Art. 209 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune şi condiţii Cererea reconvenţională Sesizarea instanţei de judecată

Art. 209

Noţiune şi condiţii

(1) Dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvenţională.

(2) În cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională privesc şi alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată ca pârâţi.

(3) Cererea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.

(4) Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.

(5) Cererea reconvenţională se comunică reclamantului şi, după caz, persoanelor prevăzute la alin. (2) pentru a formula întâmpinare. Dispoziţiile art. 201 se aplică în mod corespunzător.

(6) Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului în acest scop, dispoziţiile alin. (5) fiind aplicabile.

(7) Reclamantul nu poate formula cerere reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtului iniţial.

Comentarii despre Art. 209 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune şi condiţii Cererea reconvenţională Sesizarea instanţei de judecată

paco 9.12.2013

1. Definiţia şi natura juridică a cererii reconvenţionale. Cererea reconvenţională constituie actul de procedură prin intermediul căruia pârâtul formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului, pretenţii care derivă din acelaşi raport juridic sau care sunt strâns legate de acesta.

Ca natură juridică, cererea reconvenţională constituie o veritabilă cerere de chemare în judecatâ în care calităţile părţilor iniţiale sunt inversate, fiind necesară întrunirea tuturor cerinţelor legale prevăzute pentru aceasta, chiar şi cele referitoare la menţionarea tuturor datelor de identificare ale

Citește mai mult

părţilor, întrucât, deşi acestea există în dosar, legea reglementează posibilitatea disjungerii cererii reconvenţionale, cu formarea unui dosar distinct, în cadrul căruia este necesar să figureze aceste date.

Reprezentând o cerere de chemare în judecată, cererea reconvenţională este supusă comunicării, în toate cazurile.

Numărul de exemplare va fi cel prevăzut de art. 149 alin. (1) NCPC, potrivit căruia, când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de cazurile în care părţile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe calităţi juridice, când se va face un singur exemplar, cu menţiunea că, în toate cazurile, este necesar şi un exemplar pentru instanţă.

Reclamantul şi, eventual, pârâţii nou-introduşi prin cererea reconvenţională au obligaţia depunerii întâmpinării la cererea reconvenţională, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii în afara celor de ordine publică, în raport de pretenţiile pârâtului-reclamant, în termen de 25 de zile de la comunicarea acesteia. întâmpinarea formulată se va comunica apoi pârâtului-reclamant, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare.

De asemenea, prevederile art. 150 NCPC vizând înscrisurile anexate, cele ale art. 151 NCPC privind cererea formulată prin reprezentant şi cele ale art. 152 NCPC referitoare la cererea greşit denumită sunt aplicabile în mod corespunzător şi cererii reconvenţionale.

2. Timbrarea. în ceea ce priveşte timbrarea acestei cereri, potrivit art. 10 din Legea nr. 146/1997, cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principale.

A se taxa după regulile aplicabile cererii principale înseamnă a fi supusă toxei judiciare de timbru corespunzătoare situaţiei în care această cerere (cererea reconvenţională) ar fi fost introdusă pe cale principala.

Prin urmare, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 146/1997 nu trebuie interpretate în sensul că cererile incidentale menţionate se taxează cu aceeaşi taxă judiciară de timbru ca cea aplicabilă cererii principale din procesul pendinte în care au fost formulate. De altfel, art. 10 alin. (2) din Normele metodologice prevede că cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi cererile de chemare în garanţie ce apar în urma unei acţiuni care are ca obiect drepturi evaluabile în bani sunt supuse taxei judiciare de timbru calculate la valoarea ce se pretinde prin aceste cereri.

Taxele judiciare de timbru aferente cererii reconvenţionale vor fi avansate de pârâ-tul-reclamant, sub sancţiunea anularii acesteia ca netimbrată sau insuficient timbrată, după caz.

