Art. 5 Noul Cod Penal Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei Aplicarea legii penale în timp Aplicarea legii penale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Aplicarea legii penale
SECŢIUNEA 1
Aplicarea legii penale în timp
Aplicarea legii penale
SECŢIUNEA 1
Aplicarea legii penale în timp
Art. 5
Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei
(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Noul Cod Penal actualizat prin:
Decizia CCR nr. 265/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, Monitorul Oficial 372/2014
| ← Art. 4 Noul Cod Penal Aplicarea legii penale de dezincriminare... | Art. 6 Noul Cod Penal Aplicarea legii penale mai favorabile... → |
|---|
Citește mai mult
temporare.Comparând dispoziţia cu reglementarea anterioară, putem observa că există o corespondenţă la nivelul prevederii din art. 5 alin. (1) NCP în raport de norma din art. 13 alin. (1) CP 1969. Practic, cele două texte sunt identice, singura distincţie observabilă fiind aceea că, spre deosebire de vechea reglementare, în care se stipula că se aplică legea cea mai favorabilă, noul legiuitor vorbeşte doar despre aplicare legii mai favorabile, aspect care nu credem a fi de natură să implice nicio consecinţă practică.
în schimb, deosebiri se înregistrează la nivelul conţinutului alineatului secund din cele două articole supuse comparaţiei. Articolul 13 alin. (2) CP 1969 dispunea că, atunci „Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea nouă nu se mai aplică". Această prevedere (excepţie legal consacrată de la interdicţia creării unei lex tertia în procesul de aplicare a legii mai favorabile) nu a mai fost preluată de legiuitorul noului codm. Legiuitorul penal actual a introdus o dispoziţie nouă în alin. (2) al articolului analizat, prin care se subliniază expres, formal, conservarea efectului mai favorabil al unor acte normative cu existenţă sau conţinut infirmate ulterior, în condiţiile legii. Bineînţeles, aceasta numai în măsura în care o asemenea prevedere a fost în vigoare fie la data comiterii faptei, fie ulterior, între acest moment şi până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Realitatea existenţei acestor efecte şi implicaţiile lor cu privire la situaţia juridică a persoanelor asupra cărora s-au răsfrânt nu pot fi desconsiderate, în pofida tarelor care grefează respectivele dispoziţii legale, astfel încât prescripţia alin. (2) al art. 5 NCP nu face decât să exprime formal o tristă necesitate, care este de dorit să apară cât mai rar sau deloc în concret, dar pentru care legea trebuie să prevadă o soluţie.
Referitor la articolul analizat, avem în vedere unele elemente de noutate pe care le aportează în legislaţia penală, prin comparaţie cu stadiul anterior al reglementării. Astfel, lipsa preluării în noul Cod penal a dispoziţiei din art. 13 alin. (2) CP 1969 semnalează faptul că aspectele legate de severitatea mai accentuată sau mai puţin accentuată a limitelor şi conţinutului pedepselor complementare prevăzute în legi penale succesive rămân a se integra, alături de alte considerente, în formularea judecăţii de valoare cu privire la identificarea legii mai favorabile (nemaifiind extrase din această ecuaţie ca variabile cu aplicare separată). Ca atare, în măsura în care nu există alte elemente, prioritare, care să indice caracterul mai favorabil al unei legi faţă de o alta, aspectele referitoare la limitele şi conţinutul pedepselor complementare care au corespondent dintr-o lege în cealaltă vor putea indica dispoziţia aplicabilă în baza principiului mitior lex. Bineînţeles că, în acele situaţii în care una dintre legi se va prezenta ca fiind mai favorabilă sub alte aspecte prioritare (în principiu, fiind vorba aici despre pedeapsa principală), ea va câştiga dreptul de aplicare în baza art. 5 NCP, chiar dacă limitele şi conţinutul pedepselor complementare (corespondente cu pedepsele complementare din cealaltă lege în raport de care se realizează comparaţia) pe care le prevede ar fi mai puţin favorabile decât în cealaltă lege!l1. Soluţia se impune firesc prin aceea că pondere mai semnificativă în actul sancţionării o au pedepsele principale, iar nu cele complementare, deci, în cazul în care legile comparate sunt asimetrice în privinţa caracterului mai favorabil al acestora, cea care trebuie să cedeze este legea având caracter mai favorabil asupra instituţiei mai puţin importante (care, prin aplicare, ar aduce inculpatului un beneficiu mai redus decât acela atras de aplicarea celuilalt act normativ), sens indicat şi de adaptarea principiului accesorium sequitur principale.
