Art. 2641 Noul cod civil Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale Obligaţiile

Legislaţie conexă: Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) (JOCE nr. 199 din 31.07.2007, p. 40-49).

1. Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată şi persoana care a

Citește mai mult

suferit prejudiciul îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei ţări. în cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată anterior, se aplică legea acelei alte ţări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă ţară se poate întemeia, în special, pe o relaţie preexistentă între părţi, de pildă, un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită [orf. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II)].

2. Regulamentul (CE) nr. 864/2007 se aplică obligaţiilor necontractuale în materie civilă şi comercială, în situaţii care implică un conflict de legi. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce priveşte răspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorităţii statului (acta iure imperii). Următoarele aspecte sunt excluse din domeniul de aplicare a regulamentului: obligaţiile necontractuale rezultate din relaţiile de rudenie sau din relaţii care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întreţinere; obligaţiile necontractuale care decurg din regimurile matrimoniale, din regimurile patrimoniale ale relaţiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu căsătoria, precum şi obligaţiile necontractuale care decurg din testamente şi succesiune; obligaţiile necontractuale rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente negociabile, în măsura în care obligaţiile care rezultă din astfel de instrumente negociabile decurg din caracterul lor negociabil; obligaţiile necontractuale care derivă din dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, cu privire la aspecte precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, personalitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor comerciale şi a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, răspunderea personală a asociaţilor şi membrilor pentru obligaţiile societăţii comerciale sau organismului, precum şi răspunderea personală a cenzorilor faţă de o societate comercială sau faţă de membrii acesteia în efectuarea controalelor legale ale documentelor contabile; obligaţiile necontractuale care decurg din relaţiile dintre fondatorii, membrii consiliului de administraţie şi beneficiarii unui trust creat în mod voluntar; obligaţiile necontractuale care decurg din producerea daunelor nucleare; obligaţiile necontractuale care decurg din atingeri aduse vieţii private şi ale drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv calomnia. Regulamentul se aplică, de asemenea, şi obligaţiilor necontractuale care pot surveni în viitor [art. 1 şi art. 2 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II)).

3. în sensul Regulamentului, termenul de „prejudiciu" reprezintă orice consecinţă a unei fapte ilicite, a îmbogăţirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau a culpa in contrahendo, iar orice referire din regulament la un fapt cauzator de prejudicii include acele fapteîn urma cărora se pot produce prejudicii şi la prejudiciu include prejudiciul care este probabil să se producă în viitor [art. 2 alin. (1) şi (3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II)).

