Art. 2628 Noul cod civil Aplicarea legii locului unde se află debitorul Ipotecile mobiliare Bunurile
| Comentarii |
|
Bunurile
SECŢIUNEA a 7-a
Ipotecile mobiliare
Art. 2628
Aplicarea legii locului unde se află debitorul
(1) Prin excepţie de la prevederile Art. 2627, se aplică legea locului unde se află debitorul, în cazul:
a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat în mai multe state, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
b) unui bun mobil incorporal;
c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu toate acestea, în cazul acţiunilor, părţilor sociale şi obligaţiunilor se aplică legea statutului organic al emitentului, cu excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt tranzacţionate pe o piaţă organizată, caz în care se aplică legea statului în care funcţionează piaţa respectivă.
(2) Se consideră că debitorul se află în statul în care acesta are reşedinţa obişnuită sau, după caz, sediul social la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară.
| ← Art. 2627 Noul cod civil Aplicarea legii locului unde se află... | Art. 2629 Noul cod civil Legea aplicabilă în cazul resurselor... → |
|---|
Citește mai mult
corporale închiriate sau date în leasing, prevăzute la alin. (1) lit. a), sunt supuse legii locului unde se afla locatorul sau finanţatorul la data încheierii contractului. (3) în sensul prezentului titlu, prin locul unde se afla locatorul sau finanţatorul se înţelege sediul profesional, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice ori sediul social al persoanei juridice".1. Punerea în aplicare a măsurilor de reorganizare sau deschidere a unei proceduri de lichidare nu afectează drepturile reale ale creditorilor sau terţilor cu privire la bunurile corporale sau incorporale, mobile sau imobile - atât bunuri determinate, cât şi ansambluri de bunuri nedeterminate a căror compunere este supusă modificării -, care aparţin instituţiei de credit şi care sunt situate pe teritoriul altui stat membru în momentul punerii în aplicare a unor astfel de măsuri sau al deschiderii unei proceduri. Drepturile menţionate la alin. (1) sunt în special: dreptul de a lichida sau a impune lichidarea bunurilor şi de a obţine satisfacţie ca urmare a procedurilor de lichidare sau venituri din bunurile respective, în special în temeiul unui gaj sau al unei ipoteci; dreptul exclusiv de a recupera o creanţă, ca efect al unui gaj sau prin cesiunea acestei creanţe cu titlu de garanţie; dreptul de a revendica bunul şi de a solicita restituirea lui din mâinile oricărei persoane care îl deţine sau îl foloseşte împotriva voinţei părţii îndreptăţite; dreptul real de a percepe fructele unui bun. Dreptul, înregistrat într-un registru public şi opozabil terţilor, în temeiul căruia poate fi obţinut un drept real în sensul alin. (1), este considerat un drept real. înregistrarea nu împiedică acţiunile în anulare, în constatare a nulităţii sau a inopozabilităţii, prevăzute la art. 10 alin. (2) pct. (I) (Directiva 2001/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 04.04.2001 privind reorganizarea şi lichidarea instituţiilor de credit).
2. Sub rezerva prevederilor de la alin. (4), legea aplicabilă determină excepţiile şi drepturile la compensare aflate la dispoziţia debitorului împotriva cesionarului. Debitorul poate
în orice moment să renunţe prin acord scris la toate sau la oricare dintre excepţiile şi drepturile la compensare menţionate la alineatul anterior, altele decât excepţiile provenite din acte frauduloase ale cesionarului. în cazul unei cesiuni prin intermediul unei garanţii, drepturile conexe cesionate revin cedentului, în măsura în care mai există în momentul în care obligaţiile garantate prin cesiune au fost îndeplinite [art. 31 (efectele cesiunii) alin. (3)-(5) din Convenţia privind garanţiile internaţionale în materie de echipamente mobile, adoptatâ la Cape Town, la 16.11.2001, împreună cu Protocolul la aceasta privind aspecte specifice referitoare la echipamentele aeronavelor, la care Comunitatea Europeană a aderat prin Decizia 2009/370/CE a Consiliului din 06.04.2009].
