Art. 2640 Noul cod civil Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale Obligaţiile

JURISPRUDENŢĂ

1. Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale instituie norme uniforme cu privire la legea aplicabilă acestor obligaţii, oricare ar fi locul unde trebuie să se pronunţe hotărârea. Convenţia a considerat indispensabil să aibă în vedere posibilitatea aplicării unei alte legi decât cele la care se referă prezumţiile de la art. 4 alin. (2), (3) şi (4) de fiecare dată când, din ansamblul circumstanţelor cauzei, reiese că acel contract prezintă legături mai strânse cu o altă ţară. Reiese, de asemenea, că art. 4 alin. (5) din convenţie lasă instanţei o

Citește mai mult

anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte prezenţa, în fiecare cauză, a ansamblului circumstanţelor care justifică neaplicarea prezumţiilor de la alin. (2), (3) şi (4); o astfel de dispoziţie constituie inevitabila contrapondere a unei norme conflictuale cu caracter general, destinată să se aplice aproape tuturor categoriilor de contracte [C.J.C.E., Hot. din 06.10.2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF)/Bolkenende Oosthuizen BVşi MIC Operotions BV, C-133/08, JO C 282, 21.11.2009).

2. Prin dispoziţiile referitoare la competenţa specială în materie contractuală. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 permite derogarea de la principiul general al determinării competenţei în temeiul locului unde este domiciliat pârâtul, actor sequitur forum rei, prevăzut la art. 2 alin. (1) din acest regulament. în materie contractuală, derogarea de la acest principiu general şi determinarea competenţei în temeiul unor norme speciale sunt justificate de faptul că, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului, trebuie să existe şi alte instanţe alternative în temeiul unei legături strânse între instanţă şi litigiu. în plus, se impune o competenţă specială în privinţa raporturilor contractuale, întrucât echilibrul dintre interesele reclamantului şi, respectiv, ale pârâtului este, astfel, asigurat într-o mai mare măsură, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă nu ar exista decât principiul general citat anterior. Reclamantul are astfel posibilitatea de a alege, în materie contractuală, să introducă acţiunea în faţa instanţei de la domiciliul pârâtului sau în faţa instanţei a cărei competenţă va fi determinată în conformitate cu dispoziţiile referitoare la competenţa specială în materie contractuală. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 nu prevede determinarea competenţei în temeiul normelor care se aplică în cazul contractelor de prestare de servicii, ori de câte ori nu este vorba despre un contract de livrare de bunuri. Dimpotrivă, acesta conţine o prevedere expresă, la art. 5 pct. 1 lit. (a), privind determinarea competenţei în ceea ce priveşte contractele care nu sunt nici contracte de livrare de bunuri, nici contracte de prestare de servicii. Reiese, într-adevăr, în mod expres din art. 5 pct. 1 lit. (c) din acest regulament că lit. (a) se aplică în cazul în care nu se aplică lit. (b). O definiţie atât de largă a noţiunii „serviciu" nu este, prin urmare, indispensabilă în cadrul Regulamentului (CE) nr. 44/2001, întrucât va fi întotdeauna posibil să se determine competenţa în temeiul art. 5 pct. 1 lit. (a), în cazul în care nu va fi posibilă determinarea competenţei în temeiul lit. (b) a articolului menţionat (C.J.C.E., Concluziile Av. Gen. Trstenjak din 27.01.2009, Falco Privatstiftung şi Thomas Rabitsch/Gisela Weller-Lindhorst, C-533/07, Culegere 2009).

3. Articolul 5 pct. 1 lit. (b) prima liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în cazul vânzării la distanţă, locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile

în temeiul contractului trebuie determinat având în vedere dispoziţiile acestui contract. în cazul în care nu este posibilă determinarea locului de livrare în acest temei, fără referire la dreptul material aplicabil contractului, acest loc este cel al predării materiale a mărfurilor prin care cumpărătorul a dobândit sau ar fi trebuit să dobândească puterea de a dispune în mod efectiv de aceste mărfuri la destinaţia finală a operaţiunii de vânzare. în propunerea de regulament (CE) al Consiliului din 14.07.1999 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (COM (1999) 348 final), s-a subliniat că această dispoziţie era menită să „atenueze inconvenientele aplicării normelor de drept internaţional privat ale statului căruia îi aparţine instanţa sesizată" şi că această „stabilire pragmatică a locului de executare" era întemeiată pe un criteriu exclusiv de fapt, astfel încât trebuie să se constate că autonomia factorilor de legătură prevăzuţi la art. 5 pct. 1 lit. (b) din regulament exclude aplicarea normelor de drept internaţional privat ale statului membru căruia îi aparţine instanţa, precum şi a normelor de drept material care ar fi aplicabile în temeiul acestuia (C.J.U.E., Hot. din 25.02.2010, Car Trim GmbH/KeySafety Systems Srl, C-381/08, JO C100, 17.04.2010).

