Art. 30 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri în justiţie Aplicarea legii de procedură civilă

Art. 30

Cereri în justiţie

(1) Oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente.

(2) Cererile în justiţie sunt principale, accesorii, adiţionale şi incidentale.

(3) Cererea principală este cererea introductivă de instanţă. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii.

(4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

(5) Constituie cerere adiţională acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.

(6) Cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare.

Comentarii despre Art. 30 Noul Cod de Procedură Civilă Cereri în justiţie Aplicarea legii de procedură civilă

gerghealina 8.12.2013

1. Definiţia şi funcţiile cererii în justiţie. Unul dintre mijloacele procesuale prin care se exercită acţiunea civilă îl constituie cererea în justiţie, prin intermediul căreia persoana fizică sau juridică solicită concursul instanţei în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legitime.

Cele două funcţii îndeplinite de cerere sunt reprezentate de transformarea acţiunii civile din noţiune abstractă în proces şi de sesizarea organului de jurisdicţie cu soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii.

Condiţiile generale de formă ale cererilor adresate instanţelor judecătoreşti sunt prevăzute

Citește mai mult

în dispoziţiile art. 148-152 NCPC, în timp ce art. 30 NCPC defineşte numai cererile în justiţie, prin prisma clasificării lor după calea procedurală aleasă de parte.

2. Clasificarea cererilor în justiţie din punctul de vedere al căii procedurale alese de parte. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod de procedură civilă defineşte fiecare tip de cerere în parte, din perspectiva acestei clasificări.

De asemenea, reglementarea actuală introduce noţiunea de cerere adiţionala, termenul nefiind uzitat în practica judiciară şi nici indicat în doctrina juridică existente până la momentul intrării în vigoare a prezentului cod, o astfel de cerere fiind cunoscută anterior sub denumirea de cerere modificatoare sau, după caz, de cerere precizatoare.

2.1. Cererea principala. Ca definiţie, cererea principală este cererea introductivă de instanţă, prin intermediul căreia se declanşează procedura judiciară.

în practica judiciară se foloseşte ca termen sinonimic pentru cererea principală şi noţiunea de cerere introductivă ori iniţială sau cerere de chemare în judecată (chiar dacă aceeaşi natură juridică de cerere de chemare în judecată o are, spre exemplu, şi cererea reconvenţională, care reprezintă însă o cerere incidentală).

Noul Cod de procedură civilă prevede faptul că cererea principală poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii.

între cerere principala şi capăt de cerere principal există o corelaţie de tipul întreg-parte, cu menţiunea că un capăt de cerere principal poate fi parte şi dintr-o cerere incidentală, iar nu neapărat principală.

în mod similar, capetele de cerere accesorii pot face parte atât dintr-o cerere principală, cât şi dintr-o cerere incidentală.

Spre exemplu, o cerere de chemare în judecată poate avea două capete de cerere, şi anume dispunerea rezoluţiunii unui act juridic şi obligarea pârâtului la restituirea prestaţiei executate de reclamant în temeiul acestuia, ipoteză în care capătul de cerere principal este reprezentat de rezoluţiunea actului juridic, iar capătul de cerere accesoriu este constituit din restituirea prestaţiei, întrucât rezolvarea acestuia depinde de modul de soluţionare a primului capăt de cerere. Deşi această cerere de chemare în judecată reprezintă o cerere principală în ansamblul său, ea este formată atât dintr-un capăt de cerere principal, cât şi dintr-un capăt de cerere accesoriu.

2.2. Cererea accesorie. Ca definiţie, cererea accesorie este cererea a cărei rezolvare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal. Este de remarcat faptul că legiuitorul a specificat aspectul că modul de rezolvare a cererii accesorii depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal, iar nu de soluţia dată cererii principale în ansamblul său, tocmai pentru a fi în acord cu dispoziţiile art. 30 alin. (3) teza a ll-a NCPC, potrivit cărora cererea principală poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere accesorii. De asemenea, în acest mod este subliniat şi faptul că cererea accesorie poate fi parte nu numai a cererii principale, dar şi a cererii incidentale, în măsura în care aceasta din urmă este constituită din mai multe capete de cerere principale şi accesorii.