4. Cerinţa de a asigura securitatea juridică şi necesitatea de a face dreptate în cazuri individuale reprezintă elemente esenţiale ale unui spaţiu de justiţie. Punctele de legătură considerate a fi cele mai potrivite pentru a atinge aceste obiectiv au fost prevăzute prin norme generale, dar şi prin norme speciale, prin Regulamentul (CE) nr. 864 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, care permite şi o excepţie de la aceste norme atunci când este clar din toate circumstanţele cazului că fapta ilicită are în mod evident o legătură mai puternică cu o altă ţară. Acest set de norme creează astfel un cadru flexibil al normelor privind conflictul de legi. De asemenea, acesta permite instanţei sesizate să trateze fiecare cauză în parte în mod corespunzător. Astfel, Regulamentul reglementează faptul că o legătură cu ţara în care s-a produs prejudiciul direct (lex loci damni) creează un echilibru acceptabil între interesele persoanei a cărei răspundere este invocată şi cele ale persoanei care a suferit prejudiciul şi reflectă în acelaşi timp abordarea modernă asupra răspunderii civile şi dezvoltarea sistemelor de răspundere obiectivă. Acesta instituie principiul aplicării legii locului unde s-a produs faptul juridic ilicit, lex loci delicti commissi, care reprezintă soluţia de bază privind obligaţiile necontractuale în cvasi-totalitatea statelor membre, dar există diferenţe în ceea ce priveşte punerea în practică a principiului, în cazul în care punctele de legătură în cauză provin din mai multe ţări. Această situaţie produce insecuritate în ceea ce priveşte legea aplicabilă. Legea aplicabilă se stabileşte în funcţie de locul în care se produce prejudiciul, indiferent de ţara sau ţările în care ar putea apărea efectele lor indirecte. în consecinţă, în cazul unor vătămări corporale sau daune asupra bunurilor, ţara în care se produce prejudiciul trebuie să fie ţara în care s-au produs vătămarea şi daunele asupra bunurilor. Norma generală ar trebui să fie lex loci damni - legea locului unde s-a produs paguba - prevăzută la art. 4 alin. (1) din Regulament, iar art. 4 alin. (2) ar trebui văzut ca o excepţie de la acest principiu general, care creează o legătură particulară în cazul în care părţile îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară. Articolul 4 alin. (3) trebuie înţeles ca o „clauză derogatorie" de la dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2), atunci când reiese clar, din toate circumstanţele cauzei, că fapta ilicită are în mod evident legături mai strânse cu o altă ţară. Pentru a respecta principiul autonomiei părţilor şi pentru a spori securitatea juridică, ar trebui să li se permită părţilor să aleagă legea aplicabilă unei obligaţii necontractuale. Această alegere ar trebui să fie expresă sau să reiasă cu un grad rezonabil de certitudine din circumstanţele cazului. Atunci când constată existenţa acordului, instanţa trebuie să respecte intenţiile părţilor. Consideraţii de interes public justifică acordarea posibilităţii instanţelor statelor membre de a aplica, în situaţii excepţionale, anumite excepţii justificate de raţiuni de ordine publică şi de anumite dispoziţii imperative derogatorii. în special, aplicarea unei prevederi a legii desemnate de regulament, care ar avea efectul de a acorda daune-interese non-compensatorii excesive cu caracter exemplificativ sau punitiv, poate fi considerată ca fiind contrară ordinii publice a instanţei competente, în funcţie de circumstanţele cazului şi de ordinea juridică a statului membru în care este sesizată instanţa [Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II)].

JURISPRUDENŢĂ

1. Termenul „prejudiciu", pe care se întemeiază art. 22 alin. (2) din Convenţia pentru unificarea anumitor norme referitoare la transportul aerian internaţional, încheiată la Montreal la 28.05.1999, care stabileşte limita răspunderii operatorului de transport aerian pentru prejudiciul

rezultat, în special, din pierderea bagajelor, trebuie interpretat în sensul că include atât daunele materiale, cât şi daunele morale. Potrivit art. 31 alin. (2) din Articolele privind răspunderea statului pentru o faptă considerată ilicită la nivel internaţional, elaborate de Comisia de Drept Internaţional a Naţiunilor Unite şi cu privire la care Adunarea Generală a organizaţiei menţionate a luat notă prin Rezoluţia 56/83 din 12.12.2001, „prejudiciul include orice daună, atât materială, cât şi morală (...)". Astfel, noţiunea de daună, aşa cum rezultă din dreptul internaţional general, rămâne aplicabilă, în conformitate cu art. 31 alin. 3 lit. c) din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, în relaţiile dintre părţile la Convenţia de la Montreal. Din aceasta rezultă că termenii „prejudiciu" şi „daună", prevăzuţi în capitolul III din Convenţia de la Montreal, trebuie să fie interpretaţi în sensul că includ atât daunele de natură materială, cât şi pe cele de natură morală (C.J.U.E., Hot. din 06.05.2010, Axei Walz/Clickair S.A., C-63/09, JO C179, 03.07.2010).