4. Trimiterea de la art. 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 la art. 9 alin. (1) lit. (b) din acest regulament trebuie interpretată în sensul că persoana vătămată poate intenta o acţiune direct împotriva asigurătorului, în faţa instanţei de la locul unde aceasta este domiciliată într-un stat membru, atunci când o astfel de acţiune directă este posibilă, iar asigurătorul este domiciliat pe teritoriul unui stat membru. Asemenea acţiuni directe nu ţin de materia asigurărilor, în sensul art. 8 şi urm. din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, întrucât dreptul la acţiune al persoanei vătămate este înţeles, în dreptul internaţional privat german, ca un drept care aparţine materiei delictuale, iar nu contractului de asigurare. Potrivit unei astfel de interpretări, art. 9 alin. (1) lit. (b) din respectivul regulament nu cuprinde decât cazurile de asigurare în sens strict, iar noţiunea „beneficiar" care apare în această dispoziţie nu include persoana vătămată. Aceasta nu ar putea deveni una dintre părţile principale din procedură în temeiul art. 11 alin. (2) din regulament. Acestei opinii din doctrină i se opune teza potrivit căreia, ca urmare a trimiterii la art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, care figurează la art. 11 alin. (2) din acesta, instanţa de la locul unde este domiciliată persoana vătămată este competentă să judece acţiunile directe intentate de aceasta împotriva asigurătorului de răspundere (CJ.C.E., Hot. din 13.12.2007, FBTO Schadeverzekeringen NV/Jack Odenbreit, C-463/06, JO C 51, 23.02.2008).

5. Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale din 1980, înlocuită cu Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (Roma I), urmăreşte să asigure o protecţie adecvată angajatului, în cazul în care angajatul îşi desfăşoară activitatea profesională pe teritoriul mai multor state contractante, convenţia trebuie interpretată în sensul că garantează aplicabilitatea primului criteriu care face trimitere la legea statului în care, în executarea contractului, angajatul îşi achită cea mai mare parte a obligaţiilor sale faţă de angajatorul său, aşadar, la legea locului în care sau din care angajatul îşi desfăşoară efectiv activităţile profesionale şi, în lipsa unui punct central al afacerilor, la legea locului în care acesta îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţilor sale (C.J.U.E., Hot. din 15.03.2011, Heiko koelzsch/lîtat du Grand-duche de Luxembourg, C-29/10, JO C139, 07.05.2011).

6. Articolul 5 alin. (1) lit. (b) al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 este aplicabil contractelor de agenţie atunci când agentul comercial prestează serviciile în mai multe state membre; acest articol trebuie interpretat în sensul că stabilirea competenţei se face pe baza locului unde a fost efectuată prestarea principală de servicii. în măsura în care este vorba despre o analiză întemeiată pe fapte, aceasta trebuie efectuată de instanţa naţională. Dacă locul prestării principale de servicii nu poate fi determinat, trebuie să se considere că, pentru un contract de agenţie, locul prestării de servicii este locul sediului agentului comercial. Competenţa în temeiul art. 5 alin. (1) din Convenţia de la Bruxelles se stabileşte altfel decât competenţa în temeiul art. 5 alin. (1) lit. (b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001. Articolul 5 alin. (1) lit. (a) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 actual este echivalentul art. 5 alin. (1) din Convenţia de la Bruxelles (C.J.U.E., Concluziile Av. Gen. Trstenjok din 12.01.2010, Wood Floor Solutions Andreos Domberger GmbH/ Silva Trade, C-19/09, Culegere 2010).

7. Articolul 4 alin. (2) coroborat cu art. 8 din Directiva 93/13/CEE nu se opune unei reglementări naţionale care prevede un control al caracterului abuziv al clauzelor referitoare la „obiectul contractului" sau la „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în cazul în care aceste clauze sunt redactateîn mod clar şi inteligibil. O interpretare a art. 8 şi a art. 4 alin. (2) din directivă care să permită unui stat membru un control judiciar al caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii şi redactate în mod clar şi inteligibil, care definesc obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, este compatibilă cu art. 2 CE, cu art. 3 alin. (1) lit. (g) CE şi cu art. 4 alin. (1) CE. Potrivit jurisprudenţei, o reglementare a unui stat membru nu constituie o restricţie în sensul Tratatului CE numai pentru că alte state membre aplică norme mai puţin stricte sau mai avantajoase din punct de vedere economic pentru prestatorii de servicii similare stabiliţi pe teritoriul lor. în principiu, nu se poate exclude faptul că un control jurisdicţional aprofundat al conţinutului clauzelor contractuale, care depăşeşte cadrul stabilit la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, poate avea efecte disuasive asupra furnizorilor de servicii stabiliţi în alte state membre, în care nu se efectuează un astfel de control de fond. în măsura în care o astfel de reglementare face mai puţin interesantă pentru aceştia exercitarea liberei prestări a serviciilor, s-ar putea prezumă că aceasta constituie o restricţie adusă liberei prestări a serviciilor. O astfel de restricţie ar putea fi totuşi justificată prin motive imperative de interes general, motive din care face parte protecţia consumatorilor, în măsura în care aceasta este de asemenea conformă principiului proporţionalităţii [C.J.C.E., Concluziile Av. Gen. Trstenjok din 29.10.2009, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid/Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), C-484/08, Culegere 2010).