Dependenţa faţă de modul de soluţionare a capătului principal din cadrul cererii principale sau incidentale poziţionează cererea accesorie ca un capăt secund de cerere. Există posibilitatea ca şi cererea incidentală să depindă de modul de soluţionare a cererii principale (spre exemplu, cererea de chemare în garanţie), însă aceasta nu este parte a cererii principale, cum este cazul cererii accesorii. Practic, cererea accesorie constituie un capăt al unei cereri principale sau incidentale.

Pentru a califica o cerere drept accesorie este esenţial nu numai ca soluţia sa să depindă de rezolvarea dată unui capăt de cerere principal, ci şi să se raporteze la capătul de cerere principal formulat în acelaşi proces, iar nu în procese diferite. Astfel, împrejurarea că soluţia dintr-o cauză este influenţată de soluţia dată într-un alt proces nu este de natură să conducă la concluzia calificării cererii secundare, formulate pe cale separată, drept cerere accesorie.

Spre exemplu, cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de lungă durată în reglementarea Codului civil din 1864 nu este accesorie cererii având ca obiect constatarea vacanţei succesorale de pe urma titularului dreptului de proprietate asupra imobilului vizat prin acţiunea de uzucapiune, dacă aceasta face obiectul unui proces distinct, chiar dacă soluţionarea primei cereri depinde de modul de rezolvare a celei de-a doua sub aspectul stabilirii cadrului procesual pasiv. Dependenţa existentă între aceste două cereri justifică dispunerea măsurii suspendării judecăţii, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC (când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi), iar nu aplicarea regulilor care decurg din calificarea cererilor în principale şi accesorii (prorogare de competenţă, cale de atac etc.).

De asemenea, caracterul accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procedurală aleasă, iar nu de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecăţii.

Pentru stabilirea capătului de cerere principal, instanţa nu trebuie să analizeze cererile în ordinea formulării lor de către reclamant, ci în funcţie de interdependenţa lor. Astfel, dacă reclamantul a solicitat mai întâi rectificarea înscrierii de carte funciară, iar apoi, în cuprinsul aceluiaşi act de procedură, declararea nulităţii actului juridic ce a stat la baza înscrierii dreptului în cartea funciară, instanţa nu este ţinută la stabilirea caracterului principal sau accesoriu al capetelor de cerere de ordinea fixată de reclamant, ci de aspectul că modul de rezolvare al celui de-al doilea capăt imprimă soluţia ce se va pronunţa asupra primului capăt de cerere.

2.3. Cererea adiţionala. Ca definiţie, cererea adiţională este cererea prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare.

O astfel de cerere poate fi formulată de către reclamant (în privinţa cererii principale sau a cererii de intervenţie promovate de acesta), pârât (în privinţa cererii reconven-ţionale sau a cererii de intervenţie formulate de acesta) sau terţ intervenient (în privinţa cererii de intervenţie introduse de el).

Cererea adiţională are ca premisă existenţa unei cereri anterioare (principale, accesorii sau incidentale), ale cărei elemente (părţi, obiect sau cauză) sunt modificate în cursul procesului de către partea care a iniţiat-o.

în reglementarea anterioară, în aplicarea art. 132 alin. (1) şi (2) CPC 1865, jurisprudenţa făcea distincţie între noţiunile de cerere modificatoare (ce includea şi cererea completatoare) şi cerere precizatoare, aceasta din urmă vizând exclusiv îndreptarea greşelilor materiale, mărirea sau micşorarea câtimii obiectului cererii, pretinderea contravalorii obiectului pierdut sau pierit ori înlocuirea cererii în constatare cu o cerere în realizare sau invers.

în prezent, noul cod prevede în art. 204 o reglementare similară, denumirea marginală a articolului fiind „modificarea cererii de chemare în judecată".

