M. Of. nr. 100/1934).

3. Fideiusiunea poate fi dată pentru a garanta o obligaţie viitoare (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 296). Cu toate acestea, credem că obligaţia fideiusorului nu se va forma decât din momentul în care s-ar naşte obligaţia principală. Astfel, atunci când se garantează o obligaţie viitoare, obligaţia fideiusorului este una asumată sub condiţia suspensivă ca să se nască obligaţia principală, ceea ce înseamnă că obligaţia fideiusorului devine efectivă exclusiv din momentul naşterii obligaţiei principale, iar, până la acel moment viitor şi nesigur ca realizare (pentru că eveniente conditione, raportul juridic obligaţional stă sub semnul incertitudinii), credem că fideiusiunea subzistă doar ca o promisiune de fideiusiune, la care nu se poate însă renunţa (în sens asemănător, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă, voi. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1943, p. 406). O obligaţie viitoare poate face obiectul unei fideiusiuni, însă, deşi o astfel de obligaţie nu este certă în privinţa cotităţii sale, trebuie să fie determinată în ceea ce priveşte specia sa. Astfel, „pot face obiectul unei fideiusiuni toate biletele la ordin pe care le-ar subscrie debitorul către un bancher" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 298).

4. Poate face obiectul unei fideiusiuni o obligaţie, oricare ar fi faptul care i-ar fi dat naştere, un fapt licit sau ilicit, un contract sau un delict (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 297).

5. Poate face obiectul unei fideiusiuni o obligaţie, oricare ar fi persoanele între care ar fi intervenit, naţionale sau străine, oricare ar fi obiectul ei, oricare ar fi caracterul ei civil sau comercial şi oricare ar fi condiţiunile cărora a fost supusă (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 297).

6. La rândul său, fideiusiunea poate face, de asemenea, obiectul unei alte fideiusiuni (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 297).

7. Poate face obiectul unei fideiusiuni chiar şi o obligaţie care nu este determinată, dar care ar putea fi determinată prin prezentarea titlurilor creditorului (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 297).

8. Obligaţiile naturale, după părerea dominantă a doctrinei clasice (reconfirmată şi de legiuitorul contemporan la art. 2288 NCC), pot face obiectul unei fideiusiuni (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 298).

9. Obligaţiile morale şi de conştiinţă, care nu sunt obligaţiuni naturale, nu pot face obiectul unei fideiusiuni (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 298).

10. De asemenea, pot face obiectul fideiusiunii obligaţiile anulabile (lovite de o cauză de nulitate relativă) pentru incapacitatea debitorului principal (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 299), însă, potrivit art. 2288 alin. (2) NCC, este necesar ca fideiusorul să fi cunoscut această incapacitate. Unii autori ai doctrinei clasice au arătat că, deşi art. 1653 alin. (2) C. civ. 1864 prevedea doar minoritatea, cu toate acestea, dispoziţiile sale se aplicau la toate celelalte cauze de incapacitate (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 299). Raţiunea unei astfel de excepţii de la regula necesităţii unei obligaţii valide constă în aceea că, ulterior anulării obligaţiei principale, rămâne în sarcina incapabilului o obligaţie naturală, care poate face obiectul unei fideiusiuni (în acest sens: Demante et Colmet de Santerre, VIII, No. 241 bis, /; Pont, II, No. 42; Huc, XII, No. 168; Baudry et Wahl, No. 946; Planiol, II, No. 2332; Alexandresco, X, p. 123; Contra: Laurent, XXVIII, No. 144, apud C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 299), iar fideiusorul este ţinut de obligaţia de garantare.

