Art. 933 Noul Cod de Procedură Civilă Culpa în destrămarea căsătoriei Divorţul din culpa soţilor
| Comentarii |
|
Divorţul din culpa soţilor
Art. 933
Culpa în destrămarea căsătoriei
(1) Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
(2) Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei.
(3) Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 934 privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului.
| ← Art. 932 Noul Cod de Procedură Civilă Condiţii Divorţul din... | Art. 934 Noul Cod de Procedură Civilă Divorţul pentru... → |
|---|
a) atunci când raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, iar căsătoria nu mai poate continua, din cauza unor motive temeinice;
b) atunci când soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani.
în primul rând, precizăm că dispoziţiile art. 375-378 Noul Cod Civil care reglementează posibilitatea divorţului pe cale administrativă sau notarială nu sunt aplicabile în cazul divorţului din culpă, acesta fiind o
Citește mai mult
modalitate de desfacere a căsătoriei exclusiv pe cale judiciara.Aşa cum s-a subliniat în doctrina recentă, divorţul la cererea unuia dintre soţi întemeiat pe culpa în desfacerea căsătoriei constituie o soluţie care se va utiliza practic mai frecvent atunci când o căsătorie nu poate fi desfăcută prin celelalte modalităţi, cum ar fi în situaţia în care unul dintre soţi este dispărut sau refuză să consimtă la desfacerea căsătoriei. Desigur, calea desfacerii căsătoriei din culpă poate fi utilizată şi atunci când un soţ, convins că celălalt soţ poartă întreaga vină pentru destrămarea relaţiilor de căsătorie, doreşte să obţină satisfacţie morală prin recunoaşterea oficială a responsabilităţii pentru degradarea relaţiilor dintre soţi.
Practic, ori de câte ori relaţiile sunt extrem de tensionate între soţi şi aceştia nu pot ajunge la un acord, unul dintre ei va declanşa procesul de divorţ, solicitând constatarea culpei exclusive a soţului pârât, ceea ce, desigur, nu îl împiedică pe acesta din urmă să formuleze, la rândul său, o cerere reconvenţională prin care cere instanţei să constate culpa exclusivă a soţului reclamant în desfacerea căsătoriei, situaţie în care soluţia instanţei se va întemeia exclusiv pe situaţia de fapt care va rezulta din probele administrate [aceasta numai dacă nu survine, totuşi, stingerea procesului printr-o altă modalitate (împăcare, divorţ consensual)].
Pentru a se pronunţa divorţul din culpă atunci când se relevă vâtămarea relaţiilor dintre soţi, este necesar a se dovedi:
a) existenţa unor motive temeinice care justifică destrămarea relaţiilor conjugale;
b) faptul că existenţa acestor motive face ca relaţiile dintre soţi să fie grav vătămate;
c) datorită acestor motive continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Potrivit art. 933 alin. (2) NCPC, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de desfacere a căsătoriei poate pronunţa divorţul şi din culpa ambilor soţi, chiar dacă nu există cerere reconvenţională, atunci când din probele administrate în cauză rezultă vinovăţia ambilor soţi la destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, atunci când nu există cerere reconvenţională, iar din probele administrate în cauză rezultă exclusiv culpa soţului reclamant în destrămarea căsătoriei, iar nu şi a soţului pârât, dacă nu sunt îndeplinite nici condiţiile art. 934 NCPC (privind separarea în fapt a soţilor mai mare de 2 ani), instanţa trebuie să respingă cererea de divorţ ca neîntemeiata. Dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 934, divorţul se va putea pronunţa în acord cu aceste dispoziţii.
2. Soluţii. în privinţa cererii de divorţ întemeiate pe culpa unuia dintre soţi, instanţa poate adopta următoarele soluţii:
cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt de cel puţin 2 ani. în această situaţie, instanţa verifică existenţa şi durata separaţiei în fapt şi pronunţă divorţul din culpa exclusivă a reclamantului, dacă despărţirea în fapt are o durată de minim 2 ani, considerându-se că cel care cere divorţul îşi asumă responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei.
Divorţul în temeiul acestei prevederi legale este condiţionat de existenţa unei separări efective în fapt a soţilor, indiferent de motivele care au justificat despărţirea, şi de durata separării în fapt, care trebuie să fie de minim 2 ani.
Cu alte cuvinte, pentru a se pronunţa divorţul din culpă datorită separării în fapt a soţilor, sunt necesare anumite condiţii, respectiv:
a) soţii să nu mai locuiască împreună;
b) durata separării în fapt a soţilor să fie de minim 2 ani anterior formulării cererii de divorţ; nu interesează împrejurările în care a avut loc separarea faptică a soţilor, cauzele care au dus în final la aceasta, ci au relevanţă doar existenţa sa şi durata în timp;
c) să existe voinţa soţilor de a pune capăt comunităţii de viaţă. Prin urmare, nu este suficientă separarea materială, ci aceasta trebuie dublată de elementul psihologic, respectiv de voinţa soţilor de a renunţa la comunitatea de viaţă. Aceasta, întrucât nu orice separare materială poate duce la concluzia intervenirii unei rupturi conjugale. Spre exemplu, pot exista situaţii obiective în care soţii nu pot locui împreună, cum ar fi: prestarea muncii de un soţ în altă localitate sau altă ţară, executarea de unul dintre soţi a unei pedepse privative de libertate, spitalizarea unuia dintre soţi ori internarea lui într-un sanatoriu sau într-un centru de refacere a sănătăţii, efectuarea unui stagiu de perfecţionare profesională, a unui masterat sau doctorat în altă ţară etc.
în cazul în care, după o separare în fapt, soţii se împacă şi îşi reiau viaţa de familie, corect s-a apreciat că împăcarea are efect întreruptiv, astfel că, în ipoteza unei noi separări ulterioare, începe să curgă un nou termen de 2 ani, durata separării anterioare nefiind luată în calcul.
în ceea ce priveşte regulile de judecată în cazul divorţului pentru separarea îndelungată în fapt, instanţa va verifica existenţa şi durata despărţirii (fiind vorba despre probarea unor situaţii de fapt, se va putea utiliza orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii). Dacă susţinerile din cererea de chemare în judecată se verifică, divorţul va fi pronunţat din culpa exclusivă a reclamantului, fiind vorba de o excepţie de la principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Dacă această procedură a fost declanşată de către reclamant, iar soţul pârât va fi de acord cu desfacerea căsătoriei, se va aplica procedura de la divorţul prin consimţământul părţilor, sens în care se va emite o hotărâre judecătorească potrivit cu procedura de la art. 930 NCPC.