Art. 936 Noul Cod de Procedură Civilă Conţinutul cererii Divorţul din culpa soţilor

Cererea de punere sub interdicţie trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 194 NCPC (care reglementează cererea de chemare în judecată) şi faptele din care rezultă alienaţia mintală sau debilitatea mintală a persoanei în cauză, precum şi dovezile propuse. Textul nu face altceva decât să impună imperativ ca, pe lângă elementele clasice ale oricărui act procedural de sesizare a instanţei, cererea de punere sub interdicţie să cuprindă şi elemente speciale obligatorii: descrierea faptelor (dar, fără a se suprapune cu elementele de probaţiune, ar putea fi incluse aici şi

Citește mai mult

trimiterile descriptive la constatările şi dovezile medicale) din care să rezulte alienaţia mintală sau debilitatea mintală a persoanei vizate.

în ceea ce priveşte elementele propriu-zise ale cererii de punere sub interdicţie, potrivit art. 194 NCPC, şi aici se impun unele sublinieri. Astfel, se vor indica mai întâi datele instituţiei sau persoanei care sesizează instanţa de tutelă şi care poate fi oricare dintre următoarele (potrivit art. 165 raportat la art. 111 Noul Cod Civil):

a) persoanele apropiate celui care urmează a fi pus sub interdicţie, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte acesta;

b) serviciul public comunitar local de evidenţa a persoanelor, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;

d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice alta persoana.

La aceste categorii de persoane se adaugă şi reprezentantul Ministerului Public (procurorul), căruia legea îi recunoaşte o legitimare activă specială, cu caracter general, potrivit art. 92 NCPC, iar din interpretarea art. 937 alin. (1) teza a ll-a rezultă explicit că cererea de punere sub interdicţie poate fi formulată direct de către acesta.

Ca atare, se observă că sfera persoanelor cărora legea le recunoaşte legitimarea procesuală activă este foarte largă. însă această legitimare activa este limitată la posibilitatea declanşării procedurii, întrucât cel care o face nu pretinde un drept şi nici un interes propriu, rezultatul procesului nerăsfrângându-se asupra sa, ci acţionează pentru binele general, pentru un interes public, mai exact pentru ocrotirea unei persoane care nu este capabilă să aibă singură grijă de sine.

în literatura de specialitate s-a subliniat că „punerea sub interdicţie poate fi cerută de oricine are interes, inclusiv de cel ce urmează a fi pus sub interdicţie, de autoritatea tutelară, de procuror sau chiar instanţa judecătorească poate declara, din oficiu, procedura punerii sub interdicţie".

în practică s-a decis că cererea prin care pârâtul, faţă de care s-a solicitat punerea sub interdicţie, solicită, la rândul lui, punerea sub interdicţie a reclamantului, aceasta nu îndeplineşte condiţiile unei cereri reconvenţionale, nefiind parcursă procedura prealabilă prevăzută de lege.