Art. 5 Noul Cod de Procedură Civilă Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor Principiile fundamentale ale procesului civil
| Comentarii |
|
Principiile fundamentale ale procesului civil
Art. 5
Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor
(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.
(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.
(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.
| ← Art. 4 Noul Cod de Procedură Civilă Aplicarea prioritară a... | Art. 6 Noul Cod de Procedură Civilă Dreptul la un proces... → |
|---|
2. Obligaţia judecătorului de a primi şi soluţiona cererile formulate în cadrul procesului civil este ridicată de noul cod la rang de principiu fundamental, atribuindu-i, în
Citește mai mult
consecinţă, o importanţă deosebită, a cărei justificare decurge din aspectul că acestei obligaţii îi este corelativ însuşi dreptul persoanei de a se adresa unui tribunal şi, subsecvent acestuia, dreptul persoanei la un tribunal.Primul alineat al articolului analizat vizează obligaţia judecătorului de a primi cererile adresate instanţei judecătoreşti, precum şi pe aceea ca, după primirea cererii, să le soluţioneze, în măsura în care sunt de competenţa sa, încălcarea ultimei obligaţii fiind cunoscută sub denumirea de denegare de dreptate.
Dispoziţiile art. 5 alin. (2) NCPC se regăsesc şi în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, sub aceeaşi formă.
2.1. Obligaţia de primire a cererilor. Judecătorul are obligaţia de primi cererile formulate, independent de modalitatea în care acestea au fost trimise instanţei judecătoreşti, inclusiv în situaţia în care cererea este depusă la dosar în cursul şedinţei de judecată.
2.2. De altfel, art. 104 alin. (14) şi (15) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti dispune că atât cererile, cât şi actele depuse în timpul şedinţei de judecată vor fi datate, vizate şi semnate de preşedintele completului de judecată, faptul depunerii acestora la dosar fiind consemnat de grefier în caietul de note.
în conformitate cu art. 99 lit. e) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară a magistratului refuzul nejustificat al acestuia de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces.
2.3. Obligaţia de soluţionare a cererii. Odată primită şi înregistrată cererea pe rolul instanţei judecătoreşti, judecătorul are obligaţia de a o soluţiona, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile. Chiar şi în ipoteza în care legea nu prevede dispoziţii exprese pentru rezolvarea cererii respective sau este incompleta, judecătorul va trebui să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, pronunţând o soluţie. Dacă legea este neclară, judecătorul are obligaţia de a o interpreta în conformitate cu principiile de drept pentru a o putea aplica în cazul dedus judecăţii.
2.4. Dezînvestirea instanţei judecătoreşti de soluţionarea cererii prin pronunţarea unei soluţii de declinare a competenţei sau a uneia de trimitere a dosarului unei alte instanţei sau unui alt complet ca efect al admiterii excepţiei de conexitate sau de litispendenţă nu are semnificaţia denegării de dreptate, din moment ce această instanţă a pronunţat o soluţie în cauză, iar drepturile deduse judecăţii vor fi tranşate de către o altă instanţă, nerămânând prin urmare nesoluţionate.
3. Soluţionarea cererii în lipsa unor norme legale aplicabile. în ipoteza în care legea nu instituie norme aplicabile unui caz concret dedus judecăţii, instanţa judecătorească este obligată să apeleze la uzanţe, ca practici statornicite în timp pentru soluţionarea chestiunii respective sau, în lipsa acestora, la dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare, pe care le va aplica printr-o interpretare extensivă.
4. în situaţia în care normele legale nu pot fi astfel aplicate, instanţa judecătorească nu va lăsa nesoluţionată pretenţia dedusă judecăţii, ci va recurge la principiile generale ale dreptului, ţinând, totodată, seama de criteriul echităţii. Referirea la echitate apare şi în cadrul art. 22 alin. (7) NCPC, potrivit căruia ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, acesta va avea în vedere, printre altele, principiile generale ale dreptului, cerinţele echităţii şi buna-credinţă.
Potrivit art. 1 alin. (2) NCC, în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. Existenţa unui text legal asemănător în noul Cod civil este de natură să sublinieze aspectul că art. 5 NCPC vizează lipsa, neclaritatea sau caracterul incomplet al legii procesuale, iar nu pe cel al legii materiale.
5. Interdicţia de a se stabili dispoziţii general obligatorii prin hotărârea judecătorească. Alineatul (4) al art. 5 NCPC interzice judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.
6. Instituirea unei atare obligaţii în sarcina judecătorului are la bază următoarele considerente: în sistemul de drept român hotărârile judecătoreşti nu sunt recunoscute ca izvor de drept, astfel încât cele statuate în cuprinsul lor nu se impun cu forţă obligatorie într-un litigiu ulterior în care ar fi în discuţie o chestiune de drept procesual similară; hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora, potrivit art. 435 alin. (1) NCPC, având ca atare efect relativ; principiul separaţiei puterilor în stat determină judecătorul să nu se substituie organului executiv, legiferând în fapt dispoziţii general obligatorii.
Această obligaţie impusă în sarcina judecătorului nu vine însă în contradicţie cu dezideratul asigurării unei practici judiciare unitare, pentru care însuşi codul a instituit recursul în interesul legii şi procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Prin derogare, potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare.
Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, prevederea menţionată se aplică, în mod
Citește mai mult
corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.Art. 4 NCPC constituie transpunerea în planul normelor juridice procesuale a unor dispoziţii constituţionale. De asemenea, această dispoziţie îşi găseşte corespondentul şi în materia dreptului substanţial, în cadrul art. 5 NCC.
în afara normelor convenţionale şi a celorlalte norme cuprinse în documentele internaţionale la care România a aderat, ordinea juridică internă înglobează în structura sa şi dreptul Uniunii Europene, atât sub forma normelor stipulate în tratatele constitutive (drept primar) şi în actele normative adoptate de instituţiile competente ale Uniunii Europene (drept secundar), cât şi în privinţa jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sub aspectul noţiunilor şi al clarificărilor juridice pe care le statuează.
Normele juridice cuprinse în actele normative adoptate de instituţiile Uniunii Europene alcătuiesc un drept secundar, datorită funcţiei lor de realizare a obiectivelor prevăzute în tratate, precum şi a subordonării lor faţă de acestea, neputând deroga de la prevederile tratatelor constitutive. Caracteristica principală a normelor de drept secundar este aceea că îşi au temeiul în tratatele constitutive, putând fi adoptate doar în domeniile prevăzute de acestea, pentru realizarea scopurilor indicate de către instituţiile desemnate în acest sens, cu respectarea procedurii prevăzute de tratate. Prin urmare, între dreptul primar şi cel secundar nu poate exista contrarietate sau incompatibilitate, deoarece, în asemenea ipoteze, dreptul secundar trebuie anulat sau revocat.
Potrivit art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), astfel cum a fost modificat prin Tratatul de reformă, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, în vigoare de la 1 decembrie 2009!2], pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.
în literatura de specialitate juridică131 au fost evidenţiate principalele trăsături ale actelor normative adoptate de instituţiile competente ale Uniunii Europene, acestea urmând a fi expuse punctual în continuare.
1.1. Regulamentul,
a) are caracter general, conţinând prescripţii impersonale şi statuând în mod abstract, ca şi legea în dreptul naţional;
b) are forţa obligatorie, impunându-se în toate elementele sale, în privinţa tuturor statelor membre ale Uniunii Europene şi organelor acesteia, nerespectarea lui atrăgând după sine încălcarea obligaţiilor asumate de state prin tratate, fiind, totodată, interzisă aplicarea selectivă şi incompletă a regulamentului, respectiv neaplicarea acestuia prin invocarea dispoziţiilor sau practicilor din dreptul intern;
c) are aplicabilitate directa, fiind integrat direct în ordinea juridică internă a statelor membre, fără interpunerea puterii normative naţionale, fiind, ca atare, apt să confere drepturi şi să impună obligaţii statelor membre, organelor lor şi particularilor, cum o face legea naţională;
d) este destinat atât statelor membre, cât şi particularilor (persoane fizice sau juridice);
e) are putere normativa completa, prin regulament autoritatea legislativă unională putând nu numai să prescrie un rezultat, ci şi să impună toate modalităţile de aplicare şi executare considerate oportune;
f) poate produce efect direct. Transpunerea regulamentelor de către state este inutilă şi are caracter ilicit, conducând la compromiterea aplicării simultane şi uniforme a regulamentului în ansamblul Uniunii.
Efectul direct al regulamentelor a fost enunţat în cauza 39/72 Slaughtered Cows, în care Curtea a pedepsit guvernul italian pentru faptul de a fi ales o metodă de implementare a unui regulament, ceea ce punea la îndoială natura juridică şi aplicabilitatea directă a măsurii. Curtea a reţinut că toate metodele de implementare sunt contrare Tratatului, „ceea ce ar avea ca rezultat crearea unui obstacol în calea efectului direct al regulamentelor comunitare şi periclitarea aplicării lor simultane şi uniforme în întreaga Comunitate". Ulterior, în cauza T-138/09 Muhoz, Curtea a statuat că „datorită însăşi naturii şi locului lor în sistemul izvoarelor de drept comunitar, regulamentele acţionează pentru a conferi drepturi persoanelor private, pe care instanţele naţionale au datoria să le protejeze" .
1.2. Directiva,
a) este obligatorie în privinţa scopului pe care îl indică;
b) are caracter general, fiind destinată unui stat sau mai multor state membre;
c) are caracter normativ incomplet, deoarece necesită intervenţia puterii legislative naţionale, alegerea mijloacelor şi formei necesare pentru atingerea obiectivului fixat fiind lăsată la aprecierea suverană a fiecărui stat;
d) nu este direct aplicabilă, statului destinatar revenindu-i obligaţia să acţioneze în vederea transpunerii corespunzătoare a directivei într-un anumit termen. Statul este obligat însă să nu întreprindă acţiuni care ar putea contraveni scopului directivei, chiar şi anterior preluării acesteia în dreptul intern. Prevederile directivei trebuie transpuse sau implementate în termenul prevăzut de aceasta. în consecinţă, în dreptul naţional se va aplica norma internă de transpunere, iar nu directiva ca atare.
Deşi nu este direct aplicabilă, este posibil ca una sau mai multe prevederi din directivă să poată produce efect direct, înţeles ca aptitudine a normei din directivă de a crea în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice drepturi pe care acestea să le poată invoca direct în faţa instanţelor naţionale împotriva autorităţilor publice.