Apreciem că distincţia dintre cererea modificatoare şi cererea precizatoare existentă în practică sub imperiul reglementării anterioare subzistă şi în actualul Cod de procedură civilă, acestea fiind însă reunite sub denumirea de cerere adiţională, întrucât, în substanţă, ambele constituie modificări ale cererii iniţiale, chiar dacă au un regim juridic distinct.

Astfel, reformularea în cadrul art. 204 NCPC a textului alin. (2) al art. 132 CPC 1865 în sensul eliminării tezei conform căreia cererea nu s-ar considera modificata dacă ar interveni situaţiile limitativ prevăzute de lege pentru precizarea cererii a avut ca raţiune numai faptul că şi cererea precizatoare este, în esenţă, o cerere modificatoare, regimul juridic diferit al acestora fiind menţinut.

2.4. Cererea incidentala. Potrivit definiţiei legale, cererea incidentală este cererea formulată în cadrul unui proces în curs de desfăşurare.

Având în vedere că şi cererile accesorii sunt cereri formulate în cadrul unui proces în curs de desfăşurare, elementele distinctive dintre cererea accesorie şi cea incidentală, deduse prin raportare la definiţia legală a cererii principale şi la cea a celei accesorii, constau în faptul că soluţionarea cererilor incidentale poate să nu depindă de soluţia dată unui capăt de cerere principal, precum şi în împrejurarea că cererea incidentală nu este niciodată parte a cererii principale.

Ca atare, dacă practic cererea accesorie constituie un capăt al unei cereri principale sau incidentale, formate din mai multe capete de cerere, cererea incidentală este o cerere distinctă de cea principală, putând fi formată, la rândul său, din capete de cerere principale şi din capete de cerere accesorii.

Ca regulă, aceste trăsături ale cererii incidentale permit judecarea sa pe calea unui proces distinct, independent de cel declanşat în urma formulării cererii principale (spre exemplu, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie principală, cererea de chemare în garanţie pot fi formulate şi pe calea unui litigiu separat sub forma unor cereri de suspendare a executării silite ar avea caracter accesoriu faţă de contestaţia la executare sau altă cerere cu privire la executarea silită în cadrul căreia se formulează, dat fiind faptul că soluţionarea sa depinde de existenţa unei alte acţiuni, în realitate aceasta se deosebeşte de cererile accesorii, întrucât soluţia ce urmează a se pronunţa asupra cererii de suspendare a executării silite nu este influenţată de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra cererii principale, care, sub acest aspect, îi este indiferentă. Şi aceasta, întrucât, pe de o parte, sub aspect temporal, cererea de suspendare a executării silite se soluţionează înainte de cererea principală, iar, pe de altă parte, este influenţată de existenţa însăşi a cererii principale, care se constituie, astfel, în mod practic, într-o condiţie doar de admisibilitate a cererii de suspendare, şi nicidecum o condiţie de apreciere a temeiniciei acesteia". Cu referire la acţiunea incidentală, autorii citaţi au apreciat că „cererea de suspendare a executării silite are un asemenea caracter, deşi, sub acest aspect, s-ar putea susţine că, pentru o asemenea calificare, ar trebui acceptată teza că cererea incidentală ar putea fi formulată şi pe cale separată, ca şi cerere principală, acesta fiind elementul comun al definiţiilor doctrinare date cererii incidentale". Cu toate acestea, autorii au procedat în mod temeinic la „calificarea cererii de suspendare a executării silite ca o cerere exclusiv incidentală, cu caracter atipic, care nu se poate formula şi separat, pe cale principală, nefiind susceptibilă în esenţa sa de a avea o existenţă de sine stătătoare". Prin urmare, s-a considerat în mod argumentat că, „faţă de împărţirea clasică a acţiunilor civile în raport de calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului ei, cererea de suspendare a executării silite nu poate fi calificată drept cerere accesorie, întrucât aceasta nu este influenţată de soluţia din cererea principală, ci de existenţa însăşi a unei cereri principale, ca o condiţie de admisibilitate, astfel încât aceasta urmează a fi calificată ca reprezentând o cerere exclusiv incidentală, care se formulează într-un proces deja început, fără a putea avea o existenţă de sine stătătoare, ca şi cerere principală".

