Art. 935 Noul Cod de Procedură Civilă Instanţa competentă Divorţul din culpa soţilor

1. Natura juridică şi condiţiile punerii sub interdicţie. Interdicţia judecătorească este acea măsură de ocrotire care poote fi dispusa numai de câtre instanţa judecâtoreascâ atunci când persoana fizică este lipsită de discernământul necesar îngrijirii intereselor sale din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale şi constă în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei. Conţinutul alienaţiei şi debilităţii mintale este stabilit de către medicul specialist psihiatru.

Punerea sub interdicţie constituie o mâsurâ de excepţie, condiţiile de fond ale sale fiind de strictă interpretare

Citește mai mult

şi aplicare. De altfel, pentru a se putea iniţia procedura punerii sub interdicţie, dispoziţiile art. 164 alin. (1) Noul Cod Civil condiţionează expres ca imposibilitatea persoanei fizice de a se îngriji de interesele sale sâ fie cauzată de alienaţia sau debilitatea sa mintală, per a contrario, nu este admisibilă o astfel de procedură atunci când imposibilitatea se datorează vârstei înaintate, unei dizabilităţi fizice etc., care nu provoacă lipsa de discernământ. Anterior reglementării Codului civil, doctrina a subliniat că „nu s-ar putea dispune punerea sub interdicţie în cazul în care o persoană nu este în măsură să se îngrijească de interesele sale, dar din alte motive decât lipsa discernământului (precum: vârsta înaintată, infirmităţi fizice, boală etc.), şi nici atunci când lipsa discernământului se datorează altor cauze, iar nu alienaţiei sau debilităţii mintale", iar jurisprudenţa conturase deja acest punct de vedere.

Aşadar, pentru ca o persoană fizică să poată fi pusă sub interdicţie, trebuie întrunite cumulativ trei condiţii de fond [deduse din art. 164 alin. (1) Noul Cod Civil]:

a) lipsa de discernământ a persoanei care urmează a fi pusă sub interdicţie;

b) lipsa de discernământ să fie cauzată de alienaţia ori debilitatea mintală;

c) persoana să nu se poată îngriji singură de interesele sale, din cauza lipsei de discernământ.

Chiar dacă produce unele efecte colaterale specifice sancţiunilor - cum ar fi încetarea exerciţiului dreptului de a alege şi de a fi ales -, punerea sub interdicţie nu trebuie privită ca o sancţiune a celui pus sub interdicţie, ci ca o măsură de protejare a acestei persoane împotriva abuzurilor terţilor, cât şi împotriva propriei nepriceperi sau nesocotinţe.

Punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire a persoanei fizice aflate în dificultate, ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate, şi se instituie numai în folosul acelei persoane (C.A. Craiova, s. min. şi fam., dec. nr. 43/2006, portal.just.ro, apud M. Papureanu, op. cit., p. 190).

de altă parte, punerea sub interdicţie este şi o mâsuro de ocrotire o terţilor care, în necu-noştinţă de cauză cu privire la sănătatea mintală a celui cu care contractează, încheie acte juridice cu persoane ce sunt lipsite de discernământ din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale. Or, ulterior încheierii, aceste acte pot fi anulate tocmai la cererea celui lipsit de discernământ; iar anularea, datorită efectelor sale retroactive, poate vătăma interesele celui care, cu bună-credinţă, a contractat cu un alienat ori debil mintal.

Punerea sub interdicţie este condiţionată de existenţa unei stori de tulburare mintala cu caracter general şi permanent, iar constatarea alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale a persoanei trebuie să rezulte dintr-un act medical. Prin urmare, în cauzele de acest gen este obligatoriu a se solicita părerea unei comisii de medici specialişti, care urmează a se pronunţa cu privire la faptul dacă persoana a cărei punere sub interdicţie se cere suferă de alienaţie mintală sau de debilitate mintală şi dacă din cauza bolii nu are capacitatea de a se îngriji de interesele sale sau de aşi administra bunurile. Nu este suficient însă un certificat medical eliberat anterior introducerii cererii de punere sub interdicţie.

Punerea sub interdicţie se poate dispune, pe cale judecătorească, numai împotriva persoanelor fizice care nu au discernământul pentru a se îngriji de interesele lor. în situaţia în care discernământul persoanei este doar diminuat, dar nu abolit, nu se justifică punerea sub interdicţie a acesteia.

întrucât capacitatea de folosinţă este premisa, necesară şi obligatorie, a capacităţii de exerciţiu, mutatis mutandis, persoana fizică nu poate avea capacitate de exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de folosinţă. Cum prin dispariţia fizică bolnavul a încetat de a mai avea capacitate de folosinţă şi, totodată, capacitate de exerciţiu, acţiunea în declararea interdicţiei judecătoreşti pentru acest considerent trebuie respinsă. De asemenea, atunci când printr-o hotărâre definitivă s-a dispus punerea sub interdicţie a persoanei, dar anterior dezbaterii căii de atac aceasta a decedat, acţiunea a rămas lipsită de obiect, astfel încât menţinerea hotărârii de punere sub interdicţie nu mai are temei legal.

2. Delimitarea de alte proceduri. în literatura de specialitate s-a arătat că nu trebuie confundată procedura punerii sub interdicţie judecătorească cu tratamentul medical sau internarea voluntarâ/nevoluntarâ, prin internarea într-o unitate de psihiatrie a persoanei cu tulburări psihice, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, republicată. Astfel, s-au conturat principalele deosebiri: punerea sub interdicţie se dispune numai de către instanţa judecătorească, pe când tratamentul medical se dispune, pe cale administrativă, de către o autoritate medicală, iar împotriva măsurii dispuse pe cale administrativă se poate face plângere la instanţa judecătorească; cel pus sub interdicţie devine lipsit de capacitate civilă de exerciţiu, în timp ce tratamentul medical nu are niciun efect asupra capacităţii civile de exerciţiu a celui în cauză. Această necesitate de a distinge între procedura referitoare la asistenţa persoanelor cu tulburări psihice grave şi procedura punerii sub interdicţie a fost subliniată şi în jurisprudenţă. Oricum, întrucât sunt două proceduri distincte, rezultă că poate fi supusă la tratamentul medical şi o persoană pusă sub interdicţie judecătorească.

în acelaşi timp, prezintă utilitate practică şi teoretică delimitarea dintre punerea sub interdicţie şi diferitele îngrădiri ole capacităţii civile de folosinţa a persoanei fizice, sub un dublu aspect:

a) aceste incapacităţi speciale de folosinţă se răsfrâng inevitabil şi asupra capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice, pe când interdicţia judecătorească produce efecte exclusiv în privinţa capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice, neavând vreun efect asupra capacităţii civile de folosinţă;

b) incapacităţile speciale de folosinţă operează, de regulă, ope legis (direct în temeiul legii), în timp ce punerea sub interdicţie implică obligatoriu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, având un caracter exclusiv judiciar.