3. Trăsăturile definitorii şi calificarea cererii reconvenţionale. Titularul cererii reconvenţionale este pârâtul, reclamantul neputând formula cerere reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtului iniţial, pretenţiile sale în acest sens putând constitui exclusiv obiectul unui proces distinct. Apreciem însă că reclamantul şi, evident, şi pârâtul pot formula cerere reconvenţionalâ împotriva intervenientului principal, întrucât, de regulă, în cererea de intervenţie voluntară principală atât reclamantul, cât şi pârâtul iniţiali au calitatea de pârâţi.

Odată cu formularea cererii reconvenţionale, părţile litigiului dobândesc dublă calitate procesuală, calităţii iniţiale conferite de cererea de chemare în judecată alăturându-i-se calitatea dobândită în cadrul cererii reconvenţionale, astfel încât părţile vor fi denumite reclamant-pârât (reclamantul iniţial, pârât în cererea reconvenţională) şi pârât-reclamant (pârâtul iniţial, reclamant în cererea reconvenţională).

Din punctul de vedere al clasificării cererilor după calea procedurală aleasă de parte, cererea reconvenţională reprezintă o cerere incidentală, fiind formulată în cadrul unui litigiu deja demarat, cu toate consecinţele care decurg din această calificare, expuse în comentariul aferent art. 30 NCPC.

Pentru calificarea unei cereri drept cerere reconvenţională este necesar ca aceasta să fie formulată de pârât împotriva reclamantului. Există situaţii în care obiectul cererii reconvenţionale implică o coparticipare procesuală pasivă, astfel încât aceasta va fi formulată atât împotriva reclamantului, cât şi împotriva altor persoane, care vor dobândi calitatea procesuală de pârâţi. Spre exemplu, dacă obiectul cererii principale este constituit de revendicarea unui imobil, iar cel al cererii reconvenţionale este reprezentat de declararea nulităţii actului juridic prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, pârâtul va fi obligat să includă în cadrul procesual pasiv al cererii reconvenţionale toate părţile actului juridic respectiv, chiar dacă acestea nu au calitatea de reclamant în litigiu, întrucât ne aflăm în prezenţa unui caz de coparticipare procesuală obligatorie.

Formularea cererii reconvenţionale constituie opţiunea pârâtului, acesta având posibilitatea valorificării pretenţiilor sale împotriva reclamantului şi prin introducerea unei cereri de chemare în judecată pe calea un proces separat. Ca atare, regula este aceea că cererea reconvenţională are caracter facultativ.

Alegerea căii de realizare a pretenţiilor prin intermediul cererii reconvenţionale prezintă o serie de avantaje: determină economie de timp şi cheltuieli, pretenţiile ambelor părţi fiind soluţionate într-un singur litigiu, oferă condiţii pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei, instanţa cunoscând mai bine raporturile juridice dintre părţi, şi evită pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

Prin excepţie, legea prevede în mod expres anumite cazuri în care pârâtul este obligat sâ formuleze cerere reconvenţionalâ pentru valorificarea pretenţiilor sale. Astfel, în procesele de divorţ, soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului. în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele arătate atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere divorţul pentru acele motive. Dacă cererea reclamantului a fost respinsă, soţul pârât poate cere divorţul pentru motive ivite ulterior [art. 916 alin. (1), (3) şi (4) NCPC]. Ca atare, în lipsa formulării de către soţul pârât a cererii reconvenţionale, acesta nu poate obţine desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soţului reclamant.

Este de menţionat faptul că, potrivit art. 1003 alin. (2) NCPC, în cadrul litigiilor având ca obiect cereri posesorii sunt inadmisibile cererea reconvenţionalâ şi orice alte cereri prin care se solicită protecţia unui drept în legătură cu bunul în litigiu.