Prin excepţie, există posibilitatea ca judecata unei cereri cu caracter incidental, formulată în cadrul unui proces în curs de desfăşurare, să nu poată fi disjunsă de judecata cererii principale, ipoteza redată întâlnindu-se cu precădere în privinţa cererilor care nu reprezintă veritabile cereri de chemare în judecată (spre exemplu, cererea de intervenţie accesorie, arătarea titularului dreptului etc.).

în privinţa introducerii forţate în cauză, din oficiu, a altor persoane, în condiţiile art. 78 alin. (1) NCPC, chemarea în judecată a terţului va fi dispusă prin încheiere, ce îi va fi comunicată în copie împreună cu cererea de chemare în judecată, întâmpinarea şi înscrisurile anexate acestora. Apreciem că încheierea de introducere în cauză a terţului nu reprezintă în sine o cerere de chemare în judecată şi, ca atare, nu poate fi considerată cerere incidentală.

3. Importanţa juridică a clasificării în discuţie. Interesul clasificării cererilor în justiţie în cereri principale, accesorii, incidentale şi adiţionale, în funcţie de calea procedurală aleasă de parte, rezidă în următoarele aspecte:

3.1. Prorogarea legala a competenţei. Potrivit art. 123 alin. (1) NCPC, cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 NCPC (cereri în materia insolvenţei sau concordatului preventiv, care sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul).

De asemenea, conform art. 123 alin. (2) NCPC, regulile menţionate anterior se aplică şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat.

Cu titlu exemplificativ, în ipoteza în care cererea principală are ca obiect revendicarea unui bun imobil cu o valoare de până la 200.000 lei (cerere care atrage competenţa materială de soluţionareîn primă instanţă a judecătoriei şi competenţa teritorială exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie este situat imobilul), iar cererea reconvenţională are ca obiect plata contravalorii îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse de pârâtul-reclamant imobilului în cuantum de 300.000 lei (cerere care, dacă ar fi introdusă pe cale principală, într-un litigiu separat, ar atrage competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a tribunalului şi competenţa teritorială de drept comun a instanţei de la domiciliul reclamantului-pârât), competenţa de soluţionare a ambelor cereri în primă instanţă va reveni judecătoriei în a cărei circumscripţie este situat imobilul, prin aplicarea art. 123 alin. (1) NCPC, operând o prorogare a competenţei acestei instanţe şi în privinţa cererii incidentale.

De asemenea, în ipoteza în care cererea principală are ca obiect anularea titlului de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991, republicată, fiind formulată de către reclamantul posesor al imobilului asupra căruia s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtului (cerere de competenţa completului specializat în soluţionarea proceselor funciare), precum şi constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului, iar cererea reconvenţională are ca obiect revendicare imobiliară, completul specializat va soluţiona ambele cereri, nu numai pe cea principală care ţine de specializarea sa.

Potrivit art. 106 alin. (1) NCPC, instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.

Această prevedere este o reproducere fidelă a art. 181 CPC 1865 şi vizează ipoteza în care instanţa este iniţial sesizată cu soluţionarea unei cereri ce atrage competenţa sa, iar ulterior, pe parcursul procesului, reclamantul formulează o cerere adiţională, ce determină modificarea cuantumului valorii aceluiaşi obiect.

