Art. 408 Noul Cod de Procedură Civilă Renunţarea în prima instanţă Renunţarea la dreptul pretins Unele incidente procedurale

Art. 408

Renunţarea în prima instanţă

(1) Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului.

(2) În caz de renunţare la dreptul pretins, instanţa pronunţă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând şi asupra cheltuielilor de judecată.

(3) Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic.

Comentarii despre Art. 408 Noul Cod de Procedură Civilă Renunţarea în prima instanţă Renunţarea la dreptul pretins Unele incidente procedurale

sandu radu 25.12.2013

Articolul 408 reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la însuşi dreptul subiectiv dedus judecaţii, ca act procesual de dispoziţie, într-o modalitate asemănătoare celei regăsite în art. 247 CPC 1865. Prin această renunţare, reclamantul pierde posibilitatea de a se adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea dreptului subiectiv pretins împotriva pârâtului.

Manifestarea de voinţa în sensul renunţării la drept trebuie să fie expresa şi neechi-

i/oca. Operaţia de departajare între renunţarea la judecată şi renunţarea

Citește mai mult

la dreptul subiectiv nu este lesnicioasă, dat fiind că cele două forme ale desistării au trăsături comune, dar instanţa are obligaţia de a clarifica dacă reclamantul renunţă la judecată sau la dreptul subiectiv, fiind nelegal ca instanţa să ia act, concomitent, de ambele renunţări.

Manifestarea de voinţă în sensul renunţării trebuie sa vizeze însuşi dreptul subiectiv dedus judecaţii şi sâ fie vorba de un drept cu privire la care se poate dispune. Dacă renunţarea nu se referă la însuşi dreptul subiectiv disputat în cauză, instanţa este îndreptăţită să respingă cererea de a se lua act de renunţare. în practica judiciară s-a considerat, de exemplu, ca reprezentând o renunţare la drept admisibilă o cerere de renunţare la drepturile succesorale formulată în cadrul procesului având ca obiect dezbatere succesorală şi partaj.

Nu sunt incidente dispoziţiile art. 408 dacă actul de voinţă al părţii vizează exerciţiul unui drept procesual. în privinţa drepturilor de care nu se poate dispune, este vorba despre drepturile personale nepatrimoniale.

Cererea de renunţare se poate face personal sau prin mandatar cu procura speciala. în cazurile în care este susţinută personal de către reclamant, se poate face atât verbal în şedinţa, consemnându-se în încheiere, cât şi prin înscris autentic (spre deosebire de renunţarea la judecată, pentru care legiuitorul impune doar forma scrisă). Forma renunţării la drept prevăzută de art. 408 este aceeaşi cu cea din art. 247 CPC 1865, astfel încât nu există niciun motiv pentru a nu se reţine şi în prezent nuanţările făcute în practica judiciară, unde s-a admis că sunt opozabile părţilor şi renunţările extrajudiciare, făcute prin înscris sub semnătură privata, recunoscut de câtre reclamantUl.

Reclamantul trebuie să aibă capacitate procesuală de exerciţiu deplină, iar în cazul în care are capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă ori este lipsit de capacitate procesuală de exerciţiu, trebuie respectate condiţiile prevăzute de art. 81 alin. (1) NCPC privind limitele reprezentării legale a acestor persoane. în cazul reprezentării convenţionale a reclamantului, este necesară o procură specială (sunt valabile toate comentariile de la art. 406 legate de modul de reprezentare legală şi convenţională în situaţia renunţării la judecată).

Renunţarea la drept poate interveni oricând în cursul procesului. Dacă are loc în cursul cercetării procesului, renunţarea la drept are valoarea unei împrejurări care pune capăt în întregime procesului, nemaifiind necesară dezbaterea asupra fondului, instanţa dezînvestindu-se prin sentinţa de soluţionarea cauzei (art. 243).

Renunţarea la drept poate avea loc inclusiv în caile extraordinare de atac, după cum rezultă din art. 409. Vechiul cod se referea expres doar la renunţarea în apel [art. 247 alin. (5) CPC 1865], dar în doctrină şi în practică se admisese constant că actul de dispoziţie era posibil şi în recurs, acest aspect fiind, aşadar, clarificat prin actuala reglementare.

Spre deosebire de renunţarea la judecată, consimţământul pârâtului nu mai este necesar, indiferent de momentul la care intervine renunţarea la drept, deoarece nu mai există riscul de a fi chemat în judecată pentru valorificarea dreptului subiectiv la care s-a renunţat.

Dacă renunţarea la drept se face în faţa primei instanţe, aceasta va pronunţa o sentinţă prin care va respinge în fond cererea de chemare în judecată. Dacă pârâtul solicită cheltuieli de judecata, reclamantul va fi obligat la suportarea acestora. Renunţarea reclamantului la dreptul invocat nu are niciun efect asupra cererii de intervenţie principala ori a cererii reconvenţionale.

Răspunde

Niculescu 11.11.2015

Buna seara,se poate admite acest articol in urmatoarea speta?
X a cerut iesirea din indiviziune,s-a achitat taxa de timbru si in urma expertizelor efectuate X a constatat ca decizia de iesire din indiviziune nu ii este favorabila si atunci X doreste sa faca acest abuz de drept de a se prevala de art 408...este admisibila cererea?

Răspunde