8. Articolul 6 alin. (1) primul paragraf a doua teză şi alin. (2) din Directiva 97/7/CE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care permite furnizorului, într-un contract încheiat la distanţă, să impute consumatorului costurile de expediere a mărfurilor, în cazul în care acesta din urmă îşi exercită dreptul de retractare [C.J.U.E., Hot. din 15.04.2010, Handelsgesellschaft Heinrich Heine GmbH/Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, C-511/08. JO C148, 05.06.2010).

9. în cazul în care un contract de achiziţii publice mixt are ca obiect atât produse, cât şi servicii, criteriul care trebuie aplicat pentru a stabili dacă respectivul contract trebuie considerat un contract de achiziţii de bunuri sau un contract de achiziţii de servicii este valoarea respectivă a produselor şi a serviciilor cuprinse în acest contract. în cazul furnizării de mărfuri care sunt fabricate şi adaptate în funcţie de nevoile individuale ale fiecărui client şi cu privire la utilizarea cărora fiecare client trebuie consiliat în mod individual, confecţionarea mărfurilor menţionate trebuie inclusă în partea „bunuri" a respectivului contract, în scopul calculării valorii fiecăreia dintre componentele acestuia [C.J.C.E., Hot. din 11.06.2009, Hans & Christophorus Oymanns GbR, Orthopddie Schuhtechnik/AOK Rheinland/Hamburg, C-300/07, JO C180, 01.08.2009).

10. Un contract mixt al cărui obiect principal este dobândirea de către o întreprindere a 49% din capitalul unei întreprinderi publice şi al cărui obiect accesoriu, legat în mod indivizibil de acest obiect principal, priveşte furnizarea serviciilor şi executarea lucrărilor nu intră, în totalitatea sa, în

domeniul de aplicare a directivelor în materie de achiziţii publice [C.J.U.E., Hot. din 06.05.2010, Club Hotel Loutraki AE şi alţii/Ethniko Symvoulio Rodiotileorasis şi Ypourgos Epikroteias (C-145/08) şi Aktor Anonymi Techniki Etaireia (Aktor ATE)/Ethnico Symvoulio Rodiotileorasis (C-149/08), cauzele conexate C-145/08 şi C-149/08, JO C179, 03.07.2010).

11. în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile, particularii vătămaţi au un drept la repararea prejudiciului dacă norma de drept al Uniunii încălcată are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, dacă încălcarea acestei norme este suficient de gravă şi dacă există o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligaţiei şi prejudiciul suferit. în lipsa dispoziţiilor de drept al Uniunii în acest domeniu, în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru sarcina de a stabili criteriile în temeiul cărora trebuie constatat şi evaluat prejudiciul care rezultă din încălcarea dreptului Uniunii în domeniul atribuirii contractelor de achiziţii publice, în măsura în care sunt respectate principiile echivalenţei şi efectivităţii (C.J.U.E., Hot. din 09.12.2010, Combinaţie Spijker Infrabouw-De Jonge Konstruktie, Von Spijker Infrabouw BV, De Jonge Konstruktie BV/Provincie Drenthe, C-568/08, JO C 55,19.02.2011).

12. Excepţia prevăzută la art. 1 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, coroborat cu art. 7 alin. (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, trebuie interpretată, ţinând seama de dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. (b) din acest din urmă regulament, în sensul că nu se aplică în privinţa acţiunii unui vânzător exercitate în temeiul unei clauze de rezervă a dreptului de proprietate şi formulate împotriva unui cumpărător aflat în stare de faliment, atunci când bunul care face obiectul acestei clauze se află, la data deschiderii procedurii de insolvenţă împotriva cumpărătorului menţionat, în statul membru în care s-a deschis respectiva procedură (C.J.C.E., Hot. din 10.09.2009, German Graphics Graphische Maschinen GmbH/Alice van der Schee, C-292/08, Culegere 2009, în Ş.-AI. Stânescu, Cooperarea judiciara...).