Dată fiind menţinerea exactă a conţinutului textului în prezenta reglementare, analiza doctrinară şi jurisprudenţială a acestui articol este, de asemenea, de actualitate. în virtutea acestui text de lege, instanţa judecătorească învestită prin cererea de chemare în judecată îşi prelungeşte competenţa cu privire la soluţionarea litigiului al cărui obiect şi-a modificat valoarea, Curtea Constituţională apreciind în cuprinsul Deciziei nr. 83/2007 că o asemenea soluţie legislativă este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea textului legal fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de majorarea sau de micşorarea cuantumului obiectului supus judecăţii. Prevederile legale în discuţie stabilesc competenţa instanţei, învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului, de a judeca litigiul chiar dacă, ulterior sesizării sale, intervin modificări în ceea ce priveşte valoarea obiectului litigiului. Prin urmare, norma procedurală este incidenţă în cazul litigiilor evaluabile în bani doar cu privire la modificările survenite pe parcursul desfăşurării procesului şi numai în situaţia în care aceste modificări se referă la obiectul indicat în actul de învestire, respectiv în cererea de chemare în judecată. Textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia competenţa se fixează încă din momentul sesizării instanţei, cererea de chemare în judecată, ca element al acţiunii civile, individualizând instanţa.

Ca atare, în situaţia în care reclamantul formulează cerere adiţională în sensul restrângerii pretenţiilor iniţiale ca urmare a împrejurării că pârâtul şi-a executat în parte obligaţia, soluţia declinării nu se impune, dacă reducerea ar determina un cuantum al obiectului sub plafonul legal de delimitare a competenţei după valoare, executarea parţială a obligaţiei neconstituind o infirmare a evaluării făcute prin cererea de chemare în judecată.

în schimb, în ipoteza în care reclamantul îşi restrânge sau îşi majorează pretenţiile formulate, sub sau peste valoarea prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC, ca urmare a îndreptării erorii de calcul săvârşite cu prilejul evaluării pretenţiilor, instanţa îşi va declina competenţa.

3.2. Determinarea competenţei. Potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (1) NCPC, competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. Codul are în vedere capătul principal al cererii principale, iar nu capătul principal al cererii incidentale, întrucât trebuie dată eficienţă prevederilor art. 123 alin. (1) NCPC, potrivit cărora cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală.

în consecinţă, la determinarea competenţei nu se va avea în vedere valoarea cumulată a obiectelor capetelor principale şi accesorii din cererea principală şi nici a obiectului cererii principale în ansamblul său cu cea a obiectului cererii incidentale, ci exclusiv valoarea obiectului capătului de cerere principal, întrucât în privinţa celorlalte cereri accesorii sau incidentale operează prorogarea legală de competenţă.

Noul Cod de procedură civilă reglementează în dispoziţiile art. 99 şi ipoteza existenţei mai multor capete de cerere principale.

Astfel, potrivit alin. (1) al art. 99 NCPC, când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.

Prin urmare, în privinţa capetelor de cerere principale formulate printr-o cerere unică şi întemeiate pe fapte ori cauze diferite nu operează prorogarea legală de competenţă, iar valoarea obiectului litigiului se stabileşte în funcţie de valoarea obiectului fiecărui capăt de cerere principal, fără a se efectua un cumul al valorilor, din moment ce fiecare are propria sa individualitate.

Spre exemplu, dacă cererea are ca obiect revendicarea unui bun imobil cu o valoare de 100.000 lei, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 60.000 lei, decurgând din angajarea răspunderii sale contractuale pentru nerestituirea sumei împrumutate la termenul stipulat, competenţa de soluţionare a cauzei va aparţine judecătoriei. Dacă însă valoarea obiectului celei de-a doua pretenţii s-ar situa peste plafonul de 200.000 lei impus de lege pentru delimitarea competenţei după valoare dintre judecătorie şi tribunal, iar reclamantul ar fi sesizat judecătoria cu soluţionarea întregii cereri, aceasta ar trebui să dispună disjungerea primului capăt de cerere (cu formarea unui dosar distinct, rămas în competenţa de soluţionare a judecătoriei), admiterea excepţiei de necompe-tenţă materială în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere şi declinarea competenţei de soluţionare a acestuia în favoarea tribunalului.

