Art. 29 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune Aplicarea legii de procedură civilă

1. Noţiunea acţiunii civile. Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod de procedură civilă defineşte acţiunea civilă, trăsăturile sale caracteristice vizând următoarele aspecte:

a) acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale pe care legea le pune la dispoziţia părţilor litigante, indiferent de poziţia acestora în cadrul procesului civil (reclamant, pârât, terţ intervenient etc.);

b) mijloacele procesuale sunt forme de manifestare a acţiunii civile, prevăzute în mod expres de lege, ce se divid în două categorii, şi anume cereri în justiţie şi apărări.

Cu titlu generic,

Citește mai mult

cererile în justiţie sunt reglementate de art. 30 NCPC şi vizează cererile principale, accesorii, adiţionale şi incidentale, iar apărările sunt prevăzute de art. 31 NCPC şi includ apărările de fond (spre exemplu, invocarea de către pârât prin întâmpinare a stingerii obligaţiei de plată a sumei solicitate prin cererea de chemare în judecată prin faptul operării compensaţiei legale totale anterior introducerii acţiunii) şi apărările procedurale (excepţii procesuale sau alte incidente procedurale - suspendare, recuzare, strămutare etc.);

c) obiectul acţiunii civile îl constituie protecţia pe cale judiciară a drepturilor subiective civile (drepturi reale, drepturi de creanţă, drepturi de proprietate intelectuală etc.) şi a unor interese legitime (situaţii juridice pentru a căror realizare calea judecăţii este obligatorie, spre exemplu, divorţul din culpa soţilor), precum şi asigurarea apărării părţilor în proces;

d) acţiunea civilă are caracter unitar, indiferent de dreptul sau interesul ce se valorifică prin intermediul acesteia, cuprinzând aceleaşi mijloace procesuale, dar dobândind, la momentul exercitării, caracteristicile sau natura dreptului ori interesului care constituie obiectul său (spre exemplu, dacă dreptul ce se valorifică prin intermediul acţiunii este un drept real sau de creanţă, acţiunea va fi una reală sau, respectiv, personală).

2. Corelaţia dintre acţiunea civilă, cererea de chemare în judecată, dreptul subiectiv civil şi dreptul la acţiune. Acţiunea civilă nu se confundă cu cererea de chemare în judecată, aceasta din urmă constituind numai una dintre formele concrete de manifestare a acţiunii civile, sfera mijloacelor procesuale fiind mult mai largă.

De asemenea, acţiunea civilă nu se suprapune însuşi dreptului subiectiv civil valorificat prin intermediul său, ci constituie un mijloc legal prin care acesta este apărat, acţiu

nea civilă putând proteja, de asemenea, şi anumite situaţii juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie.

Totodată, acţiunea civilă şi dreptul la acţiune sunt două noţiuni distincte, cea de-a doua constituind prerogativa de a pune în mişcare mijloacele procesuale care alcătuiesc acţiunea civilă.

3. Elementele acţiunii civile. Elementele acţiunii civile sunt reprezentate de părţi, obiect şi cauză, acestea fiind caracteristice nu numai acţiunii civile înseşi, ci oricărei forme procesuale ce intră în conţinutul său.

Spre exemplu, cererea de chemare în judecată poate fi formulată de către creditor împotriva debitorului, poate avea ca obiect protecţia dreptului de creanţă reflectată în pretenţia vizând plata unei sume de bani, iar cauza poate fi reprezentată de angajarea răspunderii civile contractuale a debitorului pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce îi incumbau în temeiul actului juridic încheiat între părţi.

Totodată, excepţia procesuală, ca formă de manifestare a acţiunii civile (apărare procedurală), se invocă între anumite părţi (putând privi numai unele dintre părţile litigante, iar nu în mod necesar totalitatea acestora), are un anumit obiect putând consta în susţinerea încălcării unor forme procedurale sau a unor lipsuri ale dreptului la acţiune, iar cauza sa poate fi reprezentată de întârzierea sau, după caz, împiedicarea judecării fondului dreptului dedus judecăţii.