Nu este posibilă recurgerea, într-o atare situaţie, la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din mai multe legi (de exemplu, pedepsele principale să se aplice în conformitate cu legea mai favorabilă sub acest aspect, iar pedepsele complementare să fie selectate şi aplicate în conţinutul şi limitele altei legi, mai favorabilă doar în privinţa lor), deoarece astfel s-ar crea aşa-zisa lex tertia, procedeu asupra caracterului interzis al căruia doctrina a avertizat în mod constant, din moment ce aceste aspecte nu se integrează nici măcar în conceptul de instituţii penale cu aplicare autonomă. O acţiune în acest sens ar conduce la neaplicarea propriu-zisă, integrală, a niciuneia dintre legile comparate, ci a unui amestec ad-hoc între prevederile lor, realizat conjunctural de către instanţă, în considerarea particularităţilor unui anumit caz concret determinat, ceea ce este strict interzis, deoarece s-ar leza principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Organul judiciar nu este chemat a elabora sau modifica legea, ci doar a o aplica cazului concret, adaptând-o numai în limitele permise de legiuitor. în afara acestei competenţe, orice acţiune ar fi abuzivă şi ilegală.
Pe de altă parte, aplicarea pedepselor complementare chiar mai puţin favorabile, prevăzute însă de legea mai favorabilă din punct de vedere al pedepselor principale, nu reprezintă o soluţie care să fie absolutizată. Astfel, în măsura în care legea identificată drept mai favorabilă (după criteriul pedepselor principale) ar fi una ulterioară momentului săvârşirii infracţiunii, iar aceasta ar cuprinde pedepse complementare fără corespondent în legea veche, considerăm că acestea nu se vor putea aplica, deoarece principiul accesorium sequitur principale cedează în faţa principiului fundamental al sancţiunilor de drept penal (art. 2 alin. (2) NCP), care interzice aplicarea retroactivă a oricărei sancţiuni de drept penal care nu era prevăzută de legea în vigoare la data comiterii faptei în considerarea căreia s-ar aplica sancţiunea.
Un aspect de noutate în aplicarea principiului mitior lex în situaţiile în care nu există o hotărâre definitivă provine din modificarea viziunii legiuitorului nou în raport de sfera de acoperire a conceptului de lege de dezincriminare, domeniul incidenţei art. 5 NCP fiind restrâns în raport de cel al art. 13 CP 1969.
Într-o succintă analiză a conţinutului reglementării, trebuie evidenţiat, în primul rând, polisemantismul juridic al noţiunii de lege penală mai favorabilă, prin raportare la conceptul de lege de dezincriminare. Astfel, într-un registru larg de referinţă - sens în care este utilizat termenul în conţinutul Constituţiei, la art. 15 alin. (2) -, principiul mitior lex include şi ipoteza dezincriminării, fiind o evidenţă aceea că prin aplicarea retroactivă a legii de dezincriminare se dă naştere unei situaţii juridice care este în interesul persoanei care a comis în trecut o faptă atunci calificată drept infracţiune. Pe de altă parte, într-un sens restrâns, specific nivelului strict penal de referinţă, noţiunea de lege penală mai favorabilă se distinge de aceea de lege de dezincriminare, cele două entităţi juridice având premise diferite, de unde şi reglementarea lor în texte separate. Premisa pentru reţinerea legii penale mai favorabile (stricto sensu) - aşa cum se desprinde ea din reglementarea tehnică a art. 5 şi art. 6 NCP - este că, în cadrul succesiunii legilor penale, toate sursele normative comparate menţin incriminarea categoriei respective de comportament, marcându-se deci o continuitate la nivel de incriminare.
Principiul mitior lex funcţionează potrivit art. 5 NCP prin compararea legilor succesive şi selectarea celei mai favorabile dintre ele în considerarea a trei criterii ordonate ierarhic, în funcţie de instituţia fundamentală a dreptului penal căreia îi corespund cu predilecţie. Astfel, vor fi mai întâi luate în considerare modificările condiţiilor de incriminare (fapta concret comisă menţinându-şi caracterul infracţional, după o evaluare in concreto), după care - dacă după acest criteriu nu se reuşeşte identificarea uneia dintre legile succesive ca fiind mai favorabilă decât cealaltă (celelalte) - se va trece la comparaţia sub aspectul modificării condiţiilor de tragere la răspundere penală (de urmărire şi judecată), pentru ca, abia în cele din urmă (dacă nici după al doilea criteriu nu s-a impus departajarea unei legi ca fiind mai favorabilă), să se apeleze la comparaţia sub aspectul regimului sancţionator.
Ca regulă generală, toate aceste examinări urmează a se efectua doar în considerarea particularităţilor fiecărui caz concret în parte, separat de alte ipoteze de aplicare, iar niciodată după o evaluare generică, în abstract. Dacă în urma acestei întreite evaluări graduale niciuna dintre legile succesive nu se impune a fi mai favorabilă, urmează a se aplica întotdeauna (formal) legea nouă, în vigoare la data judecării cauzei, deoarece ea este identică cu legea veche, în privinţa respectivei speţe, fiind, totodată, activă (supravieţuirea legii vechi nu se poate justifica decât în mod excepţional, ca efect al ultraactivităţii legii mai favorabile ori a celei temporare).
Spre deosebire de ipoteza de aplicare a principiului mitior lex reglementată la art. 6, în situaţiile în care legile s-au succedat anterior stabilirii unei pedepse definitive se poate discuta, în general, despre conceptul de extraactivitate a legii penale mai favorabile, noţiune care include atât referirea la aplicarea retroactivă a uneia dintre legile succesive, cât şi noţiunea de aplicare ultraactivă a uneia dintre legile succesive. Desigur, pe caz concret se va fixa întotdeauna efectiv maniera de aplicare a acestei potenţiale extraactivităţi, după caz, fie în sensul retroactivităţii, fie în acela al ultraactivităţii.
Dispunând aplicarea legii mai favorabile dintre legile intervenite de la data comiterii infracţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, legiuitorul stabileşte în art. 5 NCP un interval, jalonat de o limită temporală inferioară (data săvârşirii infracţiunii), respectiv de una superioară (rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti), în ceea ce priveşte sfera actelor normative a căror comparaţie se va efectua în vederea selectării şi aplicării legii mai favorabile. Drept urmare, devine crucială identificarea corectă a acestora, în fiecare caz în parte, pentru o corectă circumscriere a legilor care pot fi comparate în vederea identificării prevederilor mai favorabile.
Data săvârşirii infracţiunii constituie un moment care depinde de tipul de infracţiune comisă (tentativă, fapt consumat, infracţiuni de durată). în acest sens, în practică au fost în mod corect identificate datele corespunzătoare la care se consideră săvârşită o infracţiune, luându-se în considerare şi dispoziţiile expres inserate în art. 154 alin. (2) şi (3) NCP pentru infracţiunile de durată. În ansamblu, legiuitorul român a optat, în problema identificării datei săvârşirii infracţiunii, pentru soluţia furnizată de teoria acţiunii.
Celălalt moment care interesează în materie de aplicare a legii penale mai favorabile conform art. 5 NCP este data judecării definitive. în corespondenţă cu noua codificare procesual penală, aceasta va fi data de la care o hotărâre judecătorească nu va mai putea fi atacată potrivit căii ordinare de atac (art. 551 şi art. 552 NCPP).