2. Noţiunea de „materie civilă" în sensul art. 1 alin. (1) prima teză din Convenţia de la Bruxelles (art. 1 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (n.n.)) acoperă acţiunea în repararea daunelor formulată în faţa unei instanţe penale împotriva unui profesor al unei şcoli publice care, în timpul unei excursii şcolare, a cauzat un prejudiciu unui elev, prin nerespectarea cu vinovăţie a obligaţiei de vigilenţă, chiar dacă există în materie un sistem de asigurări sociale instituit prin norme de drept public (C.J.C.E., Hot. din 21.04.1993, Volker Sonntag/Hans Waidmann, Elisabeth Waidmann şi Ştefan Waidmann, C-172/91, Culegere 1993, în Ş.-AI. Stânescu, Cooperarea judiciară...).

3. O acţiune preventivă introdusă de o asociaţie de protecţie a consumatorilor în vederea interzicerii utilizării de către un comerciant a unor clauze considerate abuzive în contractele încheiate cu particularii are natură delictuală sau cvasidelictuală, în sensul art. 5 pct. 3 din Convenţia de la Bruxelles/art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (C.J.C.E., Hot. din 01.10.2002, Verein fur Konsumenteninformation/Karl Heinz Henkel, C-167/00, Culegere 2002, în Ş.-AI. Stânescu, Cooperarea judiciară...).

4. în cazul în care nu există obligaţii liber asumate de către părţi, una faţă de cealaltă, cu ocazia negocierilor privind încheierea unui contract şi se invocă încălcarea unor reguli de drept, precum cele care impun părţilor să acţioneze cu bună-credinţă în cadrul respectivelor negocieri, acţiunea prin care se urmăreşte angajarea răspunderii pre-contractuale a pârâtului se include în „materia delictuală sau cvasi-delictuală" la care se referă art. 5 pct. 3 din Convenţia de la Bruxelles/ art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [C.J.C.E., Hot. din 17.09.2002, Fonderie Officine Meccaniche Tacconi SpA/Heinrich Wagner Sinto Maschinenfabrik GmbH (HWS), Culegere 2002, C-334/00, în Ş.-AI. Stânescu, Cooperarea judiciarâ...).

5. O acţiune prevăzută de dreptul naţional, precum acţiunea pauliană din dreptul francez, prin care un creditor urmăreşte să revoce, în ceea ce-l priveşte, un act translativ de drepturi reale imobiliare încheiat de către debitorul său într-o manieră care, în opinia creditorului, îi fraudează drepturile, nu se include în sfera de aplicare a art. 5 pct. 3 din Convenţia de la Bruxelles/art. 5 pct. 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 (C.J.C.E., Hot. din 26.03.1992, Mario Reichert, Hans-Heins Reichert şi Ingeborg Kockler/Dresdner Bank AG, C-261/90, Culegere 1992, în Ş.-AI. Stânescu, Cooperarea judiciară...).

6. Directiva 85/374/CEE trebuie interpretată în sensul că nu se opune interpretării unei reglementări naţionale sau aplicării unei jurisprudenţe interne consacrate, potrivit cărora persoana prejudiciată poate solicita repararea prejudiciului cauzat unui bun destinat uzului profesional şi utilizat în acest scop, în condiţiile în care această persoană prejudiciată face numai dovada prejudiciului, a defectului produsului şi a legăturii de cauzalitate dintre acest defect şi prejudiciu (C.J.C.E., Hot. din 04.06.2009, Moteurs Leroy Somer/Societe Dalkio France şi Ace Europe, C-285/08,10 C180, 01.08.2009).

7. Articolul 11 alin. (2) din Directiva 87/102/CEE trebuie interpretat în sensul că existenţa unui contract între creditor şi furnizor, în temeiul căruia un împrumut este acordat exclusiv de către acest creditor clienţilor furnizorului, nu constituie o condiţie necesară pentru exercitarea dreptului acestor clienţi de a acţiona împotriva respectivului creditor, în cazul neexecutării obligaţiilor care revin furnizorului menţionat, pentru a obţine rezoluţiunea contractului de împrumut şi restituirea subsecventă a sumelor plătite instituţiei de finanţare (C.J.C.E., Hot. din 23.04.2009, Luigi Scarpelli/NEOS Banca SpA, C-509/07, JO C141, 20.06.2009).