Art. 541 Noul Cod de Procedură Civilă Noţiune Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prima dispoziţie din cartea rezervată arbitrajului ne oferă în premieră o definiţie legala a instituţiei. Reglementarea anterioară cuprindea, la rândul ei, o dispoziţie - ce se regăseşte în linii mari şi în prezent - care a permis doctrinei să extragă elementele definitorii ale arbitrajului.

Cuprinsul primului alineat al art. 541 confirmă naturo jurisdicţionalâ a procedurii, similară celei a justiţiei statale. Aşadar, arbitrajul este un mijloc de soluţionare a litigiilor, prin decizii pronunţate de un terţ, care sunt obligatorii pentru părţi. Confluenţa dintre cele două jurisdicţii face însă

Citește mai mult

ca ele să se respingă reciproc, excluzând posibilitatea exercitării simultane. Legiuitorul a resimţit nevoia să sublinieze aspectul, incluzând în definiţie caracterul său „alternativ".

în acelaşi timp, se confirmă apartenenţa - acceptată de majoritatea doctrinei - a arbitrajului la familia din ce în ce mai largă a mijloacelor alternative de soluţionare a conflictelor, încetăţenite sub denumirea de „alternative dispute resolution” (A.D.R.). Alături de arbitraj, regăsim aici medierea, concilierea, negocierea directă, expertiza amiabilă etc. însă şi faţă de ele arbitrajul se delimitează cu precădere prin funcţia jurisdicţională, de care acestea sunt lipsite. Consecinţa este posibilitatea utilizării lor în scopul soluţionării aceluiaşi litigiu - simultan sau consecutiv. De aceea, în privinţa acestor mijloace nejurisdicţionale, doctrina recentă, urmată de legiuitor, nu mai vorbeşte de un caracter „alternativ", ci de unul „facultativ", „complementar" etc. Astfel, medierea şi concilierea preced de regulă arbitrajul, însă în practică se recurge şi la hibridul cunoscut sub denumirea de „med-arb".

Ultimul element al definiţiei vine să reîntregească cele de mai sus, adăugându-i unul dintre caracterele fundamentale, bogat în semnificaţii: arbitrajul este o jurisdicţie privată. Distingem, aşadar, arbitrajul privat de jurisdicţia de drept comun, dar şi de arbitrajul de stat, jurisdicţie specială existentă în trecut.

Noţiunea de arbitraj privat se opune şi celei de arbitraj de drept public, prezent cu precădere în plan internaţional, în soluţionarea diferendelor dintre state.

Caracterul privat al arbitrajului se manifestă de la prezenţa simplilor particulari chemaţi de părţi să tranşeze litigiul, până la aspectele ce ţin de organizarea, administrarea şi desfăşurarea sa.

Această latură a arbitrajului nu exclude participarea persoanelor juridice de drept public, respectiv a statului şi a autorităţilor publice (art. 542 NCPC).

Cel de-al doilea alineat relevă natura convenţionala a arbitrajului, în sensul că modul de organizare şi administrare este lăsat la alegerea părţilor litigante sau a tribunalului arbitrai. Acest lucru este valabil indiferent de forma arbitrajului privat - ad-hoc sau insti-tuţionalizat. Justiţia statală, în contrast, în garantarea principiului egalităţii, a reglementat în mod uniform şi în general imperativ organizarea şi desfăşurarea procesului civil. Graţie libertăţii de voinţă a părţilor, procesele arbitrale pot să difere de la unul la altul, chiar dacă nu asupra aspectelor fundamentale.

Fiind vorba de administrarea justiţiei, arbitrajul nu poate devia, prin autonomia pe care i-o conferă natura sa convenţională, de la această funcţie. Caracterul alternativ nu trebuie înţeles ca o posibilitate de evitare a instanţelor judecătoreşti. Totodată, părţile înţelegând să renunţe la garanţiile oferite în procesul civil obişnuit prin recurgerea la arbitraj, trebuie ferite de orice abuz din partea arbitrilor, care sunt obligaţi să asigure desfăşurarea procesului arbitrai cu respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces civil, în special egalitatea şi contradictorialitatea. Pavăză acestor idei stau ordinea publică şi dispoziţiile imperative ale legii, de la care părţile şi tribunalul arbitrai nu pot deroga prin convenţiile asupra arbitrajului.

Datorită faptului că ordinea publica vizează organizarea societăţii, este firesc ca arbitrajul să nu aducă atingere legilor care reglementează această organizare, cum ar fi starea şi capacitatea persoanelor. Privit la o scară mai largă, arbitrajul constituie în sine un aspect care se integrează în ordinea publică. Mai adăugăm faptul că în arbitrajul internaţional interesează şi ordinea publică de drept internaţional privat.

în privinţa normelor imperative, nu sunt vizate doar cele din cuprinsul Cărţii a IV-a -prezente într-un număr neglijabil -, ci toate cele care au incidenţă directă asupra litigiului supus arbitrajului.

Normele imperative din cuprinsul cărţii rezervate arbitrajului sunt menite să asigure acestei proceduri o structură uniformă. Exemple de norme imperative sunt cele referitoare la domeniul de aplicare al arbitrajului, participanţii la procesul arbitrai sau principiile procesuale. De asemenea, normele de competenţă materială a instanţelor judecătoreşti chemate să verifice activitatea arbitrală, precum şi unele norme referitoare la desfiinţarea hotărârilor arbitrale prezintă caracter imperativ.