Art. 406 Noul Cod de Procedură Civilă Condiţii Renunţarea la judecată Unele incidente procedurale
| Comentarii |
|
Unele incidente procedurale
SECŢIUNEA 1
Renunţarea la judecată
Art. 406
Condiţii
(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.
(3) Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.
(4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.
(5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.
(6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
| ← Art. 405 Noul Cod de Procedură Civilă Nulitatea hotărârii... | Art. 407 Noul Cod de Procedură Civilă Efectele renunţării... → |
|---|
Mă pote lămuri, cineva, vă rog, la ce se referă următoarea?
Tip solutie: ia act de retragere
Solutia pe scurt: Ia act că petentul condamnat nu îşi însuşeşte cererea de liberare condiţionată. În baza art. 275 alin. 3 c.p.p. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, Cu drept de contestaţie în 3 zile de la comunicarea copiei minutei.
Document: Hotarâre
Citește mai mult
judeca la acel termen si in fiecare termen, public lista de dosare penal si civil.intrebarea mea este daca sentinta si horararea data este anulabila in lipsa stenogramei desi a facut o disparuta,judecatoarea , daca fara semnatura mea de renuntare ,doar fara sa fie precizat, ca asi fi renuntat la per total actiune, este anulabila/./.???care este temeiul de drept si ce actiune trebuie promovata, ???cum trebuie motivata avand probe inregistrarile audio personale si la care arat ca si aparatorul meu a uzat de o aparare vicleana in sensul ca a sustinut exceptii ale partilor tacit ,fara a combate cele sustinute de partea adversa ,iar la acea data eu in necunostinta de drept ,acestia m au combatut in aceasta manieravicioasa......
un alt aspect este ca potrivit art renuntarii instanta a stabilit cheltuieli de judecata fictive ,fara sa se puna in discutia partilor, nejustificate , ireale fata de onorariile de avocat ,necenzurate dupa al 3 termen acestea fiind de 2600 lei ,plus alte cheltuieli de judecata pe alte parti care nu a fost la nici un termen de judecata , nu are nici o semnatura in dosar, nu are nici o chitanta in dosar,nu a cerut cheltuieli de judecata.
intrebarea este cum por reface aceasta situatie fata de cheltuielile de judecata ,ce actiune trebuie promovata.si pe ce temei legal trebuie bazat fata de care arat ca am avut indreptare eruare materiala la care aceeasi judecatoare ,a respins cererea inclusiv tribunalul ,dosarul fiind stramutat inainte de judecata de ICCJ fiind investita cu solutionarea fond de respectiva judecatorie, unde judecatoerea a pleznit fondul sub forma aceasta cu avocata paratilor in favoarea acestora.
solicit un raspuns si urgent celor care ma pot indruma fata de care anticipat multumesc pt atentie ,indrumare si pt timpul acordat
daca este necesar pot completa amanunte necesare situatiei cat m ai concis si styrict probatoric...
Reclamantul fiind cel care a iniţiat demersul judiciar, este firesc să aibă dreptul de a renunţa la judecată, fără vreo obligaţie de a justifica în vreun fel manifestarea sa de voinţă şi fără vreo constrângere de ordin temporal în privinţa acesteia.
Norma conţine toate aspectele dezvoltate în doctrină şi în practica instanţelor în contextul reglementării anterioare.
2.
Citește mai mult
Condiţiile renunţării la judecată2.1. în principiu, renunţarea la judecata poate fi făcută oricând în cursul judecăţii şi trebuie să fie expresă şi neechivoca, neputând fi dedusă din alte susţineri ale părţii, care pot avea alt înţeles decât cel al unei renunţări.
Atunci când reclamantul majorează ori reduce, în cursul judecăţii, câtimea pretenţiilor, nu este vorba despre o renunţare la judecată, ci despre o precizare a cererii, impu-nându-se calificarea juridică în acest sens, de către instanţă, a manifestării de voinţă a reclamantului (de exemplu, reclamantul adaugă bunuri ori înlătură anumite bunuri din compunerea masei partajabile, în cadrul unei cereri de împărţeală judiciară).
2.2. Cererea de renunţare se face personal sau prin mandatar cu procură specială. Cererea făcută personal de către reclamant se susţine fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. în asemenea cazuri, reclamantul trebuie să aibă capacitate procesuală de exerciţiu deplină sau, în cazul celui lipsit de capacitate procesuală de exerciţiu sau cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă, trebuie respectate condiţiile prevăzute de art. 81 alin. (1) NCPC privind limitele reprezentării legale a acestor persoane. Astfel, toate actele procesuale de dispoziţie, inclusiv renunţarea la judecată, nu pot fi efectuate decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei (de tutelă şi de familie) ori a autorităţii administrative competente.