în conformitate cu alin. (2) al art. 99 NCPC, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

în ipoteza capetelor de cerere principale formulate printr-o cerere unică şi aflate în strânsă legătură una cu cealaltă operează prorogarea legală de competenţă, însă valoarea obiectului litigiului nu se determină prin cumularea valorii obiectului celor două capete de cerere principale, ci competenţa de soluţionare a cauzei în ansamblul său va fi determinată de capătul de cerere principal care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Spre exemplu, dacă cererea de chemare în judecată are ca obiect evacuarea pârâtului dintr-un imobil pentru motivul neplăţii chiriei, precum şi obligarea acestuia la plata către reclamant a sumei de 210.000 lei, cu titlu de chirie restantă, instanţa competentă să soluţioneze cererea în ansamblul său va fi tribunalul, întrucât cel de-al doilea capăt de cerere atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt decât primul capăt de cerere.

3.3. Stabilirea completului de judecata. Potrivit dispoziţiilor art. 961 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, cererile accesorii referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de acelaşi complet. Prevederile menţionate au în vedere atât cererile accesorii, dar şi pe cele adiţionale şi incidentale formulate ulterior învestirii instanţei cu soluţionarea cererii principale, care nu vor fi repartizate

aleatoriu, ci se va dispune ataşarea acestora în dosarul având ca obiect cererea principală, urmând a fi soluţionate de acelaşi complet de judecată.

3.4. Determinarea caii de atac. Potrivit art. 460 alin. (2) NCPC, dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.

Spre exemplu, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată are două capete de cerere - primul reprezentat de o acţiune posesorie [ce ar determina exclusiv calea de atac a apelului, fără recurs împotriva hotărârii pronunţate în apel, prin raportare la art. 1003 alin. (3) NCPC] şi cel de-al doilea având ca obiect pretenţii în valoare de peste 500.000 lei, cu titlu de daune morale pentru tulburarea posesiei imobilului [ce ar determina calea de atac a apelului, iar apoi a recursului împotriva hotărârii pronunţate în apel, prin raportare la art. 483 alin. (2) NCPC111], hotărârea pronunţată în apel nu va fi supusă căii de atac a recursului, chiar dacă partea ar avea interes să atace numai soluţia vizând capătul accesoriu de cerere având ca obiect pretenţii.

în conformitate cu art. 460 alin. (3) NCPC, în cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului.

Astfel, în ipoteza formulării unei cereri incidentale în cursul unui proces, există posibilitatea ca fixarea căii de atac să fie determinată de obiectul acestei cereri, iar nu de cel al cererii principale, dacă hotărârea ce ar putea fi pronunţată asupra cererii incidentale, în cazul în care aceasta ar fi fost promovată pe calea unui litigiu distinct, este susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului, spre deosebire de cererea principală ce ar determina calea de atac a recursului. De asemenea, în ipoteza vizată, chiar dacă singura cale de atac care s-ar putea exercita împotriva hotărârii privind cererea incidentală ar fi apelul, hotărârea pronunţată în apel nefiind susceptibilă de recurs, dispoziţiile art. 460 alin. (3) teza finală NCPC au caracter special şi ca atare se aplică prioritar normelor generale, motiv pentru care o astfel de hotărâre va putea fi atacată şi cu recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 460 alin. (4) NCPC, dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii.

Spre exemplu, în situaţia în care modul de soluţionare a cererii principale nu poate fi cenzurat pe calea vreunei căi de atac, capătul accesoriu de cerere vizând plata cheltuielilor de judecată va fi susceptibil a determina calea de atac a apelului sau, după caz, a recursului, în funcţie de valoarea acestora, motivele căii de atac fiind limitate exclusiv la soluţia pronunţată asupra capătului accesoriu. De asemenea, în situaţia în care soluţia pronunţată asupra cererii principale nu este susceptibilă a fi atacată pe calea apelului sau a recursului, partea interesată poate formula apel sau, după caz, recurs numai în ceea ce priveşte modul de rezolvare a cererii incidentale formulate în cadrul aceluiaşi proces.

111 Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv".