13. Articolul 5 pct. 1 din Convenţia de la Bruxelles/art. 5 pct. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 trebuie interpretat astfel: nu se include în noţiunea de „materie contractuală" acţiunea prin care fideiusorul, care a achitat drepturile vamale în temeiul unui contract de cauţiune încheiat cu o întreprindere de transport, se subrogă în drepturile administraţiei vamale, în cadrul unei acţiuni în regres exercitate împotriva proprietarului mărfii, dacă acesta din urmă, care nu este parte la contractul de cauţiune, nu a autorizat încheierea respectivului contract (C.J.C.E., Hot. din 05.02.2004, Frahuil SA/Assitalia SpA, C-265/02, Culegere 2004, în Ş.-AI. Stânescu, Cooperarea judiciorâ...).

14. Regula specială în materie contractuală enunţată în art. 5 pct. 1 din Convenţia de la Bruxelles/ art. 5 pct. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 nu este aplicabilă în ipoteza în care locul de executare a obligaţiei ce constituie temeiul acţiunii în justiţie nu poate fi determinat, întrucât obligaţia contractuală litigioasă constă într-un angajament de a nu face, care nu conţine nicio limitare geografică şi care, în consecinţă, se caracterizează printr-o multitudine de locuri în care aceasta a fost sau trebuia să fie executată; într-un asemenea caz, competenţa nu poate fi determinată decât prin aplicarea criteriului general de competenţă prevăzut de art. 2 alin. (1) din Convenţia de la Bruxelles/art. 2 pct. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [C.J.C.E., Hot. din 19.02.2002, Besix SA/Wasserreinigungsbau Alfred Kretzschmar GmbH & Co. KG (WABAG) şi Planungs und Forschungsgesellschaft Dipl. Ing. W. Kretzschmar GmbH & Co. KG (Plafog), C-256/00, Culegere 2002, în Ş.-AI. Stânescu, Cooperarea judiciară...).

15. în cazul unui litigiu opunând pe beneficiarul unui contract de concesiune exclusivă de vânzare-cumpărare concedentului căruia îi reproşează încălcarea contractului, termenul „obligaţie" înscris

în art. 5 pct. 1 din Convenţia de la Bruxelles/art. 5 pct. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se referă la obligaţia contractuală care serveşte drept temei al acţiunii judiciare, altfel spus, obligaţia concedentului corespunzătoare dreptului contractual invocat pentru a justifica pretenţia concesionarului. în cazul unui litigiu privind consecinţele încălcării de către concedent a unui contract de concesiune exclusivă, precum plata de despăgubiri sau rezoluţiunea contractului, obligaţia avută în vedere în scopul aplicării art. 5 pct. 1 din Convenţia de la Bruxelles/art. 5 pct. 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 este aceea care decurge din contract în sarcina concedentului şi a cărei neexecutare este invocată pentru a justifica solicitarea de către concesionar a daunelor-interese sau a rezoluţiunii contractului. în ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect plata de daune-interese compensatorii, revine instanţei naţionale să verifice dacă, potrivit legii aplicabile contractului, este vorba despre o obligaţie contractuală autonomă sau despre o obligaţie care înlocuieşte obligaţia contractuală neexecutată. Concesionarul nu poate fi considerat ca fiind conducătorul unei sucursale, al unei agenţii sau al unui stabiliment al concedentului în sensul art. 5 pct. 5 din Convenţia de la Bruxelles/art. 5 pct. 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, dacă nu este supus nici controlului, nici direcţiei concedentului (C.J.C.E., Hot. din 06.10.1976, De Bloos SPRL/Societe en commandite par actions Bouyer, C-14/76 A, Culegere 1976, în Ş.-AI. Stdnescu, Cooperarea judiciară...).

16. Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. Instanţa naţională are obligaţia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligaţie revine instanţei naţionale inclusiv atunci când verifică propria competenţă teritorială. Revine instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală întruneşte criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13. în acest fel, instanţa naţională trebuie să aibă în vedere faptul că o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor, care este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale şi care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată abuzivă (C.J.C.E., Hot. din 04.06.2009, Pannon GSM Zrt/Erzsebet Sustikne Gyorfi, C-243/08, JO C180, 01.08.2009).

17. Ambele instanţe au interpretat corect textul legal aplicabil în cauză, respectiv dispoziţiile art. 77 din Legea nr. 105/1992 (art. 2638 NCC, n.n.], potrivit cărora „contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse", reţinându-se că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei are domiciliul la data încheierii contractului şi, cum în speţă este vorba de o obligaţie personală de „a face", asumată în Cipru de cetăţeni ciprioţi, consfinţită printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în Cipru, soluţia legală este constatarea necompetenţei generale a instanţelor române (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 948/2009).

Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale („Roma I”)

În ceea ce priveşte validitatea de formă a unui contract, precum şi a actelor unilaterale aflate în legătură cu un contract, se vor avea în vedere cu prioritate prevederile art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale („Roma I”)