Părţile acţiunii civile sunt reprezentate de persoanele fizice sau juridice între care există un litigiu cu privire la un drept subiectiv civil sau la o situaţie juridică pentru a cărei realizare calea judecăţii este obligatorie şi asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătoreşti ce se pronunţă în cauză (în ipoteza procedurii contencioase) sau de persoanele care se adresează instanţei judecătoreşti cu o cerere, fără a urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum şi, dacă este cazul, de persoanele chemate în proces pentru soluţionarea cererii respective (în ipoteza procedurii necon-tencioase).

Obiectul acţiunii civile vizează protecţia unui drept subiectiv sau a unei situaţii juridice pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie şi se concretizează în raport de forma de manifestare a acesteia (cu titlu exemplificativ, obiectul cererii de chemare în judecată poate consta în plata unei sume de bani, anularea unui act juridic, revendicarea unui bun imobil, partajarea unor bunuri comune). Tot în cadrul obiectului acţiunii civile se include şi asigurarea apărării părţilor în proces, prin intermediul apărărilor de fond sau procedurale.

Cauza acţiunii civile reprezintă scopul avut în vedere de parte la momentul reclamării dreptului sau a interesului legitim dedus judecăţii ori, după caz, cel vizat prin intermediul apărării exercitate de parte împotriva pretenţiilor formulate împotriva sa (spre exemplu, cererea de chemare în judecată având ca obiect plata unei sume de bani poate avea drept cauză juridică atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive are drept cauză împiedicarea judecării fondului dreptului reclamat prin cererea introductivă).

Elementele acţiunii civile prezintă importanţă juridică sub aspectul existenţei autorităţii de lucru judecat, a litispendenţei sau a conexităţii.

Astfel, nu există autoritate de lucru judecat în ipoteza a două litigii privind aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect reprezentat de revendicarea unui bun imobil, dacă în primul proces reclamantul a invocat nulitatea titlului de proprietate exhibat de pârât, iar în al doilea proces a solicitat instanţei să acorde preferinţă titlului său, prin procedeul com

parării titlurilor de proprietate ale părţilor, plecând de la premisa că titlul pârâtului este valabil, întrucât nu există identitate de cauză juridică între cele două acţiuni civile.

De asemenea, nu există litispendenţă în cazul în care două litigii privesc aceleaşi părţi şi au acelaşi obiect reprezentat de obligarea pârâtului la plata unei sume de bani determinate către reclamant, însă temeiul juridic al primului îl constituie răspunderea civilă delictuală, în timp ce temeiul juridic al celui de-al doilea este reprezentat de răspunderea civilă contractuală, întrucât cauza celor două acţiuni este distinctă, nefiind ca atare întrunită condiţia cerută pentru existenţa litispendenţei, şi anume identitatea de acţiune civilă.

Conexitatea, spre deosebire de litispendenţă, nu implică condiţia triplei identităţi între elementele acţiunii civile, ci existenţa unei strânse legături între obiectul şi cauza litigiilor, de natură a necesita soluţionarea acestora împreună, pentru asigurarea unei mai bune judecăţi şi pentru prevenirea pronunţării unor soluţii contradictorii. Ca atare, instanţa va aprecia în concret asupra oportunităţii conexării a două sau mai multor pricini, prin analizarea elementelor acţiunilor civile ce fac obiectul acestora, statuând asupra existenţei sau nu a strânsei relaţii dintre cauză şi obiect. Se pot conexa două cauze având identitate de părţi şi de obiect, dar care au un fundament juridic distinct (spre exemplu, contestaţii la executare promovate între aceleaşi persoane, împotriva aceluiaşi act îndeplinit de executorul judecătoresc, în cadrul cărora au fost însă invocate motive de nelegalitate diferite).