Pârâtul formulează cerere reconvenţionalâ în ipoteza în care are pretenţii proprii împotriva reclamantului şi solicită soluţionarea acestora prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti. Dacă pârâtul doreşte doar respingerea pretenţiilor formulate împotriva sa de către reclamant, de principiu este suficientă formularea unei întâmpinări. Spre exemplu, dacă cererea principală are ca obiect revendicarea unui bun imobil, iar pârâtul opune prin întâmpinare ca apărare de fond uzucapiunea în sistemul Codului civil din 1864, fără a solicita constatarea acesteia şi prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti pronunţate în litigiu, este suficientă invocarea acesteia pe calea întâmpinării. Dacă însă pârâtul intenţionează să-şi înscrie dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară, de pildă, având nevoie de constatarea dobândirii acestuia prin efectul uzucapiunii prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens, este necesară formularea acestei pretenţii pe calea cererii reconvenţionale.

De asemenea, dacă reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, iar pârâtul opune pe cale de întâmpinare compensaţia legală dintre datoria sa şi cea a reclamantului faţă de el, creanţa pârâtului având o valoare mai mare decât creanţa reclamantului, instanţa, constatând temeinicia acestei apărări, va respinge cererea principală ca neîntemeiată. Dacă însă pârâtul doreşte obligarea reclamantului, prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti, la plata diferenţei de bani dintre cele două creanţe, este necesară formularea cererii reconvenţionale.

Apreciem însă că, spre exemplu, nu ar putea fi invocată exclusiv prin întâmpinare rezoluţiunea judiciară a actului juridic a cărui executare se solicită prin cererea principală, fiind necesară formularea unei cereri reconvenţionale întrucât, în lipsa unei rezo-luţiuni de drept, o atare sancţiune trebuie pronunţată de către instanţă prin hotărâre judecătorească.

Pentru a avea caracterul unei cereri reconvenţionale, legea impune cererii formulate pe cale incidentală de către pârât să aibă ca obiect pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de acesta.

Ca exemplu pentru ipoteza pretenţiilor derivând din acelaşi raport juridic poate fi cazul în care cererea principală are ca obiect evacuarea pârâtului din imobil, la sfârşitul perioadei de închiriere, iar cererea reconvenţională vizează obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare şi utile efectuate de pârât în privinţa imobilului.

Pretenţiile solicitate pe calea cererii reconvenţionale pot să nu provină din acelaşi raport juridic cu cele promovate pe calea cererii principale, ci din raporturi diferite, însă este necesar ca între acestea să existe o strânsă legătură, tocmai pentru a fi justificată soluţionarea lor într-un litigiu unic (spre exemplu, cererea principală are ca obiect revendicare imobiliară, iar cererea reconvenţională are ca obiect desfiinţarea titlului de proprietate al reclamantului).

Prin excepţie, potrivit art. 574 alin. (1) NCPC, pârâtul poate face cerere reconvenţională în cadrul procedurii arbitrale numai în ipoteza în care pretenţiile sale împotriva reclamantului derivă din acelaşi raport juridic, fiind exclusă posibilitatea formulării cererii reconvenţionale dacă ar exista numai o strânsă legătură între pretenţii.

Dacă pârâtul solicită pe calea unei cereri intitulate „cerere reconvenţională" pretenţii ce nu au legătură cu cele formulate de către reclamant împotriva sa, instanţa va respinge această cerere ca inadmisibila, nefiind întrunite condiţiile legale pentru promovarea unor atare pretenţii pe calea cererii reconvenţionale.

Cererea reconvenţională poate fi formulată şi sub forma unei cereri cu caracter subsidiar faţă de cererea principală, pârâtul solicitând admiterea cererii reconvenţionale numai în ipoteza în care ar fi admisă şi cererea principală. Spre exemplu, dacă cererea principală are ca obiect revendicarea unui imobil cumpărat de pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta din urmă poate formula cerere reconvenţională cu caracter subsidiar, solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii principale, reclamantul să fie obligat la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile. Dacă cererea principală este admisă, instanţa va admite şi cererea reconvenţională, evident în măsura în care aceasta este temeinică. în schimb, dacă cererea principală este respinsă, instanţa va respinge şi cererea reconvenţională ca rămasă fără obiect, pretenţiile formulate de pârât pe această cale având caracter subsidiar, condiţionat de admiterea cererii principale.

