Art. 358 Noul Cod de Procedură Civilă Neprezentarea la interogatoriu şi refuzul de a răspunde Probele Judecata

Ceva nu se leagă pentru mine. Acest art. 358 că dacă refuzi interogatoriul se pune in folosul celui ce a propus interogatoriul. In cazul in care este invocat de către inculpat art. 83, cap. IV din codul de procedură penală (Dreptul se prezinte fapta, dreptul la consult cu un avocat, dreptul la comunicarea faptei), va fi după dezavantajat?

Din punctul de vedere al efectelor produse prin chemarea la interogatoriu, se pot distinge trei situaţii:

a) când partea chemată la interogatoriu tăgăduieşte faptele arătate de partea adversă (fapte cu privire la care sunt formulate întrebările la care s-a răspuns negativ), aceasta din urmă trebuie să-şi dovedească susţinerile cu alte mijloace de probă, atitudinea de nerecunoaştere a faptelor de către partea chemată la interogatoriu neavând niciun efect probatoriu;

b) pentru situaţia în care partea chemată la interogatoriu refuză nejustificat să se prezinte în faţa instanţei sau, deşi se

Citește mai mult

prezintă, refuză fără motive temeinice să răspundă la interogatoriu, art. 358 NCPC arată că instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.

Aşadar, atitudinea celui chemat la interogatoriu, constând în refuzul nejustificat de a se prezenta sau de a răspunde la întrebări, poate fi considerată de către instanţă fie ca o mărturisire, fie ca un început de dovadă.

în primul caz este vorba, în realitate, de o prezumţie de recunoaştere tacită, prezumţie pe care legea o recomandă instanţei, fără însă a o impune. Deci, suntem în prezenţa unei prezumţii simple (judiciare), deoarece ea este opera judecătorului, iar nu a unei prezumţii legale.

Ar fi nejustificată eventuala obiecţie că, dacă s-ar considera această prezumţie ca fiind simplă, arînsemna că ea nu este admisibilă, potrivit art. 329 NCPC, decât în pricinile în care este admisibilă şi proba prin declaraţiile martorilor, deoarece posibilitatea folosirii acestei prezumţii de mărturisire este prevăzută expres de art. 358 NCPC, text de lege care, nefăcând nicio distincţie, se aplică în orice pricină (chiar şi în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a considerat că este justă o asemenea modalitate de asigurare a echilibrului probelor în măsura în care Curtea a observat că art. 225 CPC 1865 invocat de reclamantă - care îşi găseşte corespondent în art. 358 NCPC - nu le impune instanţelor sesizate cu o cauză să tragă vreo concluzie din refuzul părţii de a răspunde la un interogatoriu, ci doar le oferă

această posibilitate, şi că nu s-a contestat faptul că reclamanta a beneficiat de o procedură contradictorie şi că a putut să îşi prezinte argumentele în apărarea cauzei sale).

Prezumţia de mărturisire tacită poate fi răsturnata de cel care a fost chemat la interogatoriu prin prezentarea sa în instanţă pentru a răspunde la interogatoriu.

Considerăm că răspunsul părţii nu poate fi refuzat acesteia în tot cursul cercetării, dată fiind natura de act de dispoziţie a actului său şi consecinţele probatorii pe care acesta le determină întotdeauna. Există însă şi opinia că prezumţia ar putea fi evitată prin formularea răspunsului ulterior, dar numai dacă justifică motivul iniţial al neprezen-tării, însă credem că evitarea prezumţiei numai în aceste circumstanţe ar fi excesivă de vreme ce partea ar putea face oricum o recunoaştere spontană al cărei efect probator nu poate fi atenuat prin aplicarea acestei prezumţii.

în legătură cu aplicarea art. 358 NCPC, sub imperiul vechii reglementări s-a decis că în toate cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde va fi socotit ca un început de dovadă, ce urmează a fi completat cu alte probe (martori, prezumţii etc.) şi numai atunci când nu s-ar mai putea administra alte probe instanţa va putea considera atitudinea respectivă ca o mărturisire deplină, dacă şi-a format convingerea în acest sens din împrejurările concrete ale cauzei.

Soluţia este logică, întrucât ţine cont de dispoziţiile înscrise în art. 22 alin. (2) NCPC, însă trebuie precizat că nu trebuie făcută confuzie între forţa probantă a unui mijloc de probă (în speţă, mărturisirea) şi însuşi mijlocul de probă respectiv.

Având în vedere că dispoziţia analizată a avut o reglementare corespondentă şi în art. 225 CPC 1865, considerăm că îşi păstrează actualitatea considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 378/2006 prin care se arată, pe de-o parte, că autorul excepţiei nu se poate prevala în susţinerea criticii de neconstituţionalitate de propria atitudine culpabilă, iar pe de altă parte, în toate cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, instanţa are îndatorirea de a-şi exercita rolul activ şi de a stărui în aflarea adevărului, prin toate mijloacele legale, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, astfel că, din acest motiv, textul de lege criticat nu conţine nicio dispoziţie care să evidenţieze încălcarea dreptului la un proces echitabil, desfăşurat după o procedură contradictorie, cu respectarea dreptului la apărare şi a egalităţii armelor, fiind în deplin acord cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Aşadar, numai dacă nu există posibilitatea administrării altor probe, refuzul părţii de a se înfăţişa sau de a răspunde la interogatoriu va fi prezumat ca o mărturisire tacită, dar puterea doveditoare a acesteia este lăsată la libera apreciere a instanţei;

c) în cazul în care partea chemată la interogatoriu se prezintă şi recunoaşte susţinerile adversarului, ne aflăm în prezenţa unei mărturisiri, care poate fi simplă, calificată sau complexă.

Atunci când este posibilă o verificare a stării de fapt pe baza altor probe, instanţa nu este scutită de obligaţia de a-şi exercita rolul activ pentru descoperirea adevărului şi de a administra din oficiu acele probe posibile, considerând lipsa la interogatoriu ca un început de dovadă - Trib. Suprem, dec. nr. 1512/1981, în C.D. 1981, p. 291; C.S.J., dec. nr. 118/1991; Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 3/1956, în îndreptar interdisciplinar, p. 109.