Art. 3 Noul Cod de Procedură Civilă Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă
Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă
Art. 3
Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului
(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.
| ← Art. 2 Noul Cod de Procedură Civilă Aplicabilitatea generală... | Art. 4 Noul Cod de Procedură Civilă Aplicarea prioritară a... → |
|---|
1.1. Principiul supremaţiei Constituţiei. Dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor existente în noul Cod de procedură civilă vor fi interpretate şi aplicate, în primul rând, în concordanţa cu Constituţia.
Constituţia României este legea suprema a statului român care conţine norme juridice vizând principiile generale de organizare statală, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, autorităţile publice, economia şi finanţele
Citește mai mult
publice, Curtea Constituţională, integrarea euroatlantică, precum şi revizuirea acesteia.în cadrul sistemului legislativ, Constituţia ocupă o poziţie dominantă, supremaţia sa asigurându-i autoritate în raport de celelalte acte normative, drept consecinţă a reglementării unor relaţii sociale cu caracter fundamental. Legea supremă reprezintă un punct de plecare pentru toate celelalte acte normative, care dezvoltă prevederile sale şi care trebuie să fie în consonanţă cu litera şi spiritul acesteia.
1.2. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale. în acest context, se impune menţionarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
în interpretarea acestei dispoziţii, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa astfel: „Puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
Mai mult, într-o decizie relativ recentă, Curtea Constituţională a reţinut că „nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor acesteia fiind o componentă esenţială a statului de drept" .
în raport de normele juridice menţionate, precum şi de cele reţinute de Curtea Constituţională în precedent, s-ar impune concluzia că nu numai prevederile constituţionale trebuie luate în considerare la interpretarea şi aplicarea normelor noului Cod de procedură civilă, ci şi deciziile Curţii Constituţionale ce vor fi pronunţate în examinarea constituţionalităţii respectivelor prevederi, atât sub aspectul dispozitivului, cât şi din perspectiva considerentelor care-l explică.
Apreciem însă că soluţia cuprinsă în ultima teză menţionată ar trebui nuanţată, urmând a fi stabilită în contextul aprecierii Curţii Constituţionale drept autoritate de jurisdicţie constituţională şi în cel al limitării competenţei sale la asigurarea controlului constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, aceasta având dreptul de a se pronunţa numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului [art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată]. în consecinţă, apreciem că au caracter obligatoriu considerentele deciziilor Curţii Constituţionale în măsura în care explică dispozitivul şi statuează exclusiv asupra concordanţei dispoziţiei legale analizate cu legea supremă, iar nu şi în ipoteza în care conţin o interpretare proprie în afara acestui cadru.
1.1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Totodată, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor existente în noul Cod de procedură civilă vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De altfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţia României, chiar dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la data de 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi reprezintă un instrument internaţional universal, neconstituind însă un tratat.
Potrivit art. 30 din Declaraţie, nicio dispoziţie a acesteia nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi enunţate în cuprinsul său.
Cu relevanţă în planul dreptului procesual civil, este de remarcat conţinutul art. 10 din Declaraţie referitor la dreptul la un proces echitabil, potrivit căruia orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.
1.2. Pactele şi tratatele internaţionale. De asemenea, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile persoanelor existente în noul Cod de procedură civilă se va face în concordanţa cu pactele şi tratatele internaţionale.
Pactele şi tratatele constituie înţelegeri scrise încheiate între două sau mai multe state, în vederea determinării, într-un anumit domeniu, a drepturilor şi a obligaţiilor părţilor contractante sau în scopul stabilirii unor norme juridice. în acest context, România a semnat şi a ratificat majoritatea acordurilor europene vizând drepturile şi libertăţile persoanelor.
Cu titlu exemplificativ, în anul 1974, România a ratificat Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, în preambulul lor comun dispunându-se, printre altele, că statele contractante recunosc, în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, idealul fiinţei umane libere, ce nu poate fi realizat decât prin crearea condiţiilor care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale şi culturale, ca şi de drepturile civile şi politice.
în cadrul art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, specificat în precedent, sunt cuprinse prevederi procedurale civile, după cum urmează:
a) toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie;
b) orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil;
c) şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când, datorită circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei;
d) cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor.
De asemenea, România a ratificat o serie de convenţii internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile omului, precum Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (adoptată în 1965, ratificată de România în 1969), Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului (adoptată în 1960, ratificată de România în 1964), Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante (adoptată în 1987, ratificată de România în 1990), Convenţia cu privire la drepturile copilului (adoptată în 1989, ratificată de România în 1990) etc.
Este de menţionat, în acest context, că art. 252 alin. (2) NCPC prevede faptul că tratatele, convenţiile şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, nefiind publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o alta modalitate anume prevăzută de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată, instanţa de judecată neavând obligaţia cunoaşterii acestora din oficiu.
2. Aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fun-damentale ale omului
2.1. Sfera de aplicare a art. 3 NCPC. în acest context, se impune menţionarea faptului că alin. (1) al art. 3 NCPC prevede că dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile persoanelor se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. în schimb, alin. (2) al aceluiaşi articol vizează exclusiv dispoziţiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului cuprinse în cod şi, prin urmare, numai în privinţa acestora există posibilitatea înlăturării de la aplicare a prevederilor noului cod de la aplicare în favoarea normelor internaţionale, cu excepţia cazului în care acesta conţine dispoziţii mai favorabile.
2.2. Noţiunea de drepturi fundamentale. Drepturile fundamentale au fost definite ca fiind drepturi subiective ale persoanelor, considerate esenţiale, precum dreptul la viaţă, la libertate şi la demnitate, indispensabile dezvoltării personalităţii umane, drepturi care sunt stabilite prin Constituţie şi garantate de aceasta, precum şi de legile în materie. în planul dreptului internaţional, drepturile omului constituie un ansamblu de norme juridice internaţionale, prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de garanţii instituţionale apropiate.
După conţinutul lor, drepturile omului se clasifică, în principiu, în drepturi civile şi politice, ca ansamblu al drepturilor a căror exercitare asigură dezvoltarea democratică a societăţii în dimensiunea sa politică, şi în drepturi economice, sociale şi culturale, care sunt de natură să conducă la instaurarea în societate a unei democraţii economice .
Pe plan european, drepturile civile şi politice sunt protejate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce a fost semnată de către statele membre ale Consiliului Europei la Roma, în data de 4 noiembrie 1950, fiind ratificată de România în data de 20 iunie 1994. Cu excepţia dreptului la asociere în sindicate şi, implicit, a dreptului la grevă, Convenţia europeană nu reglementează drepturi economice şi sociale, motiv pentru care dispoziţiile ei sunt completate, pentru acest domeniu, de Carta sociala europeană, semnată în anul 1961 şi ratificată de România în formă revizuită în anul 1999.
2.3. Corelarea noului Cod de procedură civilă cu reglementările internaţionale.
în cazuri repetate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, a sancţionat statul român pentru încălcarea cerinţelor procesului echitabil instituite prin dispoziţiile convenţionale sub aspectul duratei procedurii de soluţionare a litigiilor ori decurgând din neexecutarea hotărârilor judecătoreşti sau pentru nesocotirea exigenţelor de previzibilitate a procedurilor judiciare, cu consecinţa negativă a existenţei unei jurisprudenţe inconsecvente.
Noul Cod de procedură civilă a instituit în cuprinsul art. 6, ca principiu fundamental, dreptul părţilor la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, atât în faza judecăţii, cât şi în faza executării silite.
în vederea garantării acestui principiu sub aspectul accelerării procedurilor judiciare, suplimentar faţă de codul anterior, astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, noul cod a redistribuit competenţele de soluţionare a cauzelor între instanţele judecătoreşti pentru a asigura o încărcare echilibrată a rolului acestora, a adaptat procedura de citare şi de comunicare a actelor de procedură la noile realităţi tehnologice, a modificat regimul juridic al sancţiunii decăderii extinzând posibilitatea instanţei de invocare a acesteia din oficiu, chiar şi în unele ipoteze în care normele ce o reglementează au caracter de ordine privată, a determinat pentru etapa scrisă a procesului termene procedurale precise, a reformat căile de atac, a reglementat în cadrul său proceduri speciale noi caracterizate prin simplitatea regulilor aplicabile şi prin celeritatea sporită în soluţionare (procedura ordonanţei de plată, procedura cu privire la cererile de valoare redusă, evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept), a introdus contestaţia privind tergiversarea procesului etc.
De asemenea, materia executării silite a fost substanţial reformată în vederea executării prompte şi efective a titlurilor executorii.
Enumerăm, cu titlu exemplificativ, următoarele modificări operate de noul cod în domeniul executării silite: instituirea cu caracter de noutate a prevederii potrivit căreia atribuirea, prin hotărâre judecătorească, a unui imobil sau obligaţia de a-l preda, lăsa în posesie ori în folosinţă cuprinde şi obligaţia de evacuare a imobilului, chiar dacă prin titlul executoriu nu s-a dispus în mod expres această măsură (un efect direct al obligaţiei principale stabilite în sarcina debitorului, nemaifiind, prin urmare, nevoie de un nou proces în vederea obţinerii unui alt titlu având acest obiect); în cazul predării silite a unui imobil, prevederea faptului că efectuarea executării silite se va face atât în contra debitorului, cât şi împotriva tuturor persoanelor care ocupă imobilul în fapt sau, după caz, fără niciun titlu opozabil creditorului; în situaţia în care debitorul se reinstalează sau ocupă în mod abuziv, fără niciun titlu, imobilul din care a fost evacuat, el va putea fi evacuat din nou, la cererea proprietarului sau a altei persoane interesate, în baza aceluiaşi titlu executoriu, fără somaţie şi fără nicio altă formalitate prealabilă; instituirea unor reglementări speciale privind executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori; simplificarea procedurii de învestire cu formulă executorie, aceasta făcându-se concomitent cu procedura încuviinţării executării silite, formula executorie fiind adăugată în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite etc.