Cerinţele cumulative pentru ca o normă din directivă să producă efect direct, astfel cum rezultă acestea din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârile pronunţate în cauzele C-41/74 Van Duynll], 148/78 Ratti[2 152/84 Marshall /l3) etc.) sunt următoarele:
a) norma este clară, precisă şi necondiţionată;
b) termenul stabilit pentru transpunerea directivei a expirat, iar statul nu a transpus directiva sau a transpus-o incorect ;
c) partea împotriva căreia este invocată prevederea este o entitate statală, noţiune autonomă în dreptul Uniunii Europene, definită în cauza C-188/98 Fostei. în cadrul pct. 20 din considerentele acestei din urmă hotărâri, Curtea a arătat că „acel organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al unei autorităţi publice să îndeplinească sub controlul acesteia un serviciu de interes public şi care dispune în acest scop de competenţe speciale care le depăşesc pe cele care decurg din regulile obişnuite aplicabile raporturilor dintre persoanele private, intră în categoria entităţilor împotriva cărora pot fi invocate prevederile unei directive susceptibile de a avea efect direct."
Totodată, Curtea a încurajat aplicarea directivelor, dându-le astfel eficienţă, prin dezvoltarea principiului interpretării armonioase (efect indirect), care impune ca dreptul naţional să fie interpretat „în lumina" directivelor. Prin aceasta, Curtea a căutat să se asigure că directivele vor avea un efect chiar în absenţa unei implementări adecvate. Cauza 14/83 Von Colson reprezintă un punct de referinţă în acest sens, Curtea identificând expres instanţele naţionale ca organe ale statului şi, totodată, statuând că principiul interpretării armonioase nu presupune ca, pentru a putea fi invocate în instanţă, prevederile unei directive să îndeplinească criteriile speciale cerute de efectul direct (claritate, precizie, necondiţionalitate).
Prin urmare, instanţa naţională nu poate aplica direct directiva, ci poate cerceta dacă sunt întrunite cerinţele încât o dispoziţie din directivă să producă efect direct sau poate interpreta norma internă de transpunere în lumina normei Uniunii Europene.
în continuare, Curtea a stabilit faptul că obligaţia de implementare a directivei impune instanţei naţionale să interpreteze dreptul intern în lumina unei directive neimplementate sau implementate necorespunzător chiar şi într-o cauza împotriva unei persoane private, eludându-se într-un fel interdicţia efectului direct orizontal. Hotărârea din cauza C-106/89 Marleasing[3] a confirmat faptul că o directivă neimplementată poate fi într-adevăr invocată pentru a influenţa interpretarea dreptului naţional într-un litigiu între persoane private.
O persoană privată se poate întemeia pe prevederile unei directive, în ciuda interdicţiei efectului direct orizontal, acţionând statul pentru despăgubiri, aspect reţinut în cauza C-6/90 Francovich, în scopul reparării prejudiciului cauzat ca urmare a neimple- mentării unei directive. în loc să încerce să aplice directiva împotriva persoanei de drept privat în sarcina căreia ar fi impusă obligaţia dacă directiva ar fi fost implementată corespunzător, persoana poate introduce o acţiune în despăgubiri împotriva statului.
1.3. Decizia,
a) are caracter individual, întrucât se adresează unor destinatari individualizaţi sau determinabili şi se referă la o anumită stare de fapt concretă (de exemplu, decizia prin care statul membru este obligat să ceară restituirea subvenţiilor acordate unor întreprinderi naţionale);
b) are caracter obligatoriu;
c) are caracter normativ complet;
d) poate produce efect direct, cu întrunirea condiţiilor necesare, întrucât are aptitudinea de a crea drepturi în beneficiul particularilor, în măsura în care nu lasă destinatarului nicio marjă de apreciere discreţionară în ceea ce priveşte executarea sa;
e) este destinată statelor şi particularilor.
în cauza 9/70 Grac/ , Curtea nu a ezitat să statueze că şi deciziile ar putea avea efect direct, în ciuda faptului că art. 288 TFUE (fostul art. 249 TCE), spre deosebire de cazul regulamentelor, nu a făcut nicio referire la „aplicabilitatea directă" a acestora. într-o formulare repetată, Curtea a decis că din textul articolului nu rezultă „că alte categorii de măsuri menţionate în acel articol nu ar putea în niciun caz produce efecte similare" şi s-a bazat pe principiul eficienţei (effet utile) pentru a trage concluzia că, în anumite cazuri, deciziile pot fi invocate de persoanele private în faţa instanţelor naţionale.
1.4. Avizul şi recomandarea sunt acte instituţionale unilaterale lipsite de efect obligatoriu.
Avizul constituie expresia, exprimarea unei păreri asupra unei probleme date.
Recomandarea reprezintă un instrument de acţiune indirectă urmărind apropierea legislaţiilor şi nu diferă de directivă decât prin absenţa forţei sale obligatorii. Absenţa forţei obligatorii nu înseamnă însă că aceste acte sunt irelevante din punct de vedere juridic şi nu exclude posibilitatea producerii unor efecte în acest plan.
Prin raportare la prevederile constituţionale şi la cele ale art. 4 NCPC rezultă că numai normele cu caracter obligatoriu ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar faţa de dreptul intern, fiind, prin urmare, excluse de la aplicarea acestui principiu avizele şi recomandările.
2. Principiile aplicării normelor Uniunii Europene. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la Luxembourg, interpretează legislaţia europeana în scopul garantării aplicării sale unitare în toate statele membre ale Uniunii Europene, soluţionează litigiile dintre statele membre şi instituţiile europene, permiţând, totodată, persoanelor fizice sau juridice să o sesizeze în ipoteza încălcării drepturilor lor de către o instituţie europeană.
