Art. 6 Noul Cod de Procedură Civilă Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil Principiile fundamentale ale procesului civil
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Principiile fundamentale ale procesului civil
Principiile fundamentale ale procesului civil
Art. 6
Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil
(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite.
| ← Art. 5 Noul Cod de Procedură Civilă Îndatoriri privind... | Art. 7 Noul Cod de Procedură Civilă Legalitatea Principiile... → |
|---|
Astfel, în art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este instituit dreptul la un proces echitabil, potrivit căruia orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.
în art. 14 din Pactul
Citește mai mult
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, se menţionează că orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.De asemenea, art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale instituie dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.
în cadrul art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţia României se prevede că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, precum şi că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. De asemenea, în art. 126 alin. (1) se arată că justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Totodată, Constituţia prevede în cadrul art. 21 alin. (3) faptul că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanţiale în măsura în care acestea nu sunt însoţite şi de garanţii fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare.
2. Domeniul de aplicare. Dacă, în ceea ce priveşte prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie, acestea vizează drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, noţiunea având un caracter autonom, art. 6 NCPC este aplicabil tuturor proceselor în materie civilă, precum şi în alte materii - în măsura în care legile care le reglementează nu exclud de la aplicare noul Cod de procedură civilă - graţie aplicabilităţii generale a noului cod, statuată în art. 2 NCPC. Astfel, textul articolului în discuţie din noul Cod de procedură civilă face referire la noţiunea de cauza, iar nu la cea de contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, precum art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Exemplificând, contestaţia al cărui obiect îl constituie obligaţii patrimoniale din domeniul dreptului fiscal nu intră în noţiunea de contestaţie asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil reţinută în jurisprudenţa Curţii Europene şi, ca atare, este exclusă din sfera de aplicare a art. 6 parag. 1 din Convenţie. în schimb, desfăşurarea unui atare litigiu în faţa instanţelor române se va face cu respectarea art. 6 NCPC, în raport de cele menţionate în precedent.
De asemenea, art. 6 NCPC se impune a fi respectat în ambele faze ale procesului civil, atât în faza judecăţii, cât şi în faza executării silite.
Cu referire la domeniul de aplicare a dreptului consfinţit în art. 6 NCPC, apreciem că orice persoană care este parte, independent de calitatea sa procesuala, într-un proces civil sau căreia i se aplică dispoziţiile noului Cod de procedură civilă are dreptul la o judecată desfăşurată în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege.
3. Dreptul la o instanţă. Prima garanţie conferită oricărui justiţiabil pentru existenţa unui proces echitabil decurge din însuşi textul art. 6 NCPC, ce prevede „dreptul (persoanei) la judecarea cauzei sale (...) de către o instanţă", fiind ca atare reprezentată de dreptul său la o instanţă. Această autoritate judecătorească trebuie să îndeplinească condiţii de independenţă şi imparţialitate şi să fie stabilită de lege.
3.1. Dreptul de a sesiza instanţa. Garanţie a unui proces echitabil, dreptul la o instanţă nu poate fi conceput în absenţa dreptului iniţial al persoanei de a sesiza instanţa respectivă.
Este de menţionat faptul că, spre deosebire de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană, noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres, în cuprinsul art. 5 alin. (1), îndatorirea judecătorului de a primi o cerere adresată instanţei judecătoreşti, obligaţie corelativă dreptului persoanelor de a sesiza instanţa.
Dreptul de a sesiza instanţa este stipulat în cadrul art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege. De asemenea, acesta se regăseşte şi în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, accesul la justiţie nu poate fi îngrădit.
în ce priveşte mijlocele moderne de comunicare privind sesizarea instanţei, se impune menţionarea hotărârii Curţii Europene, în care aceasta a decis că, în măsura în care legislaţia naţională permitea încă din anul 2002 sesizarea instanţei printr-o acţiune prezentată în format electronic (DVD), refuzul unor jurisdicţii naţionale de primă instanţă de a primi acţiuni astfel prezentate, cu motivarea că ele nu dispun de mijloacele tehnice pentru a face uz de asemenea facilităţi din lipsă de echipament tehnic adecvat, situaţie oricum neimputabilă reclamanţilor, reprezintă o „limitare disproporţionată" a dreptului la un tribunal, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta era o companie privată ce reclama încasarea unor creanţe de la peste 700.000 de particulari, iar dosarele introductive de instanţă conţineau peste 43.800.000 de pagini.
3.2. Dreptul de a obţine pronunţarea unei soluţii, în urma examinârii cauzei, de către instanţă. Cea de-a doua componentă a dreptului la o instanţă este dreptul justi-ţiabilului de a obţine pronunţarea unei soluţii, în urma examinării cauzei sale, de către instanţa pe care a sesizat-o. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil.
Articolul 6 NCPC trebuie interpretat în consonanţă cu normele convenţionale, potrivit art. 3 alin. (1) NCPC, motiv pentru care apreciem că dreptul la o instanţă nu are caracter absolut, fiind compatibil cu limitări legale, însă numai în măsura în care acestea nu ating dreptul în însăşi substanţa sa.
Prin excepţie, o atare limitare se conciliază cu dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmârit[1]. Ca atare, respingerea unei acţiuni ca inadmisibilă nu atrage, de plano şi în toate cazurile, încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie. Spre exemplu, în jurisprudenţa sa, Curtea a decis că limitarea dreptului la o instanţă, cuprinsă în marja de apreciere lăsată la dispoziţia statelor, include şi condiţiile în care poate fi atacată o hotărâre în primă instanţă. De asemenea, în cadrul acestei limitări pot fi adiţionate şi condiţiile mai riguroase pentru admisibilitatea unui recurs decât pentru cea a unui apel, dat fiind rolul acestei căi extraordinare de atac, de a fi exercitată esenţialmente doar în cazuri excepţionale în care legalitatea a fost nesocotită131.
Obstacolele ce pot afecta substanţa dreptului la o instanţă sunt de drept sau de fapt.
Astfel, instanţa europeană a reţinut, fără a se pronunţa asupra naturii juridice a acţiunii în revendicare în dreptul civil român prin raportare la actele ce pot fi făcute numai de către unul sau mai mulţi dintre coproprietari asupra aceluiaşi bun, că regula unanimităţii care impunea acordul tuturor coproprietarilor pentru intentarea unei asemenea acţiuni reprezenta o încălcare a dreptului la acces la un tribunal, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie141.
Un exemplu de obstacol de fapt care afectează substanţa dreptului persoanei la o instanţă poate fi constituit de absenţa unei legislaţii care să permită acordarea asistenţei judiciare.
Ca exemplu de obstacol de fapt, menţionăm ipoteza situării sediului instanţei într-un loc la care nu s-ar putea face legătura prin mijloace de transport.
3.3. Dreptul de a obţine executarea hotărârii. Cea de-a treia componentă a dreptului la o instanţă o reprezintă dreptul de a obţine executarea hotărârii pronunţate în cadrul procesului.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat faptul că dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în privinţa uneia dintre părţile procesului, şi anume a celei care a obţinut-o în favoarea sa[51.
Pornind de la jurisprudenţa instanţei europene, noul cod a stabilit în mod expres acest principiu prin dispoziţiile art. 6 alin. (2), potrivit căruia prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite.
4. Instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. Pentru a constitui o garanţie a unui proces echitabil, instanţa care soluţionează cauza trebuie să îndeplinească exigenţe de independenţă şi imparţialitate şi să fie stabilită de lege.
în ceea ce priveşte condiţia stabilirii instanţei prin lege, aceasta se referă nu numai la necesitatea reglementării legislative a existenţei şi organizării instanţei, dar şi a compunerii şi constituirii sale.
în acest context, Curtea a reţinut, de pildă, faptul că obligaţia judecătorilor de a se conforma deciziilor pronunţate de instanţa supremă în recurs în interesul legii nu contravine caracterului independent al instanţelor, deciziile fiind unele de principiu în domenii importante ale activităţii judiciare în vederea uniformizării jurisprudenţei121.
Independenţa instanţei se apreciază nu numai în raport cu părţile, cât şi faţă de celelalte puteri statale - executiv şi legislativ.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, imparţialitatea constă în absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces. Noţiunea de imparţialitate se apreciază dintr-o dublă perspectivă: pe de-o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare (imparţialitatea subiectiva), iar, pe de altă parte, ea cuprinde şi un demers obiectiv, ce urmăreşte a se determina dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparţialitate obiectiva)™.
Imparţialitatea subiectivă se prezumă până la proba contrară141. Cerinţa imparţialităţii obiective impune judecătorului în privinţa căruia există o aparenţă de lipsă de obiectivitate să se abţină de la soluţionarea cauzei respective, chiar şi în ipoteza în care judecătorul, potrivit convingerii sale intime, nu ar fi părtinitor.
5. Termenul optim şi previzibil. Cea de-a doua garanţie pentru un proces echitabil vizează exigenţele impuse procedurii de judecată, fiind necesar ca aceasta să se desfăşoare în termen optim şi previzibil, potrivit art. 6 alin. (1) NCPC.
5.1. Noţiune. Noul cod a preferat folosirea noţiunii de termen optim şi previzibil în locul celei uzitate de Convenţie, şi anume a celei de termen rezonabil, terminologia aleasă desemnând însă acelaşi principiu al celerităţii procedurilor judiciare, într-o modalitate mai explicită. Termenul optim de soluţionare a unei cauze implică durata care asigură cea mai bună eficienţă în realizarea justiţiei, iar previzibilitatea acestuia conferă părţilor posibilitatea de a estima evoluţia etapelor procesuale în timp.
Termenul în care justiţia este înfăptuită este esenţial pentru garantarea eficacităţii sale, încălcarea sa fiind de natură să atragă răspunderea statului, însă numai în cazul întârzierilor imputabile autorităţilor judiciare.
Curtea Europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea internaţională a statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o asemenea situaţie, în care apare ca justificată chiar stabilirea unei anumite ordini provizorii în soluţionarea cauzelor, întemeiate pe urgenţa şi importanţa lor111. Faptul că situaţiile de aglomerare a rolului instanţelor de judecată au devenit curente nu mai poate justifica durata excesivă a procedurilor judiciare121.
5.2. Criterii de aprecierea caracterului rezonabil. Instanţa europeană a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, precum şi prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudenţa Curţii, şi anume131:
a) complexitatea cauzei în fapt şi în drept;
b) comportamentul părţilor în proces. Astfel, Curtea a decis că atunci când cauza depăşirii termenului rezonabil al soluţionării litigiului o constituie comportamentul reclamantului (din cadrul procedurii europene), indiferent de poziţia procesuală a acestuia în faţa jurisdicţiilor naţionale, de pârât sau de reclamant, acest comportament reprezintă un element obiectiv ce nu poate fi imputat statului (pârât în cadrul procedurii de control european) şi trebuie să fie luat în considerare spre a se determina dacă există sau nu depăşirea termenului rezonabil impus de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Totuşi, în acest context, Curtea a reţinut că nu se poate reproşa unui reclamant faptul că în cadrul duratei unei proceduri judiciare contestate a pus în valoare toate căile de atac de care dispunea în dreptul intern141. în măsura în care una dintre părţi exercită însă în mod abuziv mecanismele legale puse la îndemâna sa, încălcarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei nu este imputabilă autorităţilor statale (spre exemplu, formularea cu rea-credinţă a unor cereri de recuzare sau de strămutare, modificarea succesivă a cererii de chemare în judecată, acceptată de către cealaltă parte şi peste termenul legal etc.);
c) comportamentul autorităţilor statale competente, acest din urmă criteriu putând să cuprindă, în anumite situaţii, şi importanţa litigiului pentru cei interesaţi (miza litigiului151). Curtea Europeană a decis că nici activitatea unui expert nu poate constitui un motiv justificat pentru prelungirea unei proceduri judiciare, deoarece acesta îşi desfăşoară activitatea sub controlul instanţei de judecată, care trebuie să-l oblige să respecte termenele pe care i le acordă pentru efectuarea lucrărilor tehnice necesare soluţionării unei pricini161.
Potrivit instanţei europene, în materie civilă, termenul rezonabil impus de art. 6 parag. 1 din Convenţie are, de regulă, ca punct de plecare data la care prima instanţa a fost învestită cu soluţionarea litigiului şi acoperă ansamblul derulării procedurilor în cauză, inclusiv a căilor de atac, pânâ la momentul Io care o operat soluţionarea definitiva a cauzei, cu două precizări:
a) termenul include şi durata unor proceduri administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este condiţionată prin normele de drept intern de parcurgerea, în mod obligatoriu, a unei asemenea proceduri, momentul de început al termenului fiind data la care a fost sesizată autoritatea administrativă competentă.
Spre exemplu, constituie o atare procedură cea reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu menţiunea că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în cadrul Deciziei nr. XX/2007, pronunţate în recurs în interesul legii, faptul că nefinalizarea procedurii administrative nu constituie un impediment pentru învestirea instanţei judecătoreşti cu o cerere privind judecarea pe fond a notificării, în ipoteza refuzului autorităţilor învestite de o soluţiona în termenul legal;
b) termenul se întinde şi asupra procedurilor de executare a hotărârilor judecătoreşti, momentul de final al termenului fiind cel în care procedurile de executare a hotărârii au fost încheiate. De altfel, Curtea Europeană a decis că executarea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie considerată parte integrantă din noţiunea de „proces" în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Curtea Europeană a decis însă că procedura de examinare a unui recurs prejudicial de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu se include în durata termenului rezonabil, deoarece în acest caz s-ar aduce atingere sistemului stabilit prin tratatele instituţionale ale Uniunii, spre deosebire de procedura derulată în faţa unei curţi constituţionale naţionale, care este cuprinsă în durata termenului rezonabil, însă doar pentru ipoteza în care soluţia din contenciosul constituţional influenţează soluţia litigiului dezbătut de jurisdicţiile naţionale de drept comun.
5.3. Mijloacele procesuale pentru asigurarea celerităţii procesului. Cerinţa soluţionării cauzei într-un termen rezonabil impune în sarcina judecătorului obligaţia de a dispune toate măsurile permise de lege pentru a asigura desfăşurarea cu celeritate a procesului.
Celeritatea trebuie să caracterizeze orice procedura de soluţionare a unei cauze, chiar şi a celor pentru care legea nu prevede în mod expres o procedură urgentă, noţiunile de celeritate şi de urgenţa fiind distincte în terminologia juridică (celeritatea impune judecătorului obligaţia de a evita ca procesul să treneze pe rolul instanţei, urmărind respectarea termenelor legale şi a celor judecătoreşti şi aplicând sancţiunile corespunzătoare în caz de nerespectare a acestora de către părţi, în timp ce urgenţa obligă judecătorul să aplice normele derogatorii legale care reglementează o atare procedură, legea însăşi apreciind că pricina respectivă impune o celeritate sporită în soluţionare în raport de celelalte cauze).
Cu titlu exemplificativ, cererile următoare implică o procedură urgentă de soluţionare potrivit noului Cod de procedură civilă: contestaţia la executare [art. 716 alin. (3) NCPC], contestaţia în anulare [art. 508 alin. (1) NCPC], cererea de instituire a măsurilor asigurătorii [art. 953 alin. (2), art. 970 alin. (1) şi art. 974 alin. (1) NCPC], cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale [art. 998 alin. 1 NCPC], cererea de emitere a ordonanţei de plată [art. 1018 alin. (1) NCPC], cererea de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept [art. 1041 alin. (2) NCPC].
Noul Cod de procedură civilă a introdus o serie de prevederi având ca scop respectarea întocmai a duratei optime şi previzibile a unui proces civil.
Astfel, potrivit art. 201 alin. (3), (4) şi (5) NCPC, primul termen de judecată va fi fixat de către judecător în cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, un atare termen putând fi redus, în procesele urgente, în funcţie de circumstanţele cauzei.
De asemenea, în conformitate cu art. 238 alin. (1) NCPC, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, durata astfel estimată fiind consemnată în încheiere.
Pentru cercetarea procesului, judecătorul are obligaţia de a fixa termene scurte, chiar de la o zi la alta, fiind incidenţă instituţia termenului în cunoştinţă [art. 241 alin. (1) NCPC].
Pentru asigurarea celerităţii procedurii judiciare, judecătorii vor dispune verificarea efectuării procedurilor de citare şi comunicare dispuse pentru fiecare termen, iar, când este cazul, instanţa va ordona luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri. De asemenea, instanţa va putea dispune ca încunoştinţarea părţilor să se facă şi telefonic (cu obligaţia grefierului de a întocmi un referat în acest sens), telegrafic, prin fax, poştă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare care asigură, după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înştiinţarea pentru prezentarea la termen, precum şi confirmarea primirii actului, respectiv a înştiinţării, dacă părţile au indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop [art. 241 alin. (3) NCPC]. Totodată, judecătorul poate stabili pentru părţi, precum şi pentru alţi participanţi în proces îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat, asistarea şi concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei, toate aceste persoane putând fi încu-noştinţate în modalităţile prezentate anterior [art. 241 alin. (4) şi (5) NCPC].
încălcarea dreptului părţilor la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil poate fi invocată pe calea contestaţiei privind tergiversarea procesului, reglementată de Titlul IV al Cărţii a ll-a a codului, aceasta vizând luarea unor măsuri legale pentru ca respectiva situaţie să fie înlăturată.
6. Judecarea cauzei în mod echitabil. Alte cerinţe. Menţionăm faptul că art. 6 alin. (1) NCPC face referire, în privinţa dreptului la judecarea unei cauze în mod echitabil, doar la termenul optim şi previzibil de desfăşurare a procesului şi la soluţionarea sa de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, în condiţiile în care în exigenţele impuse procesului din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenţie sunt incluse, în afara termenului rezonabil, şi publicitatea dezbaterilor; egalitatea armelor, motivarea hotărârilor şi contradictorialitatea.
Toate aceste cerinţe suplimentare îşi găsesc reglementarea în noul Cod de procedură civilă, făcând însă obiectul unor articole distincte [art. 17 - publicitatea; art. 8 - egalitatea; art. 425 alin. (1) lit. b) - motivarea hotărârilor; art. 14 - contradictorialitatea], ce vor fi analizate în comentariile aferente acestora.