în conformitate cu art. 460 alin. (5) NCPC, în cazurile prevăzute la alin. (2)-(4) din acelaşi articol, analizate anterior, termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.

în primul rând, textul de lege are în vedere termenul general de exercitare a căii de atac a apelului sau recursului, atât sub aspectul duratei sale (30 de zile), cât şi în privinţa momentului de la care acesta începe să curgă (de la comunicarea hotărârii).

în al doilea rând, se remarcă opţiunea legiuitorului de a nu conferi în mod obligatoriu acelaşi termen de exercitare a căii de atac prevăzute de lege pentru cererea incidentală cu cel vizând calea de atac susceptibilă a fi determinată de cererea principală.

în cazul prevăzut de art. 460 alin. (2) NCPC (cerere principală şi cerere accesorie), făcându-se aplicarea alin. (5) al aceluiaşi articol, concluzia este aceea potrivit căreia, chiar dacă hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală (apel/recurs), fiind reglementată de norme speciale în privinţa duratei şi/sau a momentului de la care începe să curgă termenul de exercitare a căii de atac, acesta va avea o durată de 30 zile şi va curge de la comunicare.

Similar, în ipoteza prevăzută de art. 460 alin. (3) NCPC (cerere principală şi cerere incidentală), termenul de apel va fi cel general, indiferent dacă pentru cererea ce imprimă calea de atac aplicabilă hotărârii pronunţate asupra întregii cauze norme speciale ar fi stabilit un termen distinct pentru exerciţiul apelului.

De asemenea, în cazul prevăzut de art. 460 alin. (4) NCPC (spre exemplu, cerere principală şi cerere incidentală, dintre care soluţia pronunţată numai asupra uneia dintre acestea este susceptibilă de exerciţiul căilor de atac), chiar dacă calea de atac (apel/ recurs) exercitată în cauză ar fi reglementată de norme speciale derogatorii de la dreptul comun în privinţa termenului şi/sau a momentului de la care acesta începe să curgă, se va aplica termenul general de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

3.5. Evidenţierea cererilor în cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătoreşti, prin prisma clasificării analizate. Toate cererile în justiţie trebuie să fie soluţionate de către instanţă, iar modul de rezolvare a acestora, în măsura în care are loc prin aceeaşi hotărâre judecătorească, trebuie să se regăsească în dispozitivul său.

în ipoteza în care într-un proces pârâtul formulează cerere reconvenţională, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti se va regăsi modul de soluţionare a fiecărei cereri formulate în litigiu, cu reflectarea calificării legale date acestora (admite/admite în parte/respinge cererea principală şi admite/admite în parte/respinge cererea reconvenţională).

în situaţia în care în proces nu sunt formulate şi cereri incidentale (cerere reconvenţională, cereri de intervenţie a terţilor în litigiu), în dispozitivul hotărârii judecătoreşti se va proceda la admiterea/admiterea în parte/respingerea cererii, fără nicio altă menţiune în privinţa caracterului său principal, întrucât aceasta este singura cerere care face obiectul litigiului.

De regulă, capetele de cerere principale şi accesorii nu se individualizează prin calificarea legală menţionată anterior în dispozitivul hotărârii judecătoreşti. Astfel, în ipoteza în care o cerere principală este alcătuită din unul sau mai multe capete de cerere principale şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii, în dispozitiv se va menţiona numai admiterea/respingerea cererii (avându-se în vedere cererea de chemare în judecată în întregul său), soluţia fiind urmată evident de dispoziţiile concrete. în cazul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, se va menţiona capătul de cerere care a fost respins, dar nu neapărat prin calificarea lui drept capăt de cerere principal sau accesoriu (spre exemplu, „Admite în parte cererea. Obligă pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul. Respinge capătul de cerere vizând despăgubirile ca neîntemeiat").

Dacă în proces cererea principală a fost modificată sau precizată printr-o cerere adiţională, acest aspect se va reflecta şi în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, menţionându-se soluţia de admitere/admitere în parte/respingere a cererii astfel cum a fost modificată/precizată.

Răspunde