în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a trasat principiul aplicabilităţii imediate, directe şi prioritare a normelor Uniunii Europene în dreptul intern al statelor membre.
Aplicabilitatea imediată presupune că dreptul european este integrat firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără să fie necesară vreo formulă specială de introducere.
în acelaşi timp, aplicabilitatea directă dă expresie particularităţii dreptului european de a se integra automat în ordinea juridică a statelor membre şi de a genera, în mod direct, noi drepturi şi obligaţii în beneficiul, respectiv în sarcina particularilor, persoane fizice şi juridice, atât în raporturile dintre particulari, cât şi în raporturile dintre aceştia şi statul membru căruia îi aparţin. în consecinţă, persoanele fizice sau juridice au dreptul să invoce în faţa instanţelor naţionale respectarea drepturilor conferite de norma Uniunii Europene, dacă aceasta are efect direct, putându-se ajunge la sancţionarea statelor membre care nu au luat măsurile necesare şi adecvate pentru aplicarea dreptului european.
Curtea a pus bazele principiului rangului prioritar al dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional în hotărârea pronunţată în cauza 6/64 Costa/ENEL, statuând că normele adoptate de instituţiile Comunităţilor Europene se integrează în sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte, dreptul european având supremaţie asupra legislaţiilor naţionale. Astfel, dacă o regulă naţională este contrară unei dispoziţii europene, autorităţile statelor membre trebuie să aplice dispoziţia europeană. Dreptul naţional nu este nici anulat şi nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este suspendat. Curtea a precizat că supremaţia dreptului european se aplică tuturor actelor naţionale, indiferent dacă acestea au fost adoptate anterior sau ulterior actului european în cauză, precum şi independent de forţa lor juridică sau de instituţia emitentă a actului.
Supremaţia dreptului european asupra legislaţiilor naţionale are caracter absolut, acesta traducându-se în următoarele două reguli:
a) toate actele europene care au caracter obligatoriu beneficiază de acest principiu, atât cele din dreptul primar, cât şi cele din dreptul secundar;
b) toate actele naţionale se supun aceluiaşi principiu, indiferent de tipul lor, inclusiv constituţiile naţionale.
în acelaşi context, în hotărârea Curţii dată în cauza 106/77 Simmenthalll), s-a reţinut că normele europene au efect direct, făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul statelor membre şi ele trebuie aplicate încă de la intrarea în vigoare, în pofida existenţei unei legi naţionale incompatibile sau a adoptării ulterioare a acesteia, şi pe toată durata aflării lor în vigoare.
Este de subliniat faptul că art. 3 alin. (2) NCPC nu îşi găseşte aplicarea şi în privinţa normelor Uniunii Europene. în acest context, în hotărârea Curţii dată în cauza 11/70 Internationale Handelgesellschaft[2] s-a statuat faptul că invocarea atingerii aduse chiar drepturilor fundamentale, aşa cum acestea sunt formulate prin Constituţia unui stat membru, ori chiar principiilor unei structuri constituţionale naţionale, nu afectează validitatea unui act al Comunităţii sau efectul său asupra teritoriului acelui stat.
Prin jurisprudenţa sa, Curtea a evocat şi unele chestiuni punctuale de procedură civilă, reţinute în doctrina juridică naţională :
a) în privinţa termenelor de procedura, Curtea de Justiţie a admis că, pentru asigurarea securităţii juridice, exercitarea drepturilor acordate de normele Uniunii Europene poate fi supusă condiţiei încadrării în anumite termene care, în absenţa unor reglementări ale Uniunii Europene, sunt fixate prin reguli naţionale, dar acestea din urmă trebuie să respecte principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii, atât în ceea ce priveşte durata, cât şi modul lor de calcul. Ele nu trebuie să fie excesive sau imposibile, punând în pericol efectul direct şi prioritatea în aplicare a normelor europene;
b) în materia probelor, Curtea a evocat necesitatea respectării aceloraşi principii de echivalenţă şi efectivitate. în opinia Curţii, o probă considerată irefragabilă, excluzând orice putere de control a judecătorului naţional, încalcă principiul egalităţii de tratament, iar o probă negativă pusă în sarcina reclamantului este contrară dreptului european, aducând atingere dreptului efectiv de acces la instanţă.
Este de menţionat prevederea înscrisă în art. 427 alin. (4) NCPC, potrivit căreia hotărârile prin care instanţele se pronunţă în legătură cu prevederi cuprinse în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi în alte acte juridice ale Uniunii Europene se comunică, din oficiu, chiar dacă nu sunt definitive, şi autorităţii sau instituţiei naţionale cu atribuţii de reglementare în materie.
3. Regulamente europene relevante în materia procedurii civile. Cu titlu exemplificativ, constituie instrumente juridice europene cu importanţă deosebită în planul dreptului procesul civil următoarele:
- Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială;
- Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 cu privire la notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială;
- Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 cu privire la cooperarea între jurisdicţiile statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă şi comercială;
- Regulamentul (CE) nr. 861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă;
- Regulamentul (CE) nr. 805/2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţe necontestate;
- Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 cu privire la competenţa, recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii părinteşti;
- Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată;
- Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp.
Cu referire la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, aplicabilitatea sa este conferită, ca principiu, de situarea domiciliului pârâtului pe teritoriul unui stat membru, prin raportare la art. 3 alin. (1) din Regulament. Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată, în fiecare stat membru, de legislaţia statului membru în cauză, sub rezerva cazurilor de competenţă exclusivă şi a prorogării de competenţă (art. 4 din Regulament).
Pentru a ilustra în mod edificator aplicabilitatea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, prezentăm în continuare două exemple vizând incidenţa Regulamentului (CE) nr. 44/2001 şi înlăturarea de la aplicare a normei de drept intern ce reglementează acelaşi aspect.
Potrivit art. 5 pct. 1 lit. a) din Regulament, în materie contractuală, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată; în sensul aplicării acestei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei în cauză este, în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile, sau, în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit prestate serviciile.
în dreptul intern, în conformitate cu art. 1080 alin. (1) pct. 2 NCPC, instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi litigiile în materie contractuală, dacă locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie contractuală se află în România.
Dacă litigiul în materie contractuală este promovat în faţa instanţelor române de un cetăţean român împotriva unui cetăţean chinez, cu domiciliul în Franţa, iar contractul a fost încheiat în România, însă obligaţia urma să fie executată în Franţa, excepţia de necompetenţă internaţională a instanţei române invocată de pârât se impune a fi admisă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Astfel, dat fiind faptul că pârâtul domiciliază pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, independent de cetăţenia acestuia, va fi aplicabil Regulamentul (CE) nr. 44/2001, iar nu noul Cod de procedură civilă. în continuare, punctele de legătură ale normei conflictuale vor fi căutate în cuprinsul Regulamentului, iar nu în cel al codului. Prin urmare, deşi locul naşterii obligaţiei este prevăzut ca punct de legătură în dreptul intern alternativ cu cel al executării obligaţiei, întrucât Regulamentul nu prevede în acest sens decât locul executării obligaţiei, la stabilirea competenţei nu are relevanţă faptul că actul juridic a fost încheiat în România, ci exclusiv locul executării obligaţiei, şi anume cel din Franţa. în aceste condiţii, urmare a admiterii excepţiei procesuale invocate, cererea va fi respinsă ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române.
Dacă se solicită recunoaşterea într-un stat membru a unei hotărâri pronunţate într-un alt stat membru, va fi incident Regulamentul (CE) nr. 44/2001, iar nu dispoziţiile art. 1101 NCPC, astfel încât la soluţionarea acestei cereri părţile nu vor fi citate, potrivit Regulamentului, nici chiar şi în ipoteza în care din hotărârea străină nu rezultă că pârâtul ar fi fost de acord cu admiterea acţiunii, caz în care s-ar fi impus citarea, în conformitate cu dreptul intern.
în ceea ce priveşte Regulamentul (CE) nr. 861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă, edictat în scopul simplificării şi accelerării soluţionării litigiilor transfrontaliere privind astfel de cereri, menţionăm faptul că acesta a constituit modelul de inspiraţie a Titlului X al Cărţii a Vl-a din noul Cod de procedură referitor la procedura cererilor cu valoare redusă.
Pentru delimitarea domeniilor de acţiune dintre procedura specială reglementată de noul cod şi cea prevăzută de Regulament în cadrul unui proces, se impune determinarea existenţei sau inexistenţei caracterului transfrontalier al litigiului. în sensul art. 3 din Regulament, o cauză are caracter transfrontalier atunci când cel puţin una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un stat membru, altul decât cel în care se află instanţa judecătorească sesizată. Momentul care serveşte drept bază pentru stabilirea caracterului transfrontalier al unei cauze este conferit de data la care instanţa judecătorească competentă primeşte formularul de cerere.
în cazul în care litigiul este derulat în România şi prezintă caracter transfrontalier, instanţa sesizată va aplica prevederile Regulamentului, iar nu pe cele cuprinse în art. 1025-1032 NCPC, între acestea existând unele diferenţe semnificative (spre exemplu, Regulamentul este aplicabil în ipoteza în care valoarea cererii nu depăşeşte 2.000 euro, în timp ce noul Cod de procedură civilă prevede o limită valorică de 10.000 lei).
4. Procedura hotărârii preliminare
4.1. Scopul procedurii. Procedura hotărârii preliminare este un mecanism prin care, în cursul unui litigiu aflat pe rolul unui organ cu atribuţii jurisdicţionale al unui stat membru al Uniunii Europene, ca urmare a sesizării formulate (la cererea părţilor sau din oficiu) de către organul jurisdicţional, Curtea pronunţă o hotărâre preliminară sau o ordonanţă motivată, obligatorie pentru organul jurisdicţional de trimitere, prin care dezleagă o problemă de interpretare a dreptului Uniunii sau de validitate a actelor adoptate de instituţiile Uniunii, dezlegare necesară organului jurisdicţional pentru soluţionarea litigiului.
întrebările pot fi adresate Curţii doar pe parcursul desfăşurării procedurii judiciare, iar nu după soluţionarea definitivă a litigiului printr-o hotărâre judecătorească.
Răspunzând întrebărilor preliminare, Curtea nu soluţionează litigiul, ci doar decide asupra interpretării unei chestiuni de drept al Uniunii Europene, a cărei lămurire este esenţială pentru dezlegarea cauzei. După ce Curtea formulează un răspuns, hotărârea este trimisă instanţei naţionale, care va ţine seama de interpretarea instanţei de la Luxembourg pentru a pronunţa o soluţie.
4.2. Competenţa şi rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Obiectul trimiterii preliminare. Potrivit art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 234 TCE), „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a da o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.
în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei cai de atac în dreptul intern, respectiva instanţă este obligata să sesizeze Curtea".
Interpretarea tratatelor include atât interpretarea tratatelor constitutive, cât şi a celor de modificare sau de completare a acestora, precum şi a tratelor de aderare ale statelor membre. De asemenea, având aceeaşi forţă juridică precum tratatele, pot forma obiect al interpretării Curţii şi protocoalele şi declaraţiile anexate tratatelor, precum Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Este de menţionat faptul că în privinţa tratatelor nu se poate pune în discuţie problema validităţii, întrucât, odată ratificate, acestea exprimă voinţa statelor părţi şi numai statele pot, prin acordul lor, să aducă modificări sau completări conţinutului acestora. De altfel, din cuprinsul art. 267 TFUE rezultă că numai în privinţa actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii Europene, Curtea ar putea statua cu privire la validitatea lor, această posibilitate nefiind prevăzută şi pentru tratate.
Prin acte adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii Europene sunt avute în vedere atât actele având caracter obligatoriu, precum regulamentele, directivele, deciziile, cât şi cele care nu au forţă juridică obligatorie, precum recomandările, dacă utilizarea acestora este necesară pentru a interpreta dreptul naţional adoptat în scopul implementării dreptului Uniunii Europene .
Curtea nu se poate pronunţa asupra contrarietăţii unei norme interne în raport cu o normă a Uniunii Europene, însă poate pune la dispoziţia instanţelor naţionale toate elementele necesare pentru ca acestea să poată aprecia asupra existenţei sau nu a unei contrarietăţi.
în cadrul procedurii hotărârii preliminare, instanţa de la Luxembourg va interpreta dreptul Uniunii Europene, însă nu va sfătui instanţa naţională cu privire la aplicarea acestuia, nici nu va dispune ca instanţa naţională să declare dreptul intern ca fiind invalid.
Astfel, rolul Curţii este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa cu privire la validitatea acestuia, iar nu de o aplica acest drept la situaţia de fapt care face obiectul acţiunii principale, sarcină ce revine exclusiv instanţei naţionale. Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul acţiunii principale şi nici să soluţioneze divergenţele de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept naţional.
Curtea statuează asupra interpretării sau validităţii dreptului Uniunii, încercând să ofere un răspuns util pentru soluţionarea litigiului, însă instanţa de trimitere este cea căreia îi incumbă obligaţia de a trage concluziile adecvate din răspunsul Curţii, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naţionale în discuţie.
4.3. Caracterul facultativ sau obligatoriu al sesizării. Ca regulă, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară are caracter facultativ, fiind lăsată la libera apreciere a instanţei naţionale.
Prin excepţie, atunci când hotărârea care urmează a fi pronunţată de instanţa naţională, independent dacă este sau nu instanţă supremă, nu este susceptibilă de exerciţiul vreunei căi de atac în dreptul intern, respectiva instanţă este obligată să sesizeze Curtea, dacă o chestiune ce poate face obiectul procedurii preliminare este invocată în faţa sa.
Paragraful 3 al art. 267 TFUE nu poate fi însă interpretat în sensul că de fiecare dată când se naşte o întrebare preliminară, instanţa care judecă în ultimă instanţă trebuie să ceară Curţii să se pronunţe, ci sesizarea are caracter obligatoriu numai dacă răspunsul este necesar pentru soluţionare cauzei.
Totodată, de regulă, trimiterea întrebării se poate dovedi lipsită de interes în situaţia în care Curtea şi-a exprimat deja punctul de vedere asupra interpretării sau validităţii aceluiaşi text, într-o hotărâre anterioară.
Curtea a tranşat această chestiune în cauza Da Costa, în care întrebările instanţei naţionale erau identice cu cele la care Curtea formulase un răspuns într-o cauză anterioară (cauza 26/62 Van Gend en Loos), ocazie cu care s-a arătat că instanţa naţională este îndreptăţită în continuare, în mod oficial, să trimită întrebarea la Curte, chiar şi atunci când Curtea s-a pronunţat deja cu privire la problema respectivă, însă în astfel de situaţii Curtea va fi puternic înclinată să reitereze considerentele pe fond din speţa anterioară. Existenţa unei hotărâri anterioare poate priva obligaţia instanţei naţionale de a trimite o cerere de „scopul său, golind-o astfel de conţinut". După cum s-a arătat în doctrină, hotărârea din cauza Da Costa a iniţiat ceea ce constituie în fapt un sistem al precedentului, dezvoltat în cauze ulterioare .
în practica instanţei de la Luxembourg s-a statuat însă că, dacă actul ar fi putut fi atacat de persoana care a formulat cererea de trimitere a întrebării printr-o acţiune directă în anulare, prevăzută de art. 263 TFUE, dar nu a fost atacat sau acţiunea a fost respinsă ca tardiv formulată şi a expirat termenul de 2 luni, instanţa naţională va respinge solicitarea de a se trimite întrebarea preliminară, fără a mai fi necesar să examineze temeinicia motivelor invocate de părţi în susţinerea lipsei de validitate a actului.
O normă a dreptului intern prin care instanţa inferioara este legata de soluţia data problemelor de drept de către instanţa superioară nu poate priva instanţa inferioară de posibilitatea de a adresa Curţii întrebări privind aceste hotărâri.
Curtea a subliniat că situaţia ar fi alta dacă întrebările formulate de către instanţa inferioară ar fi în mare măsură aceleaşi cu cele adresate, deja, de către instanţa superioară. Pe de altă parte, instanţa inferioară trebuie să fie liberă a se adresa Curţii cu o întrebare preliminară referitoare la aceste aspect, dacă apreciază că dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa superioară ar putea conduce la pronunţarea unei soluţii contrare dreptului Uniunii Europene.
4.4. Instanţa de trimitere. Condiţiile sesizării Curţii. în cadrul Recomandărilor în atenţia instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare , se menţionează că sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene, mecanism menit să confere instanţelor naţionale mijloacele de a asigura o interpretare şi o aplicare uniforme a acestui drept în toate statele membre.
Instanţa naţională poate trimite o întrebare preliminară la cererea părţilor sau din oficiu.
Calitatea de instanţă este interpretată de Curte ca o noţiune autonomă a dreptului Uniunii Europene, ţinându-se seama, în această privinţă, de un ansamblu de factori, precum originea legală a organului care a sesizat-o, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenţei sale, caracterul contradictoriu al procedurii, aplicarea de către acel organ a normelor de drept, precum şi independenţa sa.
în contextul art. 267 TFUE, orice instanţă a unui stat membru, în măsura în care trebuie să se pronunţe în cadrul unei proceduri menite să conducă la o hotărâre cu caracter jurisdicţional, poate, în principiu, să adreseze Curţii o întrebare preliminară.
în Recomandări se menţionează că orice instanţă poate să adreseze Curţii o întrebare referitoare la interpretarea unei norme a dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că este necesar pentru soluţionarea unei acţiuni cu care a fost sesizată.
Cu toate acestea, o instanţă ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac interne este obligată, în principiu, să sesizeze Curtea cu o astfel de întrebare, cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă) sau a cazului în care interpretarea corectă ce trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.
Raţiunea impunerii unei obligaţii de trimitere în paragraful 3 al art. 267 TFUE este aceea de a preveni elaborarea unei jurisprudenţe naţionale neconforme cu dreptul Uniunii în statele membre (Cauza C-393/98 Ministerio Publico şi Gomes Valenţe c. Fazenda Publica).
Astfel, o instanţă ale cărei hotărâri sunt susceptibile să facă obiectul unei căi de atac poate, în special în situaţia în care se consideră suficient de lămurită de jurisprudenţa Curţii, să decidă ea însăşi cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii Europene şi cu privire la aplicarea acestuia situaţiei de fapt deduse judecăţii. Cu toate acestea, o întrebare preliminară se poate dovedi deosebit de utilă, într-un stadiu corespunzător al procedurii, atunci când se ridică o nouă problemă de interpretare ce prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii în toate statele membre sau atunci când jurisprudenţa existentă nu pare a fi aplicabilă unei noi situaţii de fapt.
Potrivit Recomandărilor, deşi instanţele naţionale au posibilitatea de a respinge motivele de invaliditate invocate în faţa lor, doar Curtea este competentă să declare invalid un act al unei instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenţii a Uniunii. Orice instanţă naţională trebuie, aşadar, să adreseze o întrebare Curţii în situaţia în care are îndoieli cu privire la validitatea unui asemenea act, indicând motivele pentru care apreciază că actul menţionat ar putea fi lovit de invaliditate.
4.5. Momentul procesual al efectuării trimiterii preliminare. în ceea ce priveşte momentul în care poate fi adresată o întrebare preliminară, instanţa naţională poate adresa Curţii o întrebare preliminară de îndată ce constată că, pentru a soluţiona cauza cu care a fost învestită, este necesară o decizie asupra aspectului sau a aspectelor privind interpretarea sau validitatea.
Cu toate acestea, este indicat ca decizia de a adresa o întrebare preliminară să intervină într-o etapă a procedurii în care instanţa de trimitere este în măsură a defini cadrul factual şi juridic al problemei, astfel încât Curtea să dispună de toate elementele necesare pentru a verifica, dacă este cazul, aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene în litigiul principal.
4.6. Forma şi conţinutul cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare. în privinţa formei trimiterii preliminare, în Recomandări se arată că hotărârea prin care instanţa naţională adresează Curţii o întrebare preliminară poate să îmbrace orice formă admisă de dreptul intern în materia incidentelor procedurale (instanţele române vor adresa întrebări preliminare Curţii printr-o încheiere).
Trebuie însă avut în vedere că acesta este documentul care stă la baza procedurii derulate în faţa Curţii şi că aceasta din urmă trebuie să aibă la dispoziţie elementele care să îi permită formularea unui răspuns util pentru instanţa naţională. Mai mult, cererea de pronunţare a unei decizii preliminare este singurul act care se comunică persoanelor îndreptăţite să depună observaţii în faţa Curţii (în special statele membre şi instituţiile), aceasta fiind, de asemenea, singurul act care face obiectul unei traduceri.
Ţinând seama de necesitatea traducerii cererii, se impune ca aceasta să fie redactată într-o manieră simplă, clară şi precisă, evitând detaliile inutile. Păstrându-şi caracterul succint, hotărârea de trimitere trebuie totuşi să fie suficient de completă şi să conţină toate informaţiile pertinente pentru a permite Curţii, precum şi subiectelor îndreptăţite să formuleze observaţii să îşi facă o idee clară cu privire la cadrul factual şi juridic al acţiunii principale.