Tot în vederea asigurării unei jurisprudenţe unitare, suplimentar recursului în interesul legii, existent şi în reglementarea anterioară, noul Cod de procedură civilă a instituit procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aceasta fiind de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2.4. Aplicarea prioritara a reglementarilor internaţionale. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Articolul 3 alin. (2) NCPC constituie transpunerea dispoziţiilor constituţionale menţionate anterior în planul reglementării procesuale civile. Este de menţionat faptul că această dispoziţie îşi găseşte corespondentul şi în materia dreptului substanţial, în cadrul art. 4 alin. (2) NCC.
Prin urmare, dacă există neconcordonţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi noul Cod de procedură civilă, ou prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care codul conţine dispoziţii mai favorabile.
Pornind de la aceste dispoziţii legale, doctrina juridică a apreciat ca fiind integrate dreptului intern normele convenţionale, normele europene, precum şi celelalte norme cuprinse în documente internaţionale la care România a aderat, cu menţionarea faptului că prin primele două categorii de norme trebuie să se înţeleagă atât normele „primare", cât şi cele „derivate", rezultate din hotărârile celor două instanţe europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Se impune menţionarea faptului că art. 3 alin. (2) NCPC vizează normele convenţionale, precum şi celelalte norme cuprinse în documente internaţionale la care România a aderat, iar nu şi normele Uniunii Europene, acestea făcând obiectul art. 4 NCPC.
Există neconcordonţe între dreptul intern şi reglementările internaţionale în ipoteza în care norma juridica interna este mai restrictiva sau în cea în care aceasta este insuficient de precisa, astfel încât creează riscul unei practici judiciare incoerente. Instanţa judecătorească va înlătura motivat de la aplicare eventualele dispoziţii restrictive ale codului şi va aplica normele existente în reglementările internaţionale, întemeindu-şi demersul pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) NCPC, cu reamintirea faptului că preeminenţa în discuţie este restrânsă numai la drepturile fundamentale ale omului, iar nu şi la orice alte drepturi şi libertăţi statuate în reglementările internaţionale.
Cu referire la normele convenţionale, în literatura de specialitate s-au statuat următoarele:
a) atunci când judecătorul naţional este învestit cu soluţionarea unui litigiu, el trebuie să observe nu numai reglementarea naţională în materie, ci şi reglementarea convenţională, inclusiv hotărârile europene, care pot interesa în respectiva cauză;
b) în procesul aplicării normei corespunzătoare diferendului juridic ce i-a fost alegat, judecătorul naţional trebuie nu doar să conjuge normele naţionale cu cele convenţionale, identificate şi aplicate de judecătorul european, ci să le şi evalueze şi ierarhizeze, nu numai pentru că normele convenţionale au prioritate, dar şi pentru că, totuşi, acestea ar putea fi înlăturate în favoarea normelor naţionale, dacă acestea din urmă sunt mai favorabile;
c) dacă, în materia drepturilor omului, normele edictate de autoritatea legiuitoare sunt în contradicţie cu normele convenţionale şi, totodată, mai puţin favorabile în raport cu acestea, judecătorul naţional trebuie să le înlăture din perimetrul acelui litigiu, punând astfel în discuţie principiul suveranităţii autorităţii legiuitoare şi al legii adoptate de către aceasta;
d) fără a-l constitui în precedent judiciar, receptând hotărârea europeană, judecătorul nu numai că poate, ci chiar trebuie să o valorifice în considerentele propriei hotărâri, prin care tranşează un litigiu similar.
în acest context, codul a reglementat şi calea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale din cauza acesteia, iar consecinţele grave ale încălcării continuă să se producă [art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC], termenul de revizuire fiind de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I [art. 511 alin. (3) NCPC].
Potrivit art. 46 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înaltele Părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi, acest alineat instituind regula forţei obligatorii a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
în scopul prevenirii unor încălcări subsecvente ale Convenţiei, deşi aceste hotărâri au caracter inter partes, Curtea poate solicita statului respectiv, în cuprinsul acestora, să adopte măsurile ce se impun pentru înlăturarea cauzelor care au determinat sau favorizat nerespectarea normelor convenţionale. în consecinţă, hotărârile Curţii au şi un efect erga omnes, drept consecinţă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, în condiţiile în care potrivit art. 32 din Convenţie, misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia.