Art. 1 Noul Cod Penal Legalitatea incriminării Principii generale

Noua reglementare penală generală debutează într-o formă distinctă de cea anterioară, potrivit căreia primul articol era dedicat unei prevederi care anunţa, în mod generic şi cu tendinţă de orientare panoramică, în ce consta scopul legii penale (aceasta fiind chiar denumirea marginală a art. 1 CP 1969m).

În ceea ce priveşte sediul materiei, dispoziţia privind legalitatea incriminării se situează în primul articol al noului Cod penal, fiind cuprinsă în partea generală a codului, în Titlul I („Legea penală şi limitele ei de aplicare"). Capitolul I („Principii generale"). în structura acestui

Citește mai mult

capitol mai este inserată doar o singură altă dispoziţie (aceea din art. 2), referitoare la legalitatea sancţiunilor de drept penal.

Poziţionarea reglementării este, din punct de vedere formal, al sistematizării, apropiată de soluţia Codului penal din 1969, în care textul cu nota marginală „Legalitatea incriminării" ocupa tot o poziţie de debut, fiind inserat, de asemenea, în primul capitol („Dispoziţii preliminare") al Titlului I („Legea penală şi limitele ei de aplicare") din partea generală. în respectiva codificare însă, dispoziţia era cuprinsă în art. 2 (ultimul din capitolul în cauză), fiind precedată de textul referitor la scopul legii penale. Dată fiind şi această împrejurare (alături de scindarea prevederii normative a principiului legalităţii, în materie penală substanţială, în legalitate a incriminării, respectiv legalitate a sancţiunilor), apreciem ca oportună adoptarea denumirii „Principii generale", în loc de „Dispoziţii preliminare", ca indicativ al capitolului.

În doctrină s-a apreciat că se impune formularea unei precizări, anume aceea că enumerarea din cuprinsul capitolului nu trebuie interpretată drept limitativă.

Prin comparaţie cu reglementarea anterioară, se poate observa cu uşurinţă o diferenţă de sistematizare: în noul Cod penal sunt rezervate articole separate enunţării principiului fundamental al legalităţii incriminării, respectiv legalităţii sancţiunilor de drept penal, spre deosebire de reglementarea din Codul penal din 1969, unde cele două erau prevăzute împreună, într-un singur articol (cu structură internă monolitică, nici măcar divizată în alineate), anume art. 2, cu denumirea marginală „Legalitatea incriminării". Sub acest din urmă aspect, noua codificare marchează o evidentă îmbunătăţire, căci din denumirea marginală a art. 2 CP 1969 nu reieşea sfera deplină de cuprindere a dispoziţiei, referirea fiind limitată doar la aspectul legalităţii incriminării, deşi conţinutul prevederii viza şi legalitatea sancţiunilor de drept penal.

În literatura juridică s-a conturat deja o opinie critică la adresa acestei maniere de reglementare, denunţându-se scindarea în două texte a principiului legalităţii. Nu credem că reprezintă neapărat un neajuns al reglementării faptul că se abordează în dispoziţii separate legalitatea reflectată asupra instituţiei esenţiale a infracţiunii, respectiv asupra instituţiei fundamentale a sancţiunilor de drept penal.

Ca elemente de noutate aportate de codificarea penală din 2009, reţinem în primul rând - urmărind ordinea reglementării - specificarea expresă a tipului de lege care poate (şi trebuie) să cuprindă norma de incriminare, pentru a fi formal respectat principiul legalităţii incriminării: legea penala [alin. (1) al art. 1]. Precizarea lipsea din cuprinsul art. 2 CP 1969, fiind subînţeleasă, ceea ce implica o tehnică normativă oarecum deficitară.

Dincolo însă de această corectă întregire formală a manierei de exprimare a principiului legalităţii incriminării, remarcăm o altă noutate (mai substanţială) adusă de noul Cod penal, anume inserarea, în chiar reglementarea care consacră propriu-zis acest principiu fundamental, a dispoziţiei referitoare la necesitatea anteriorităţii incriminării, în raport de momentul săvârşirii efective a unei fapte care se încadrează în tiparul legal descris de norma penală, drept condiţie sine qua non pentru calificarea respectivului comportament concret drept infracţional [alin. (2) al art. 1 NCPJ.În legislaţia anterioară, această regulă întregitoare, care oferă o formă completă şi eficientă principiului legalităţii incriminării, era stipulată, în mod criticabil, separat de textul care enunţa nucleul principiului, anume într-un articol încadrat în rândul normelor ce disciplinau aplicarea legii penale în timp (art. 11 CP 1969I!), aspect justificat de împrejurarea că, în sine, regula cuprinde interdicţia aplicării retroactive a legii de incriminare ex novo. Soluţia atinsă de noul legiuitor penal, care întregeşte formal conţinutul principiului legalităţii în cuprinsul unui singur articol (completând astfel adagiul nullum crimen sine lege prin adăugarea precizării nullum crimen sine lege praevia), dedicat special exprimării acestui principiu fundamental al dreptului penal, constituie - în opinia noastră - o îmbunătăţire faţă de stadiul anterior al reglementării.

Cu toate acestea, formularea aleasă pentru exprimarea ideii astfel conturate tinde a fi susceptibilă de critică, aspect deja punctat în doctrină. Într-adevăr, alin. (2) al art. 1 NCP prevede că „nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită" (s.n.), referirea formală fiind efectuată, aşadar, expres, la sancţiune, iar nu la incriminare, astfel cum s-ar impune ca urmare a notei marginale a art. 1 şi - mai ales - ca urmare a noii opţiuni de sistematizare, constând în separarea formulării principiului legalităţii incriminării de acela al legalităţii sancţiunilor de drept penal. Din moment ce aspectele privitoare la legalitatea sancţiunilor constituie obiectul conţinutului art. 2, atunci orice formulare referitoare la acestea ar trebui să lipsească din redactarea art. 1. Este adevărat că mesajul pe care intenţionează să îl transmită legiuitorul poate fi identificat cu suficientă claritate (şi fără prea mult efort interpretativ) prin parcurgerea ansamblului reglementării, însă consecvenţa specifică unei riguroase tehnici legislative ar fi impus exprimarea mai coerentă a ideii, prin recurgerea la o formulare puţin diferită, care să eludeze referirea explicită la sancţiune, transmiţând direct mesajul în raport de conceptul de incriminare.

Potrivit stadiului actual al ştiinţei dreptului penal, se apreciază că din afirmarea expresă a principului legalităţii incriminării trebuie să fie deduse patru consecinţe caracterizante pentru norma juridico-penală, astfel încât principiul să funcţioneze efectiv, iar nu doarîntr-o manieră formal-declarativă. După cum s-a statuat constant în doctrină, două dintre aceste caractere ale legii penale guvernate de principiul fundamental al legalităţii incriminării se impun spre respectare în activitatea de legiferare (componentele lex scripta şi lex certa), în timp ce altele două privesc nemijlocit activitatea practică de aplicare a legii penale de către organele judiciare (componentele lex praevia şi lex stricta).

În NCP legalitatea incriminării a fost consfinţită într-un text separat de legalitatea pedepsei, fiind reluată structura art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Convenţia sau Convenţia europeană).

în cazul infracţiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima oară de către legea nouă (spre exemplu, infracţiunea de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 NCP) a căror executare a început sub imperiul C. pen. 1969 şi s-a epuizat sub legea nouă, instanţa va avea în vedere numai actele săvârşite după intrarea

Citește mai mult

în vigoare a NCPm. Atunci când fapta acuzatului este prevăzută ca infracţiune atât sub imperiul legii vechi, cât şi sub imperiul NCP, instanţele pot aplica întregii activităţi infracţionale epuizate sub legea nouă dispoziţiile NCP, chiar dacă acesta din urmă prevede limite de pedeapsă mai ridicate (o situaţie de fapt similară cu cea analizată de către Curtea Europeană în cauza Rohlena c. Republicii Cehe se regăseşte şi în NCP, respectiv atunci când inculpatul săvârşeşte în formă continuată infracţiunea de lovire sau alte violenţe împotriva concubinei sale, faptă care constituie infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 alin. (1) NCP, întrucât concubinul, potrivit art. 177 lit. c) NCP, este asimilat membrului de familie].