Art. 31 Noul Cod de Procedură Civilă Apărări Aplicarea legii de procedură civilă

1. Definiţia apărării. Apărarea constituie un alt mijloc procesual legal prin care se exercită acţiunea civilă, aflat la dispoziţia unei părţi din proces, prin care aceasta tinde a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa sau întârzierea soluţionării obiectului litigiului.

Aceste mijloace procesuale se divid în apărări de fond şi apărări procedurale.

2. Apărările de fond. Ca definiţie, apărarea de fond reprezintă un mijloc procesual prin care partea invocă obiecţiuni împotriva pretenţiei formulate împotriva sa, urmărind respingerea acesteia ca neîntemeiată, după examinarea fondului

Citește mai mult

său.

Spre exemplu, o astfel de apărare de fond o constituie invocarea de către pârât prin întâmpinare a rezoluţiunii de drept în temeiul unui pact comisoriu inserat în actul juridic a cărui executare se solicită prin cererea de chemare în judecată sau invocarea de către pârât, verbal, în şedinţă, a faptului restituirii sumei împrumutate anterior promovării acţiunii având ca obiect obligarea sa la plata acestei sume.

în literatura de specialitate juridică s-a susţinut faptul că în cazul contestaţiei la executare formulate de către debitorul urmărit, contrar aparenţelor, poziţia procesuală de reclamant nu aparţine acestuia, ci creditorului urmăritor, deoarece din iniţiativa sa a fost pornită executarea silită, contestaţia respectivă nefiind decât un incident în cursul executării silite. în această opinie, invocarea prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită ar reprezenta o apărare de fond.

Deşi argumentele înfăţişate, analizate separat de soluţiile date, sunt corecte, considerăm că, din punct de vedere procesual, contestaţia la executare promovată de debitor reprezintă o cerere de chemare în judecată, în care poziţia procesuală a părţilor este următoarea: reclamantul-contestator este debitorul, iar pârâtul-intimat este creditorul. Adoptând această opinie, invocarea prescripţiei dreptului de a demara executarea silită nu reprezintă o apărare de fond, ci fundamentul juridic al contestaţiei la executare (cauza juridică, ca element al acţiunii civile).

Indiferent de opinia adoptată, prescripţia dreptului de a solicita executarea silită invocată pe calea contestaţiei la executare nu reprezintă o excepţie procesuală, întrucât, plecând de la scopul excepţiilor procesuale (întârzierea sau împiedicarea judecăţii fondului cererii), admiterea sa ar trebui să conducă la respingerea contestaţiei la executare ca prescrisă, ceea ce este contrar raţiunii invocării prescripţiei în acest caz. Ca atare, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la executare va califica excepţia prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită, invocată de contestator sub această formă, ca motiv al contestaţiei la executare, fără a se pronunţa prin încheiere sau sentinţă asupra excepţiei procesuale în sine, ci va proceda la analizarea motivului respectiv la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti asupra fondului contestaţiei la executare, reţinerea sau înlăturarea acestui motiv regăsindu-se în considerente şi reflectându-se implicit în dispozitiv.

în ipoteza promovării de către reclamant a unei cereri de chemare în judecată având, de pildă, ca obiect reducţiunea liberalităţilor excesive/dezbaterea succesiunii, dacă dreptul său de opţiune succesorală s-a prescris, pârâtul are posibilitatea invocării acestui aspect pe calea excepţiei procesuale a lipsei calităţii procesuale active, aceasta constituind transpunerea în plan procesual a apărării de drept substanţial constituite de prescripţie. Ca atare, instanţa nu se pronunţă asupra excepţiei prescripţiei dreptului de opţiune succesorală în ipoteza în care pârâtul o invocă sub această denumire, ci procedează la calificarea sa drept excepţie a lipsei calităţii procesuale active, punând în prealabil în discuţia contradictorie a părţilor denumirea corectă a excepţiei invocate, pronunţându-se ulterior asupra excepţiei astfel calificate.