în asemenea cazuri, art. 81 alin. (2) prevede că actele procesuale de dispoziţie făcute de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane. Astfel, o eventuală renunţare a mamei la judecarea cererii în stabilirea paternităţii, chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare, poate fi considerată de către instanţă ca fiind contrară intereselor copilului.
De asemenea, dacă actul procesual de dispoziţie urmează a se face prin reprezentant convenţional, acesta are nevoie de o procură specială, procura de reprezentare prevăzută de art. 85 NCPC nefiind suficientă. Dacă partea este reprezentată ori asistată de avocat, partea nu trebuie să înfăţişeze o procură specială dacă în contractul de asistenţă juridică este prevăzut dreptul de a efectua acte de dispoziţie.
2.3. Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, dar până la primul termen la care părţile sunt legal citate, nu este necesar consimţământului pârâtului pentru a se lua act de manifestarea de voinţă a reclamantului, dar, la cererea acestuia din urmă, reclamantul poate fi obligat la cheltuieli de judecată. Per a contrario din art. 406 alin. (3), dacă renunţarea intervine înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată, respectiv în etapa regularizării cererii (art. 200 NCPC), o asemenea obligaţie nu ar putea fi stabilită în sarcina pârâtului, constatare, de altfel, superfluă, din moment ce pârâtul nici nu are cunoştinţă despre demersul reclamantului.
2.4. Daca renunţarea s-a facut la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, este necesar acordul pârâtului. Soluţia - regăsită şi în codul anterior - a fost justificată în doctrină pe considerentul că pârâtul, existând riscul unui alt proces şi apreciind din actele de procedură efectuate în cauză că reclamantul nu va câştiga procesul, urmăreşte obţinerea unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat, motiv pentru care se opune renunţării reclamantului şi cere continuarea judecăţii.
în reglementarea anterioară (art. 246 CPC 1865), momentul procesual în raport de care se impunea sau nu consimţământul pârâtului era acela al intrării în dezbaterea fondului (care începea odată cu încuviinţarea probelor). Articolul 406 NCPC a preluat această concepţie, raportându-se la momentul la care începe, practic, cercetarea procesului (cel la care, printre altele, pot fi încuviinţate probele), respectiv primul termen la care părţile sunt legal citate.
Articolul 406 prevede că acordul pârâtului la renunţarea reclamantului la judecată poate fi expres sau tacit, tranşându-se, în acest fel, disputa din practica instanţelor în legătură cu modalitatea de exprimare a acceptului pârâtului.
Legiuitorul înfăţişează condiţiile în care se prezumă acordul pârâtului, arătând că, dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care sâ îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.
în procesele de divorţ (art. 923 NCPC), opoziţia pârâtului nu are relevanţă, reclamantul putând renunţa la judecată în tot cursul judecăţii, inclusiv în faza recursului, fără vreo restricţie (spre deosebire de reglementarea anterioară, în care era necesar consimţământul pârâtului pentru renunţarea în faţa instanţelor de recurs).
3. Felurile renunţării. Renunţarea la judecată poate fi totală sau parţială, în sensul că poate privi întreaga cerere ori doar anumite capete de cerere. Dispoziţiile art. 406 sunt aplicabile şi în cazul renunţării la cereri accesorii, adiţionale sau incidentale.
Articolul 406 se referă doar la renunţarea la cererea de chemare în judecata, nu şi la renunţarea la calea de atac exercitată, ce reprezintă o achiesare la hotărâre şi pentru care nu este necesar consimţământul părţii adverse.
4. Soluţiile instanţei în cazul renunţării. Instanţa ia act de renunţarea la judecata cererii printr-o hotărâre supusă recursului.
Spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 246 alin. (2) CPC 1865], în care se prevedea expres felul hotărârii prin care instanţa constata renunţarea la judecată, respectiv încheiere dată fără drept de apel, actualul cod se referă generic la o hotărâre susceptibilă de recurs, fără menţionarea felului hotărârii posibil a fi adoptată în diferitele etape procesuale. Acest mod de formulare indică intenţia legiuitorului de aplicare a regulilor prevăzute în art. 424 NCPC în ceea ce priveşte denumirea hotărârilor, cu precizările ce vor fi făcute în continuare.
Când renunţarea intervine în cursul judecaţii în prima instanţa, instanţa ia act de manifestarea de voinţă a reclamantului printr-o sentinţă, indiferent de momentul renunţării, respectiv dacă aceasta se produce în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, în cursul cercetării procesului ori al dezbaterilor în fond.