3. Raporturile dintre cedent şi cesionar sau dintre creditor şi subrogat cu privire la o creanţă faţă de un terţ („debitor") în cadrul unei cesiuni de creanţă sau al unei subrogaţii convenţionale sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul regulamentului, contractului dintre cedent şi cesionar, respectiv dintre creditor şi subrogat. Legea care reglementează creanţa cedată sau cu privire la care a avut loc subrogaţia determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar şi debitor, condiţiile în care cesiunea sau subrogaţia îi este opozabil debitorului, precum şi caracterul liberator al prestaţiei executate de către debitor. Noţiunea de cesiune în sensul acestui articol include transferurile de creanţe pure şi simple, transferurile de creanţe cu titlu de garanţie, precum şi gajul sau alte drepturi de garanţie constituite asupra creanţelor (art. 14, privind cesiunea de creanţă şi subrogaţia convenţională, din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I)].
4. Dacă, în temeiul unei obligaţii contractuale, o persoană („creditorul") are o creanţă faţă de o altă persoană („debitorul") şi dacă un terţ are obligaţia de a-l dezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat pe creditor în executarea obligaţiei respective, legea care reglementează obligaţia terţului de a-l dezinteresa pe creditor determină dacă terţul este îndreptăţit să exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceştia [art. 15, privind subrogaţia legală, din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I)].
5. în cazul în care un creditor are o creanţă faţă de mai mulţi debitori pentru care aceştia răspund solidar, iar unul dintre debitori l-a dezinteresat pe creditor, în tot sau în parte, legea care reglementează obligaţia debitorului faţă de creditor determină şi dreptul debitorului de a se îndrepta împotriva celorlalţi debitori. Ceilalţi debitori se pot prevala de drepturile de care dispuneau în raport cu creditorul, în măsura permisă de legea care reglementează obligaţiile acestora faţă de creditor [art. 16, privind obligaţiile cu pluralitate de debitori, din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I)).
6. Reşedinţa obişnuită a societăţilor şi a altor organisme constituite sau nu ca persoane juridice, în înţelesul Regulamentului (CE) 593, este situată la sediul administraţiei lor centrale. Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în exercitarea activităţii sale profesionale este locul unde această persoană îşi are sediul principal de activitate. în cazul în care contractul este încheiat în cadrul activităţii unei sucursale, a unei agenţii sau a oricărei alte unităţi, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia incumbă unei astfel de sucursale, agenţii sau unităţi, locul unde se află sucursala, agenţia sau oricare altă unitate este considerat reşedinţa obişnuită. în scopul determinării locului unde se află reşedinţa obişnuită, momentul relevant îl constituie data încheierii contractului [ort. 19, privind reşedinţa obişnuită, din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma l)\.
7. Obligaţiile dintre cedentul şi cesionarul unei creanţe sunt reglementate de legea care, în temeiul Convenţiei privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19.06.1980 este aplicabilă contractului dintre aceştia. Legea care reglementează creanţa cedată determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar şi debitor, condiţiile de opozabilitate a cesiunii debitorului şi caracterul liberator al prestaţiei executate de către debitor. Dacă o persoană („creditorul"), are o creanţă contractuală faţă de o altă persoană („debitorul") şi dacă un terţ are obligaţia de a satisface creanţa faţă de creditor sau a satisfăcut în fapt această creanţă legea care reglementează obligaţia terţului de a satisface creanţa faţă de creditor determină dacă terţul este îndreptăţit să exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului drepturile pe care le avea creditorul în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceştia. Aceeaşi normă se aplică dacă mai multor persoane le revine aceeaşi obligaţie contractuală, iar creanţa a fost satisfăcută faţă de creditor de către una dintre aceste persoane (art. 12 şi art. 13 din Anexa I privind Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19.06.1980, a Deciziei 2007/856/CE a Consiliului din 08.11.2007 privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale).
8. Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale nu se aplică statutului şi capacităţii persoanelor fizice, fără a aduce atingere art. 11; obligaţiilor contractuale privind: testamentele şi succesiunile; drepturile patrimoniale ce decurg din regimuri matrimoniale; drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de familie, părinteşti, de căsătorie sau de alianţă, inclusiv obligaţiile de întreţinere în privinţa copiilor nelegitimi; obligaţiilor născute din cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi din alte instrumente negociabile, în măsura în care obligaţiile născute din aceste alte instrumente negociabile derivă din caracterul lor negociabil; convenţiilor de arbitraj şi celor de alegere a instanţei competente; chestiunilor reglementate de dreptul societăţilor şi al altor persoane juridice, înregistrate sau nu, cum sunt constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, funcţionarea internă şi dizolvarea societăţilor şi altor persoane juridice, înregistrate sau nu, precum şi răspunderea personală juridică a administratorilor sau a membrilor acestora pentru obligaţiile societăţii sau ale persoanei juridice; capacităţii unui administrator de a angaja faţă de terţi persoana pe seama căreia acţionează sau capacităţii unui organ al unei societăţi sau al unei persoane juridice, înregistrate sau nu, de a angaja faţă de terţi această societate sau persoană juridică; constituirii trusturilor, relaţiilor pe care acestea le creează între cei care le compun, administratorii trusturilor şi beneficiari; mijloacelor de probă şi procedurii, fără a aduce atingere art. 14, contractelor de asigurare care acoperă riscurile situate pe teritoriile statelor membre ale Comunităţii Economice Europene. Pentru a determina dacă un risc este situat pe aceste teritorii, instanţa aplică legislaţia sa naţională (art. 1 din Anexa I privind Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19.06.1980, a Deciziei 2007/856/CE a Consiliului din 08.11.2007privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19.06.1980).
9. în cazul în care o persoană („creditorul") are o creanţă faţă de altă persoană („debitorul"), iar un terţ are obligaţia de a-l despăgubi pe creditor sau l-a despăgubit în fapt pe creditor, ducând la stingerea obligaţiei respective, legea care reglementează obligaţia terţului de a-l despăgubi pe creditor determină dacă şi în ce măsură terţul are dreptul de a-şi exercita, faţă de debitor, drepturile pe care creditorul le avea faţă de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor şi creditor [art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II)).
10. în special în cazul drepturilor reale este necesară o derogare specială de la legea statului de deschidere, deoarece aceste drepturi au o importanţă considerabilă pentru acordarea creditelor. Justificarea, valabilitatea şi întinderea unui astfel de drept real trebuie, prin urmare, să fie determinate în mod normal de către legea locului (lex situs) şi să nu fie afectate de deschiderea procedurii de insolvenţă. Titularul dreptului real ar trebui, prin urmare, să-şi poată valorifica în continuare dreptul de a delimita garanţia reală de masa bunurilor. Dacă bunurile sunt supuse drepturilor reale în temeiul legii statului unde sunt situate, dar procedura principală se desfăşoară în alt stat membru, lichidatorul din cadrul procedurii principale ar trebui să poată cere deschiderea unei proceduri secundare în jurisdicţia în care s-au născut drepturile reale, în măsura în care debitorul are un sediu în statul respectiv. Dacă nu este deschisă o procedură secundară, excedentul obţinut din vânzarea bunurilor supuse drepturilor reale trebuie plătit lichidatorului din cadrul procedurii principale. Dacă legea statului în care s-a deschis procedura nu admite compensarea, creditorul are totuşi dreptul la o compensare dacă aceasta este posibilă în temeiul legii aplicabile creanţei debitorului insolvent. în acest fel, compensarea va dobândi caracter de garanţie reglementată de o lege de care creditorul respectiv se poate prevala în momentul naşterii creanţei [pct. 25-26 din Preambulul Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29.05.2000 privind procedurile de insolvenţă].