Excepţia de neexecutare a contractului constituie, de asemenea, o apărare de fond, fiind o instituţie proprie dreptului substanţial (mijloc de apărare aflat la dispoziţia părţii căreia i se solicită executarea obligaţiilor decurgând din încheierea unui contract sina-lagmatic de către partea care nu şi-a executat propriile obligaţii), iar nu o excepţie procesuală caracteristică dreptului formal.

Uzucapiunea, în sistemul Codului civil din 1864, constituie o apărare de fond în ipoteza în care, de exemplu, pârâtul, împotriva căruia a fost promovată o acţiune în revendicare imobiliară, nu formulează împotriva reclamantului o cerere reconvenţională având ca obiect constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului prin efectul uzuca-piunii, ci doar invocă efectele acesteia prin intermediul întâmpinării.

Apărările de fond fac obiectul analizei instanţei de judecată, argumentele pentru care au fost reţinute sau înlăturate fiind cuprinse în considerentele hotărârii judecătoreşti, fără însă ca soluţia pronunţată asupra acestora să se regăsească în mod separat în dispozitivul hotărârii.

Prin urmare, în ipoteza în care rezoluţiunea de drept a actului juridic în temeiul unui pact comisoriu este invocată de pârât prin întâmpinarea formulată împotriva cererii de chemare în judecată având ca obiect executarea actului juridic respectiv, instanţa, găsind întemeiată această apărare de fond, va dispune respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără a statua în cuprinsul dispozitivului şi cu privire la constatarea rezoluţiunii de drept a actului juridic. Pentru ca pârâtul să obţină o hotărâre judecătorească prin care să se constate rezoluţiunea de drept a actului juridic încheiat cu reclamantul, acesta trebuie să formuleze cerere reconvenţională, în privinţa soluţionării căreia instanţa are obligaţia să se pronunţe prin dispozitiv.

Pentru invocarea apărărilor de fond, legea nu prevede o formă speciala, acestea putând fi inserate în întâmpinare sau în note de şedinţă, existând şi posibilitatea exprimării lor verbal în faţa instanţei, urmată de consemnarea de către grefier în încheierea de şedinţă.

Apărarea de fond nu este supusa timbrării, tocmai pentru faptul că nu constituie o pretenţie proprie a celui care o invocă, ci numai un mijloc de respingere a pretenţiilor formulate împotriva sa.

De asemenea, apărarea de fond nu poate fi disjunsă de restul pretenţiilor, întrucât nu face obiectul unei cereri al cărei mod de soluţionare trebuie să se regăsească în dispozitiv şi nici al unei judecăţi separate de cererile formulate în cauză, iar, în plus, analiza sa este intim legată de cea a cererii în raport de care a fost invocată.

Potrivit art. 124 alin. (1) NCPC, instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi a excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe.

Regula stabilită de legiuitor a avut în vedere necesitatea ca instanţa să rezolve pricina în integralitatea ei, pentru a da o soluţie unitară şi pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii.

Termenii de chestiune prealabilă şi de chestiune prejudicială desemnează două noţiuni juridice distincte. Astfel, chestiunea prejudiciala, spre deosebire de chestiunea prealabilă, vizează un aspect ce trebuie să formeze obiectul unei judecăţi prealabile şi distincte, soluţia pronunţată asupra acestuia având efect de lucru judecat în raport de toate litigiile ulterioare în care se va invoca aceeaşi problemă.

Pentru instanţa civilă care a fost sesizată cu judecarea unei acţiuni în repararea pagubei pricinuite prin infracţiune, o astfel de chestiune prejudicială o reprezintă soluţionarea în prealabil a acţiunii penale, judecarea în faţa instanţei civile suspendându-se până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) C. proc. pen. Această regulă cunoscută sub denumirea de „penalul ţine în loc civilul" constituie un caz de suspendare legală de drept, instanţa fiind obligată să se pronunţe în acest sens în ipoteza incidenţei sale.