Punctul nevralgic al problemelor privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile se conturează în legătură cu accepţiunea dată expresiei lex tertia (şi cu interdicţia privind-o pe aceasta). Opiniile recente marchează un reviriment de la concepţia tradiţională a aplicării globale a uneia dintre legile care s-au succedat în timp (presupunând o interdicţie de tip absolut a unei lex tertia), la aşa-numita aplicare a legii penale mai favorabile în raport de instituţii penale autonome (care nuanţează interdicţia privind lex tertia), împreună cu modificarea opţiunii legale privind criteriul de determinare a conceptului de lege de dezincriminare. Astfel, observăm că tinde a câştiga tot mai mult teren, în doctrină şi în practică, concepţia opusă celei tradiţional afirmate în dreptul nostru penal, prin luările de poziţie (cu argumente localizate în prevederi legale) ale unor teoreticieni şi/sau practicieni, precum şi a unor foruri (organisme) oficiale. Pe de altă parte, poziţia constantă a Curţii Constituţionale a României se situează în susţinerea soluţiei tradiţionale în materie. Astfel, în măsura unei promovări legale exprese a noii viziuni propuse în acest domeniu, nu ne apare deloc improbabilă apariţia unui conflict care să se finalizeze cu ridicarea unei probleme de constituţionalitate.
Deşi art. 7 din Convenţia europeană nu prevede
Citește mai mult
în mod expres principiul aplicării legii penale mai favorabile, Curtea Europeană, printr-un reviriment de jurisprudenţă, a recunoscut obligaţia instanţei de a aplica legea penală mai favorabilă inculpatului dacă există diferenţe între legea în vigoare la data săvârşirii faptei şi legile penale succesive până la pronunţarea hotărârii definitive.În privinţa pedepselor complementare, legiuitorul a renunţat la soluţia oferită de art. 13 alin. (2) C. pen. 1969, situaţia fiind reglementată prin art. 12 Legea de punere în aplicare a NCP, urmând ca instanţa să aplice pedeapsa complementară potrivit legii identificate ca fiind mai favorabilă în raport cu pedeapsa principală.
Referitor la instituţiile juridice care intră sub incidenţa legii penale mai favorabile prevăzute de art. 5 NCP, s-a statuat că, în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. în aceeaşi decizie. Curtea Constituţională a mai arătat că determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.
Într-o hotărâre ulterioară, Curtea Constituţională a apreciat că prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept substanţial, supusă aplicării legii penale mai favorabile.
Determinarea legii mai favorabile trebuie realizată in concreto, încadrând fapta dedusă judecăţii atât potrivit legii vechi, cât şi potrivit legii noi. Totodată, instanţa va avea în vedere incidenţa legilor mixte, cum ar fi instituţia plângerii prealabile [spre exemplu, instanţa va lua în considerare că termenul de formulare a plângerii prealabile a fost modificat de art. 296 alin. (2) NCPP la 3 luni].
Dacă faptele săvârşite de inculpat constituie pluralitate de infracţiuni din perspectiva ambelor legi, conform art. 11 Legea de punere în aplicare a NCP putem distinge următoarele ipoteze: (i) pluralitatea a luat naştere sub imperiul legii noi, caz în care tratamentul sancţionator pentru pluralitatea de infracţiuni va fi cel prevăzut de legea nouă; (ii) toate infracţiunile au fost comise înainte de intrarea în vigoare a NCP, caz în care instanţa va determina legea mai favorabilă pentru fiecare infracţiune în parte şi ulterior va determina legea mai favorabilă pentru tratamentul sancţionator al pluralităţii.
În cazul infracţiunilor continue sau continuate, atunci când fapta acuzatului este prevăzută ca infracţiune atât sub imperiul legii vechi, cât şi sub imperiul NCP, instanţele pot aplica întregii activităţi infracţionale epuizate sub legea nouă dispoziţiile NCP, chiar dacă acesta din urmă prevede limite de pedeapsă mai ridicate131 [o situaţie de fapt similară cu cea analizată de Curtea Europeană în cauza Rohlena c. Republicii Cehe se regăseşte şi în NCP, respectiv atunci când inculpatul săvârşeşte în formă continuată infracţiunea de lovire sau alte violenţe împotriva concubinei sale, faptă care constituie infracţiunea de violenţă în familie prevăzută de art. 199 alin. (1) NCP, întrucât concubinul, potrivit art. 177 lit. c) NCP, este asimilat membrului de familie].
Art. 12. (1) în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Art. 16. (1) Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare. (2)
Citește mai mult
Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere.Art. 17. în aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal.
Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 13: „Aplicarea legii penale mai favorabile. (1) în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. (2) Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică”.
Legislaţie conexă: art. 15 alin. (2) C. Rom.
"Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."