Dacă pârâtul formulează întâmpinare, în cadrul căreia invocă pretenţii proprii împotriva reclamantului, instanţa trebuie să întrebe pârâtul dacă înţelege ca acea parte a întâmpinării să fie considerată cerere reconvenţională, pentru a stabili cu claritate limitele învestirii sale şi pentru a pune în vedere pârâtului, dacă este cazul, să timbreze cererea reconvenţională astfel formulată. în ipoteza în care apărările invocate de pârât prin întâmpinare nu pot fi formulate decât pe calea unei cereri reconvenţionale (spre exemplu, rezoluţiunea judiciară), instanţa va atribui întâmpinării şi caracterul de cerere reconvenţională, calificându-o astfel în temeiul art. 152 NCPC. Dacă însă apărările invocate de pârât prin întâmpinare pot fi formulate pe această cale (spre exemplu, uzucapiunea în sistemul Codului civil din 1864, nulitatea etc.), fără a fi necesară alegerea cererii reconvenţionale, iar pârâtul arată că nu înţelege să atribuie întâmpinării sale un atare caracter, instanţa nu va putea proceda la calificarea întâmpinării drept cerere reconvenţională, întrucât aceasta ar conduce la încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

4. Termenul de formulare a cererii reconvenţionale. Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată.

Dacă pretenţiile proprii ale pârâtului sunt în legătură cu cererea adiţională formulată de reclamant în condiţiile art. 204 alin. (1) NCPC, pârâtul va putea formula cerere reconvenţională cel mai târziu până la termenul ce i se va încuviinţa în acest scop.

Referirea codului la momentul depunerii cererii reconvenţionale odată cu întâmpinarea marchează termenul până la care aceasta trebuie formulată, neavând semnificaţia faptului că pentru a promova cerere reconvenţională este obligatoriu ca pârâtul să formuleze şi întâmpinare. Astfel, nu este exclusă posibilitatea ca pârâtul să fie de acord cu admiterea cererii principale, neavând ca atare interesul formulării unei întâmpinări, însă să aibă pretenţii proprii împotriva reclamantului, pe care să le solicite pe calea unei cereri reconvenţionale. Un alt argument în susţinerea soluţiei indicate este acela că însuşi codul prevede că şi în ipoteza în care întâmpinarea nu este obligatorie (existând ca atare posibilitatea ca pârâtul să nu o formuleze), poate fi promovată cerere reconvenţională.

în consecinţă, cererea reconvenţională trebuie formulată în termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării, independent dacă acest ultim act de procedură este formulat sau nu în cauză de către pârât. în ipoteza în care întâmpinarea nu este obligatorie şi, ca atare, legea nu prescrie un termen pentru formularea sa, cererea reconvenţională poate fi depusă cel mai târziu la primul termen de judecată.

Termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii reconvenţionale este un termen procedural imperativ absolut, a cărui nerespectare este sancţionată cu decăderea din dreptul de a formula cerere reconvenţională, conducând la respingerea acesteia ca tardivă. Prin urmare, noul cod a modificat sancţiunea prevăzută în reglementarea anterioară de art. 135 CPC 1865, constând în judecarea separată a cererii reconvenţionale depuse peste termen, în lipsa acordului părţilor, înlocuind-o cu sancţiunea decăderii.

Cererea reconvenţională nu poate fi formulată directîn apel sau în recurs, opunându-se dispoziţiile art. 478 alin. (3) NCPC, la care face implicit trimitere art. 494 NCPC, ce prevăd că în apel şi în recurs nu pot fi formulate pretenţii noi faţă de cele judecate în primă instanţă. Prin excepţie, potrivit art. 916 alin. (3) NCPC, în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.

Răspunde