Raţiunea instituirii legale a principiului enunţat anterior rezidă în autoritatea hotărârii penale în procesul civil. Astfel, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Spre deosebire de autoritatea hotărârii penale în soluţionarea procesului civil, în conformitate cu art. 22 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Acest caz de suspendare legală de drept este distinct de cel prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 2 NCPC, care vizează o ipoteză de suspendare legală facultativă a judecăţii, şi anume aceea când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. Diferenţa dintre cele două situaţii are la bază faptul că infracţiunea, în ipoteza suspendării facultative a judecăţii, este doar un element ce are legătură cu situaţia de fapt examinată de instanţa civilă, neconstituind însăşi fapta ilicită a cărei existenţă este analizată drept condiţie a răspunderii civile delictuale ce constituie fundamentul pretenţiei deduse spre soluţionare instanţei civile.

Un alt exemplu de chestiune prejudicială este cel reprezentat de cazul de suspendare legală de drept prevăzut de dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 7 NCPC, şi anume atunci când instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană.

în ceea ce priveşte chestiunile prealabile, acestea constituie apărările invocate de părţi şi care vor fi soluţionate de către instanţa sesizată cu soluţionarea cererii principale. Spre exemplu, judecătoria în a cărei circumscripţie este situat un teren, fiind sesizată cu o cerere având ca obiect partajul acestuia, va examina şi apărarea pârâtului, invocată pe cale de întâmpinare, a nulităţii de drept a actului juridic de care se prevalează reclaman

tul în susţinerea coproprietăţii asupra bunului respectiv, fără a trimite problema nulităţii instanţei competente, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC.

3. Apărările procedurale. Apărările procedurale vizează excepţiile procesuale sau alte incidente de procedură, care nu ar putea fi catalogate strict terminologic drept excepţii (recuzarea, strămutarea, suspendarea, spre exemplu).

Ca noţiune, potrivit art. 245 NCPC, excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

în conformitate cu art. 124 alin. (1) NCPC, instanţa competentă să soluţioneze cererea principală se va pronunţa şi asupra excepţiilor procesuale. Ca atare, în ipoteza invocării de către părţi a unor excepţii procesuale, indiferent dacă acestea sunt de procedură sau de fond, instanţa sesizată în mod legal cu soluţionarea cererii principale se va pronunţa şi asupra acestora.

în privinţa incidentelor procedurale, art. 124 alin. (2) NCPC prevede faptul că acestea sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

în consecinţă, regula este aceea că incidentele procedurale se soluţionează de instanţa în faţa cărora au fost invocate. Prin excepţie, există o serie de incidente procedurale care se soluţionează de către o altă instanţă decât cea învestită cu soluţionarea procesului în cadrul cărora au fost invocate, şi anume:

a) delegarea instanţei - potrivit art. 147 NCPC, atunci când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul. Ca atare, în ipoteza delegării instanţei, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa competentă să soluţioneze acest incident, iar nu instanţa împiedicată să funcţioneze, care a fost sesizată cu soluţionarea cererii de chemare în judecată;

b) recuzarea sau abţinerea în ipoteza imposibilităţii alcătuirii completului de judecată pentru soluţionarea acestora - potrivit art. 50 alin. (2) NCPC, când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de către instanţa ierarhic superioară (spre exemplu, situaţia unor instanţe cu un număr foarte mic de judecători, doi sau trei, dintre care unul este recuzat, iar ceilalţi sunt absenţi din motive medicale);

c) strămutarea - potrivit art. 142 alin. (1) NCPC, cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia, iar dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în conformitate cu. art. 142 alin. (2) NCPC, cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, în raport de motivele de strămutare invocate, strămutarea se soluţionează fie de către curtea de apel în circumscripţia căreia se găseşte judecătoria sau tribunalul de la care se solicită strămutarea, fie de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu de către instanţa sesizată cu soluţionarea cererii principale şi în privinţa căreia se solicită strămutarea.