11. într-o opinie, cu referire la obligaţia anulabilâ (lovită de nulitate relativă pentru un viciu de consimţământ: doi, eroare, violenţă), s-a arătat că obligaţia accesorie a fideiusorului subzistă până la anularea pe cale judecătorească a obligaţiei principale. însă, atunci când cauza de anulare a obligaţiei principale ar consta într-o incapacitate a debitorului (deci, o calitate personală a acestuia), obligaţia fideiusorului va subzista deoarece scopul legiuitorului a fost acela de a garanta pe creditor chiar pentru riscul provenind dintr-o astfel de incapacitate. Cauza obligaţiei fideiusorului va fi, în ipoteza arătată, obligaţia naturală a debitorului principal care a obţinut anularea propriului angajament. Cu toate acestea, fideiusorul va putea înlătura prezumţia legală, dovedind că nu cunoştea starea de incapacitate a debitorului principal: „sub această rezervă, dispoziţia trebuie generalizată, afirmându-se că niciun principiu nu se poate opune ca un contract de fideiusiune să dea loc la o obligaţie valabilă pentru garantarea unei obligaţii naturale (...) destul ca fideiusorul să se fi obligat în deplină cunoştinţă a caracterului imperfect al obligaţiei sau a îndatoririi pe care a înţeles a o garanta" (M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Româneasca SA, Bucureşti, 1921, p. 535).

12. Alţi autori contestă acestă opinie, pe care o consideră ca adăugând la legea „care stabileşte pur şi simplu o excepţie într-un caz determinat' (I. Rosetti-Bălânescu, Al. Băicoianu, op. cit., 1943, p. 406) sau, într-o critică mai explicită, nu se poate înţelege cum o obligaţie naturală ar putea constitui temeiul juridic al unei obligaţii valabile din punctul de vedere al dreptului civil „căci, în acest caz, fideiusorul ar fi lipsit de acţiunea sa de regres contra debitorului principar or recursul fideiusorului contra debitorului principal este „de esenţa fideiusiunii" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălânescu, Al. Băicoianu, Tratatdedreptcivilromân, voi. II, Ed. „Naţionala" S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 1943). Cu toate acestea, observăm că legiuitorul Codului civil din 2009 a consacrat expres, în art. 2288 alin. (2) NCC, posibilitatea garantării prin fideiusiune a obligaţiilor naturale.

13. S-a stabilit, totodată, faptul că nicio altă obligaţie atinsă de nulitate nu poate face obiectul unei fideiusiuni, cu excepţia unei obligaţii personale atinse de o nulitate personală obligatului (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 299). De pildă, nu ar putea face obiectul unei fideiusiuni o obligaţie atinsă de o nulitate substanţială, adică inerentă datoriei, cum ar fi o nulitate pentru lipsa de cauză sau o cauză ilicită etc.

14. în cazul în care debitorul principal ar ratifica obligaţia sa care era atinsă de nulitate, fideiusorul poate opune nulitatea garanţiei sale (C. Homongiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 299).

15. însă, atunci când obligaţia principală este nulă absolut, opinăm că va fi nulă şi obligaţia accesorie a fideiusorului, întrucât nu există nicio raţiune de a subzista (fideiusorul neputând fi ţinut să plătească ceea ce nu mai este obligat debitorul), dar şi în aplicarea principiului de drept accesorium sequitur principale ori chiar potrivit efectului specific al nulităţii - resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, fideiusiunea nefiind altceva decât un act juridic subsecvent încheierii actului principal dintre creditor şi debitor.

16. Rămâne valabil punctul de vedere al doctrinei clasice, potrivit căruia fideiusorul are dreptul să intervină în procesul dintre debitorul principal şi creditor având ca obiect anularea obligaţiei principale (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 299). Această intervenţie voluntară, în opinia noastră, poate fi accesorie, în favoarea debitorului principal, deoarece fideiusorul justifică şi un interes personal în anularea obligaţiei dintre creditor şi debitor, dar, în cazul unei acţiuni în nulitate absolută, nu excludem nici admisibilitatea unei intervenţii voluntare principale, în care însuşi fideiusorul este un terţ care justifică constatarea nulităţii absolute a actului juridic prin care s-a născut obligaţia dintre creditor şi debitor, cunoscut fiind caracterul accesoriu al obligaţiei sale de garantare faţă de obligaţia principală născută între creditor şi debitor. Am arătat deja mai sus că fideiusiunea constituie o obligaţie accesorie, născută pe lângă şi în legătură esenţială cu o obligaţie principală, căreia îi asigură executarea, ea fiind de neconceput în mod singular, întrucât nu poate exista independent, iar din acest caracter accesoriu decurge şi consecinţa potrivit căreia fideiusiunea va urma soarta obligaţiei principale, cât priveşte cauzele de validitate şi cele de stingere (tocmai pentru că, de principiu, fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie validă, aşa cum prevede primul alineat al art. 2288 NCC).