Art. 2327 Noul cod civil Cauzele de preferinţă Dispoziţii generale

Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 1720. Cauzele legitime de preferinţă sunt privilegiile şi ipotecile (C. civ. 1685,1722 şi urm., 1746 şi urm.)".

1. Creditorul nu urmăreşte întotdeauna numai executarea întocmai a obligaţiei dar şi, mai ales în condiţiile unei activităţi economice, executarea la timp a obligaţiei sale, întârzierile putând avea de cele mai multe ori consecinţe nefaste şi ireversibile. Aşadar, creditorul trebuie să îşi asigure riscul de a nu fi plătit la timp datorită incapacităţii de plată a debitorului, cu alte cuvinte, riscul insolvenţei debitorului.

2. Pentru a se

Citește mai mult

reduce astfel de riscuri, au fost create garanţiile, care urmăresc înlăturarea egalităţii dintre creditori prin crearea unor situaţii privilegiate (unii având dreptul de a-şi satisface creanţa cu prioritate din bunurile debitorului faţă de alţii sau având dreptul de a-şi satisface creanţa cu prioritate dintr-unul sau mai multe dintre bunurile debitorului) sau prin dreptul creditorului de a-şi satisface creanţa din patrimoniul unei alte persoane în caz de neexecutare din partea debitorului (A. Ilie, op. cit., p. 5-6).

3. Prin cauzele de preferinţă se înlătură egalitatea dintre creditori, unii dintre ei fiind puşi într-o situaţie privilegiată, de preferinţă faţă de alţi creditori. Cauzele de preferinţă reprezintă acele mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori (a se vedea şi C. Stâtescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 533). Regulile referitoare la cauzele de preferinţă sunt de strictă interpretare.

4. în unele lucrări de specialitate noţiunea de garanţie (în care sunt incluse şi cauzele de preferinţă) este apreciată într-un sens mai larg, cuprinzându-se în ea şi anumite procedee ori mijloace juridice care, deşi nu ies din cadrul dreptului de gaj general şi nu adaugă ceva în plus faţă de acest drept, întăresc şansele de executare a obligaţiilor. Astfel, potrivit unei concepţii, care nu este singulară, prin „garanţii ale creditorului" ar trebui să înţelegem „toate acele mijloace tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc" (V.D. Zlâtescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 31). Autorul citat deduce următoarea clasificare a garanţiilor: a) garanţii preventive (dreptul de retenţie, indisponibilizarea unor bunuri); b) garanţii ale executării reale (clauza penală şi arvuna); c) garanţii propriu-zise sau reparatorii (fideiusiune, garanţii reale, privilegii) (V.D. Zlâtescu, op. cit., p. 49-51).

5. în ceea ce ne priveşte, nu ne însuşim această concepţie, deoarece caracterul prea general al definiţiei date este de natură să extindă, fără limite bine precizate, sfera noţiunii de garanţie, care ar putea cuprinde, în concepţia menţionată, nediferenţiat, toate modalităţile aflate la îndemâna oricărui creditor de a-şi vedea satisfăcută creanţa, inclusiv posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului pentru realizarea executării silite, posibilitate ce caracterizează, de altfel, orice normă juridică.

6. Nici clauza penală şi nici arvuna nu pot fi cuprinse în rândul garanţiilor, cum o fac unii autori (R. Sonilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, laşi, 1976, p. 331; V.D. Zlă-tescu, op. cit., p. 50,83 şi urm.) deşi, incontestabil, şi una şi cealaltă, contribuie la executarea obligaţiei. într-adevăr, în cazul clauzei penale, cel care nu-şi execută obligaţia va trebui să plătească suma prestabilită, care reprezintă evaluarea globală a prejudiciului, fără ca cealaltă parte - creditorul - să fie dator să facă dovada directă a prejudiciului suferit. Ameninţarea plăţii acestei sume ar constitui elementul de garanţie a executării, caracteristic clauzei penale. în cazul arvunei, dacă executarea obligaţiei nu a avut loc din cauza celui care a plătit arvuna, acesta nu mai poate cere restituirea ei; dacă executarea este imputabilă celui care a primit arvuna, trebuie să o restituie îndoit (aşa cum prevedea şi art. 1298 C. civ. 1864).

7. Trebuie însă observat că nici clauza penală şi nici arvuna nu adaugă nimic la dreptul de gaj general, afară de situaţia în care arvuna este prestată către partea care nu este în culpă cu privire la neexecutarea obligaţiei şi care este astfel îndreptăţită s-o reţină; creditorul clauzei penale ori cel al arvunei, care cere restituirea dublului ei, rămâne un creditor egal cu toţi ceilalţi cât priveşte posibilităţile de urmărire a bunurilor debitorului (C. Stâtescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 533 -535).

8. Este de remarcat, totodată, că există şi alte modalităţi juridice ce îndeplinesc funcţia de garantare a obligaţiilor, altele decât garanţiile propriu-zise. Este cazul solidarităţii şi indivizibilităţii. Atât solidaritatea, cât şi indivizibilitatea pot fi folosite, uneori, spre a înlocui fideiusiunea ori spre a întări efectele acesteia, introducând în raportul de obligaţie un alt debitor principal, care să răspundă alături de debitorul iniţial pentru întreaga obligaţie; în acest fel se înlătură inconvenientele fideiusiunii, ce decurg din împrejurarea că fideiusorul este numai un debitor accesoriu şi subsidiar (Idem, p. 535).

9. Privilegiul este un drept conferit unui creditor de calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari. Numai calitatea creanţei, adică favoarea pe care această creanţă o are de la lege, îi conferă unui creditor dreptul de a fi preferat altora. Prin calitatea creanţei nu se înţelege nici obiectul, nici modalitatea ei, nici prioritatea datei, nici persoana creditorului, ci cauza sau faptul juridic care a dat naştere creanţei. Ipoteca, din contră, este un drept real în virtutea căruia un lucru imobiliar este afectat la plata unei obligaţii, independent de calitatea creanţei. înseamnă că privilegiul nu poate să rezulte decât din lege, el neputând fi, în genere, convenţional, pe când ipoteca poate, din contră, să rezulte nu numai din lege (ipoteca legală), ci şi din convenţia părţilor (ipoteca convenţională). Privilegiile, fiind o excepţie de la principiile generale după cum toate bunurile debitorului formează gajul general comunal creditorilor, sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie de la un caz la altul (D. Alexandrescu, op. cit., p. 360-361).

10. Dreptul de preferinţă şi dreptul de urmărire conferite de dreptul de ipotecă asupra unui imobil afectat la plata unei obligaţii nu sunt decât o consecinţă a realităţii ipotecii. Prioritatea ipotecii se determină prin prioritatea timpului (prior tempore, potior iure), în timp ce rangul privilegiilor derivă din cauza şi favoarea creanţei (non ex tempore, sed ex causa) (D. Alexandrescu, op. cit., p. 543).

11. Sub un ultim aspect de precizat, creditorul prioritar nu este obligat la întreprinderea niciunei acţiuni pentru a-i fi recunoscută această calitate în faţa celorlalţi creditori de drept comun. Pentru ca acesta să-şi poate satisface respectiva creanţă cu prioritate, este suficient ca ea să fie exigibilă.