Nu există niciun impediment în aplicarea prevederilor art. 424 alin. (1) şi pronunţarea unei sentinţe prin care prima instanţă ia act de renunţarea la judecată, cât timp printr-o asemenea hotărâre instanţa se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza. Astfel, dacă intervine în etapa cercetării procesului, art. 243 NCPC prevede expres că renunţarea echivalează cu o împrejurare care pune capăt procesului, nemaifiind necesară dezbaterea asupra fondului. Pe de altă parte, legiuitorul nu prevede expres că ar fi vorba despre o încheiere, şi nu despre o sentinţă [ca în fostul art. 246 alin. (2) CPC 1865], excepţiile de la regula din art. 424 alin. (1) fiind de strictă aplicare şi interpretare. Pentru aceleaşi raţiuni, instanţa ia act de renunţare prin sentinţă chiar în etapa regularizării cererii de chemare în judecată.
Prima instanţă pronunţă o sentinţă chiar dacă renunţarea vizează o parte sau totalitatea cererilor formulate de către reclamant. în cazul renunţării parţiale, independent de împrejurarea că actul de dispoziţie se consemnează în încheierea de şedinţă de la termenul la care reclamantul îl învederează instanţei - judecata continuând cu privire la capetele de cerere la care nu s-a renunţat -, instanţa ia act de renunţare prin hotărârea finală, prin care se dezînvesteşte de soluţionarea cauzei.
în cazul în care renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare, de regulă, printr-o decizie, dar şi printr-o sentinţă, dacă renunţarea are loc în cadrul unei contestaţii în anulare sau revizuiri împotriva unei sentinţe. Luând act de renunţare, instanţa va dispune, în acelaşi timp, anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză. Această soluţie preconizată de către legiuitor impune admiterea, în prealabil, a căii de atac, act de procedură formal, dar necesar pentru a se putea dispune anularea hotărârii atacate.
Soluţia este aceeaşi, chiar dacă nu reclamantul este cel care a exercitat calea de atac, întrucât norma nu distinge, ceea ce înseamnă că este admisibilă renunţarea la judecată în calea de atac exercitată de către pârât, astfel cum s-a apreciat constant în practică.
Recursul împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunţare se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.
în reglementarea anterioară (art. 246 CPC 1865), legiuitorul nu a descris regimul juridic al hotărârii prin care se ia act de renunţarea la judecată decât în cazul în care renunţarea intervenea în faza judecăţii în primă instanţă, arătând că este vorba despre o încheiere fără drept de apel, iar norma a fost aplicată ca atare în doctrina şi practica anterioare, considerându-se că nu este incidenţă şi în situaţia hotărârii pronunţate în recursul împotriva respectivei încheieri.
în actualul cod, s-a intenţionat reglementarea acestui regim juridic şi pentru căile de atac, art. 406 alin. (6) având caracterul unei norme speciale, prevalând faţă de dispoziţiile de drept comun, când este cazul. Astfel, este neîndoielnic faptul că sunt susceptibile de recurs hotărârile prin core s-o luot oct de renunţare, pronunţate în prima instanţa ori în apel.
în privinţa unei asemenea hotărâri pronunţate în recurs, actualul art. 406 alin. (6) nu prevede expres posibilitatea exercitării unui recurs la recurs, derogator de la prevederile art. 634 alin. (1) pct. 5, potrivit cărora sunt definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; ca atare, hotărârea instanţei de recurs prin care s-a luat act de renunţarea la judecată nu este, la rându-i, susceptibilă de recurs.
Referirea la situaţia hotărârii pronunţate de o secţie a înaltei Curţi nu este suficientă pentru a se reţine intenţia legiuitorului de a deroga de la regulă în această materie, nu acoperă omisiunea precizării exprese a posibilităţii exercitării unui recurs la recurs. Derogarea de la caracterul definitiv al hotărârilor date în recurs, prevăzut de art. 634 alin. (1) pct. 5, ar fi trebuit să fie explicit formulată, potrivit regulii de interpretare logică în sensul că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. Referirea în discuţie are rostul de a sublinia caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de o secţie a înaltei Curţi în alte cazuri decât în recurs, respectiv în cele care se încadrează în categoria prevăzută de art. 97 pct. 4 NCPC („alte cereri date prin lege în competenţa sa"), în măsura în care partea are un drept de dispoziţie asupra cererii date în competenţa unei secţii a instanţei supreme.
în ipoteza în care instanţa în faţa căreia a intervenit renunţarea la judecată nu a luat act de renunţare, nu se poate considera că partea a suferit o vătămare prin lipsa unei dispoziţii exprese asupra renunţării dacă instanţa, soluţionând fondul cauzei, s-a pronunţat în limitele cererilor cu care a rămas învestită. Chiar dacă s-ar reţine o asemenea vâtâmare, aceasta ar putea fi înlăturată, în calea de atac, prin modificarea hotărârii, luându-se act de renunţare.