Art. 1003 Noul Cod de Procedură Civilă Judecata şi căile de atac Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală

1. Judecata cererii. Cererile posesorii trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 194 NCPC pentru cererea de chemare în judecată în general. Dispoziţiile legale relative la verificarea şi regularizarea cererii [art. 200 NCPC], respectiv la fixarea primului termen de judecată [art. 201 NCPC] sunt aplicabile cererilor posesorii.

Urgenţa şi precăderea judecării cererilor posesorii permit judecătorului să dispună scurtarea termenului pentru înmânarea citaţiei sau a actelor de procedură. Cauzele având ca obiect cereri posesorii vor fi trecute la începutul listelor de şedinţă.

Depunerea

Citește mai mult

întâmpinării este obligatorie în cererile posesorii. Prin stabilirea caracterului obligatoriu al întâmpinării, legiuitorul împiedică posibilitatea practică de realizare a dezideratului urgenţei judecării cererii. Opţiunea legiuitorului în sensul arătat este surprinzătoare, în condiţiile în care vechiul Cod de procedură civilă prevedea că întâmpinarea nu este obligatorie [art. 675 alin. final].

Formularea cererii reconvenţionale în acţiunile posesorii este inadmisibilă, pentru a nu se contrapune petitoriul posesoriului în cadrul aceluiaşi proces.

Dovada posesiei se face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. în cazul cererilor posesorii, teza probatorie este posesia, astfel că instanţa nu va încuviinţa probe prin care se tinde la dovedirea unor drepturi ale părţilor.

Reclamantul poate renunţa la judecata cererii posesorii, dar nu poate renunţa la dreptul pretins, deoarece procesul se poartă doar asupra posesiei.

în doctrină s-a arătat că părţile pot, în virtutea principiului disponibilităţii, transforma posesoriuI în petitoriu, dacă se învoiesc să discute proprietatea, şi nu posesia. în lipsa acordului părţilor, transformarea din posesoriu în petitoriu nu este posibilă. Reclamantul are la îndemână procedura modificării cererii, care poate fi făcută doar în condiţiile art. 204 alin. (1) NCPC, deoarece acţiunea posesorie este acţiune în realizare, şi nu în constatare. Oricum, dacă cererea posesorie este transformată ca urmare a acordului părţilor, judecătorul va verifica timbrajul şi competenţa. Transformarea posesoriului în petitoriu nu se face în condiţiile art. 1000 NCPC, deoarece legiuitorul nu a precizat expres, iar procedurilor speciale nu li se aplică în completare dispoziţii de la alte proceduri speciale. Practic, transformarea avută în vedere de către doctrină este o modificare făcută peste termen, cu acordul pârâtului.

Din teza ultimă a alin. (2) al articolului analizat rezultă că cererea de intervenţie principală (art. 62 NCPC), cererea de chemare în judecată a altor persoane (art. 68 NCPC) şi cererea de chemare în garanţie (art. 72 NCPC) sunt, de asemenea, inadmisibile în cererile posesorii. Apreciem că pârâtul nu poate formula cerere de arătare a titularului dreptului (art. 75 NCPC), deoarece aceasta presupune ca reclamantul să pretindă un drept real asupra bunului imobil, ceea ce nu este cazul în acţiunile posesorii. Sub imperiul vechiului cod, în doctrină au fost considerate admisibile cererile de intervenţie principală, de chemare în judecată a altor persoane sau de arătate a titularului dreptului, dacă se solicita doar ocrotirea posesiunii asupra bunurilor în litigiu, fără a se solicita tranşarea definitivă a raporturilor juridice dintre intervenient şi celelalte părţi (toate acestea mai ales în cazurile de coposesiune).

Având în vedere că prin cererile posesorii se apără posesia ca stare de fapt, şi nu un anumit drept, şi ţinând seama de faptul că art. 61 alin. (2) teza a ll-a, art. 68 alin. (1) teza ultimă şi art. 75 alin. (1) NCPC folosesc sintagmele „dreptul dedus judecăţii sau un drept (...)", „ar putea să pretindă (...) aceleaşi drepturi" şi „un drept asupra unui lucru", considerăm că, cel puţin în noua reglementare, soluţia inadmisibilităţii se impune.

2. Caracterul hotărârii. Căi de atac. a) Hotărârea dată asupra cererii posesorii este supusă numai apelului, ceea ce înseamnă că hotărârea din apel nu poate fi atacată cu recurs. în procesele pornite începând cu data de 15 februarie 2013 soluţia este întemeiată pe dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, iar în procesele care se vor porni începând cu data de 1 ianuarie 2016, soluţia va fi întemeiată pe dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza ultimă NCPC.

Hotărârea pronunţată în cererea posesorie în primă instanţă se numeşte sentinţă. Hotărârea prin care se soluţionează apelul în cererea posesorie se numeşte decizie.

Hotărârea dată în primă instanţă asupra cererii posesorii este executorie de drept în condiţiile art. 448 pct. 8 NCPC, numai în ceea ce priveşte posesia. Executarea hotărârii are caracter provizoriu. Pârâtul va putea solicita suspendarea executării provizorii în condiţiile art. 450 NCPC. Dacă prin hotărârea primei instanţe se acordă cheltuieli de judecată sau se dispun alte măsuri care nu privesc posesia, dar sunt susceptibile de executare silită, în privinţa acestora termenul de apel şi apelul declarat în termen au efect suspensiv de executare.

Depunerea întâmpinării este obligatorie în apel, potrivit art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013. Faţă de dispoziţiile art. 482 NCPC, cererii de apel îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 şi art. 201 din acelaşi cod relative la verificarea şi regularizarea cererii, respectiv la fixarea primului termen de judecată.

Executarea silită a hotărârii pronunţate într-o cerere posesorie se face în condiţiile art. 887-888, respectiv art. 895-901 NCPC. La cererea creditorului, instanţa, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 888 NCPC, va putea să dispună, prin încheierea de încuviinţare a executării silite, ca executare să se facă de îndată şi fără somaţie.

Calificarea acţiunilor posesorii ca fiind reale imobiliare nu înseamnă că posesia îşi pierde calitatea de stare de fapt şi devine un drept. Nu trebuie omis faptul că drepturile reale sunt limitate şi că în art. 551 Noul Cod Civil nu este inclusă posesia.

Dispoziţiile art. 471 alin. (5) NCPC, care se vor aplica proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, sunt în acelaşi sens.

După cum plastic s-a arătat în literatura de specialitate, „hotărârea dată în acţiunea posesorie nu are autoritate de lucru judecat asupra problemei proprietăţii, astfel că cel care a pierdut acţiunea posesorie poate introduce o acţiune în revendicare a proprietăţii bunului a cărui posesie nu a putut-o ocroti; în schimb, hotărârea prin care se stabileşte, în acţiune petitorie, dreptul de proprietate are autoritate de lucru judecat asupra chestiunii posesiunii, astfel încât cel care a pierdut acţiunea în revendicare a unui bun nu poate apoi să ceară prin acţiune posesorie ocrotirea posesiunii sale asupra aceluiaşi bun".