Art. 2289 Noul cod civil Limitele fideiusiunii Dispoziţii generale Fideiusiunea

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864:
► „Art. 1654. (1) Fidejusiunea nu poate întrece datoria debitorului, nici poate fi făcută sub condiţii mai oneroase. (2) Poate fi însă numai pentru o parte a datoriei şi sub condiţii mai puţin grele. (3) Cauţiunea ce întrece datoria sau care este contractată sub condiţii mai oneroase e validă numai până în măsura obligaţiei principale";
► „Art. 1656. Fidejusiunea trebuie să fie expresă şi nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat".

1. Fideiusiunea nu poate depăşi ca întindere obligaţia principală şi nici nu poate fi făcută în condiţii

Citește mai mult

mai oneroase (dacă totuşi ar fi contractată în condiţii mai oneroase, ea ar fi valabilă numai în condiţiile obligaţiei principale), însă garanţia poate fi constituită doar pentru o parte a obligaţiei sau în condiţii mai puţin oneroase (practic, noua normă constituie, în esenţă, o reluare a art. 1654 C. civ. 1864). Această normă decurge în mod firesc din caracterul accesoriu al fideiusiunii, obiectul fideiusiunii neputând fi mai extins decât al obligaţiei principale, pentru că, într-o astfel de ipoteză, ar dispărea şi caracterul accesoriu, ceea ce nu este admis, accesorialitatea fiind de esenţa fideiusiunii. Dacă totuşi creanţa garantată prin contractul de fideiusiune ar fi mai mare decât cea de care este ţinut debitorul principal, atunci se va proceda la reducerea creanţei garantate de fideiusor până la limita obligaţiei principale, respectiv la debitul principal, iar nu şi la accesoriile sale.

2. Doctrina clasică a stabilit, la rândul său, că fideiusiunea nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat, exemplificând că fideiusiunea dată pentru executarea unui contract de locaţiune nu se întinde şi la obligaţiile rezultate din tacita relocaţiune (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 300).

3. Tot astfel, s-a subliniat că fideiusiunea nu poate fi întinsă de la o persoană la altă persoană (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 300). Astfel, „dacă cineva a garantat pe un debitor, nu se consideră că a garantat şi pe co-obligatul acestuia" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 300).

4. De asemenea, fideiusiunea nu poate fi întinsă de la un timp la alt timp (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 300). Astfel, „dacă cineva a garantat sumele ce se vor împrumuta în viitor, fideiusiunea nu se poate întinde la sumele deja împrumutate sau la biletele semnate după fideiusiune, pentru sumele împrumutate în trecut" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 300).

5. Dacă există incertitudine asupra cuantumului creanţei garantate prin contractul de fideiusiune, întinderea fideiusiunii va fi interpretată restrictiv, în înţelesul cel mai favorabil pentru fideiusor (în acelaşi sens, a se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 300), în aplicarea principiului de drept in dubio pro reo.

6. Fideiusorul nu se poate obliga la alt lucru decât la acela la care s-a obligat debitorul principal (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 298).

7. Chiar în ipoteza în care obligaţia principală este doar determinabilă, iar nu determinată, apreciem că aceasta poate fi garantată prin aducerea unui fideiusor, care se poate obliga să garanteze, dar o sumă determinată de bani. „Fideiusorul poate să se oblige să plătească o sumă de bani, deşi obligaţia principală este pentru produse ale căror preţ este fixat prin mercuriale" (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 298).

8. Fidejusorul poate da o ipotecă, deşi debitorul principal nu a dat-o asupra bunurilor sale sau nu posedă bunuri (C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., voi. IX, p. 298).

9. JURISPRUDENŢĂ. Conform art. 1656 C. civ. 1864, fideiusiunea trebuie să fie expresă şi nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat. în cazul fideiusiunii, care este o garanţie personală, creditorul poate urmări întreaga avere a fideiusorului, spre deosebire de cazul ipotecii, care este o garanţie reală imobiliară, în care creditorul are un drept real accesoriu asupra unui bun imobil determinat (C.S.J., s. com., dec. nr. 4690/1999, în B.J. 1990-2003, p. 314).