Potrivit Recomandărilor, decizia de trimitere trebuie să respecte, în special, următoarele cerinţe:
a) să cuprindă o expunere succintă o obiectului litigiului, precum şi 3 faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate, sau, cel puţin, să prezinte ipotezele de fapt pe care se întemeiază întrebarea preliminară;
b) să redea conţinutul dispoziţiilor de drept intern care ar putea fi aplicate şi sâ identifice, daca este cazul, jurisprudenţa naţionala pertinenta, indicând de fiecare dată referinţele exacte (de exemplu, pagina unui jurnal oficial sau a unui anumit repertoriu de jurisprudenţă, eventual cu trimitere la site-uri internet);
c) să identifice cu suficienta precizie dispoziţiile dreptului Uniunii relevante în speţă;
d) să explice motivele care au determinat instanţa de trimitere sâ formuleze întrebările privind interpretarea sau validitatea anumitor dispoziţii ale dreptului Uniunii, precum şi legătura dintre aceste dispoziţii şi legislaţia naţională aplicabilă acţiunii principale;
e) să cuprindâ, dacă este cazul, un rezumat al argumentelor esenţiale ale părţilor din acţiunea principală. Pentru a facilita lectura şi posibilitatea de a face referire la decizia de trimitere, se recomandă ca diferitele puncte sau paragrafe ale acesteia să fie numerotate.
Instanţa de trimitere poate, dacă apreciază că este în măsură să o facă, să îşi expună succint punctul de vedere cu privire la răspunsul care urmează să fie dat la întrebările adresate cu titlu preliminar.
Este de menţionat faptul că cererea de sesizare a Curţii cu o întrebare preliminară sau demersul din oficiu al instanţei naţionale în acest sens trebuie pus în discuţia contradictorie a părţilor, întrebările putând fi reformulate şi existând, totodată, posibilitatea adiţionării unor întrebări noi.
întrebarea sau întrebările preliminare trebuie să figureze într-o parte distinctă şi în mod clar individualizată a deciziei de trimitere, de regulă la începutul sau la sfârşitul acesteia. Ele trebuie să fie inteligibile, fără a face referire la expunerea de motive a cererii, care va oferi însă contextul necesar pentru o apreciere adecvată.
în cadrul procedurii preliminare, Curtea preia, în principiu, datele conţinute în decizia de trimitere, inclusiv cele referitoare la nume şi cele cu caracter personal. Prin urmare, în cazul în care apreciază a fi necesar, instanţa de trimitere are sarcina de a proceda ea însăşi la anonimizarea, în cererea de pronunţare a unei decizii preliminare, a uneia sau a mai multor persoane vizate de litigiul principal.
Decizia de trimitere şi documentele relevante (în special, dacă este cazul, dosarul cauzei, eventual în copie) trebuie să fie expediate direct Curţii de către instanţa naţională, prin scrisoare recomandată.
Până la pronunţarea deciziei, grefa Curţii va păstra legătura cu instanţa naţională, căreia îi va comunica în copie actele de procedură.
Curtea va comunica instanţei de trimitere hotărârea pronunţată. Ar fi binevenit ca instanţa naţională să informeze Curtea cu privire la modul în care a utilizat această hotărâre în cadrul acţiunii principale şi să comunice, eventual, hotărârea finală dată în cauză.
4.7. Efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naţionale. în ceea ce priveşte efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naţionale, în Recomandări se menţionează că formularea unei întrebări preliminare determină suspendarea procedurii naţionale până la momentul la care Curtea se pronunţă.
Cu toate acestea, instanţa naţională rămâne competentă în ceea ce priveşte luarea de măsuri asigurătorii, mai ales în cadrul trimiterii în vederea aprecierii validităţii.
Potrivit art. 412 alin. (1) pct. 7 NCPC, judecarea cauzelor se suspendă de drept în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare
Scrisoarea va fi expediată la adresa „Grefa Curţii de Justiţie, L-2925 Luxembourg".
adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
încheierea prin care instanţa naţională a respins cererea de sesizare a Curţii cu o întrebare preliminară poate fi atacată odată cu hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei, în măsura în care aceasta este susceptibilă de exerciţiul vreunei căi de atac.
De asemenea, nerespectarea obligaţiei de trimitere de către instanţe poate avea drept consecinţă, în anumite condiţii, angajarea răspunderii statului faţă de persoanele prejudiciate din acest motiv, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de la Luxembourg în cauza C-224/01 Kobler .
4.8. Procedura preliminarâ accelerata şi cea de urgenţă. Este de menţionat reglementarea unei proceduri accelerate în art. 23a din Protocolul nr. 3 privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi în art. 105 şi art. 106 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie.
Posibilitatea de a solicita aplicarea acestei proceduri se adaugă celei de a solicita aplicarea procedurii de urgenţă, prevăzute de art. 23a din Protocolul nr. 3 privind Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi de art. 107-114 din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie.
Aplicarea acestor proceduri este decisă de Curte. în principiu, o astfel de decizie este luată numai la cererea motivată a instanţei de trimitere. în mod excepţional, Curtea poate totuşi decide din oficiu ca o trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate sau procedurii de urgenţă atunci când natura sau împrejurările specifice ale cauzei par să impună această măsură.