Citește mai mult
fi soluţionate cu prioritate, celelalte ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile infracţiunilor definitiv judecate urmând a fi analizate ulterior.în concret, în cadrul analizei situaţiei juridice a condamnatului, vor fi luate în considerare atât încadrarea juridică a faptei potrivit noii reglementări, cât şi eventualele cauze de agravare sau atenuare a pedepsei şi, respectiv, regimul sancţionator al acestora, aplicabil potrivit noului Cod penal. Sub acest aspect, vor trebui avute în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, se consideră dezincriminată şi în ipoteza în care nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.
De exemplu, noul Cod penal instituie, în art. 16 alin. (6), două reguli de stabilire în norma de incriminare a intenţiei sau culpei ca formă de vinovăţie. Prima regulă se referă la identificarea intenţiei ca formă de vinovăţie în norma de incriminare: fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie [art. 16 alin. (6) teza I]. A doua regulă vizează stabilirea culpei ca formă de vinovăţie în norma de incriminare: fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.
Prin urmare, ori de câte ori fapta constă într-o acţiune sau inacţiune, forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare este intentia, dacă nu se prevede în mod expres culpa.
Consecinţa directă a acestei diferenţe de reglementare faţă de prevederile art. 19 alin. (2) şi (3) C. pen. 1969 este restrângerea sferei de incidenţă a anumitor infracţiuni, astfel că fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta. Cu alte cuvinte, o serie de fapte care, potrivit reglementării anterioare, în raport de forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite, constituie infracţiuni nu vor mai atrage răspunderea penală în raport de noul Cod penal, fiind dez-incriminate. Vor fi incidente dispoziţiile referitoare la dezincriminare ori de câte ori, potrivit Codului penal din 1969, fapta se poate comite atât cu intenţie, cât şi din culpă, iar noul Cod penal nu mai are în vedere săvârşirea faptei din culpă.
De exemplu, infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni, prevăzută de art. 262 C. pen. 1969, constă în omisiunea oricărei persoane de a denunţa de îndată săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de omor, fiind, aşadar, o infracţiune care se comite prin inacţiune. în consecinţă, răspunderea penală în cazul acestei infracţiuni este atrasă indiferent dacă fapta este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Potrivit noului Cod penal, nedenunţarea, prevăzută de art. 266, constă în fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii (de exemplu, infracţiunea de omor), nu înştiinţează de îndată autorităţile. Infracţiunea se comite şi în acest caz prin inacţiune, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (6) NCP, nu va atrage răspunderea penală dacă este săvârşită din culpă, fiind incidente dispoziţiile referitoare la dezincriminare.
în urma analizei situaţiei juridice a condamnatului, vor fi posibile mai multe ipoteze.
în cazul în care se va ajunge la concluzia că, prin aplicarea mecanismelor menţionate anterior, fapta nu este dezincriminată şi nu se impune reducerea pedepsei unice sau rezultante aplicate potrivit legii vechi, nu vor fi promovate contestaţii la executare din oficiu.
în ipoteza în care concluzia va fi în sensul dezincriminării faptei sau al necesităţii reducerii pedepsei definitiv aplicate, iar, în raport de perioada executată până la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal, se va constata că pedeapsa astfel redusă este deja executată, vor fi promovate din oficiu contestaţii la executare pe rolul instanţelor de executare, care vor fi soluţionate cu prioritate, chiar la data intrării în vigoare a noii reglementări, cu consecinţa punerii de îndată în libertate a condamnatului, având în vedere caracterul executoriu al acestor hotărâri.
în situaţia în care se constată că se impune reducerea pedepsei definitiv aplicate, fără însă a fi necesară punerea de îndată în libertate a condamnatului ca urmare a perioadei deja executate, se vor formula
contestatii la executare din oficiu, care însă vor fi solutionate într-o ordine de preferinţă ulterioară.
Alături de aceste cauze promovate din oficiu, instanţele de executare în circumscripţia cărora se află locurile de deţinere vor avea de solutionat cauzele având ca obiect contestatiile la executare formulate de persoanele condamnate şi care vor viza aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile.
Citește mai mult
2012 ! Si acuma 2022 a facut accident si era sa omoare un om si acuma ea vrea sa scape de dosar de tentativa de omor la puscarie javro cu tine !