Art. 4 Noul Cod Penal Aplicarea legii penale de dezincriminare Aplicarea legii penale în timp Aplicarea legii penale

Bună seara va rog sa a-mi spuneți și mie dacă soțul meu este arestat pentru conducere fără permis și furt de lemne are 2 ani și 11 luni și o executat 1 an și 4 luni oare are vreo șansă la eliberare condiționată va rog aștept un raspuns

Buna ziua, legea spune ca este egala pt toata lumea, EU am fost data PE mina procurorilui Papici Luciano , care sub influienta alcolului si sub imfluirenta unui avocat rau voitor , mi a construit vreo 3000 de volume PE care le plimba cu un caricior numai cind merce sa ma defaimeze. Conform articolului 286 /2009 si sa adaige minciunile PE care nici nu le cunosc.
Ieri a vrnit si a inceput a flurura PE sub nasul meu o pedeapsa de 18 ani de care habar n am despre ce i vorba.
Apoi a imcalcat legea in fatza mea, fiind venit a negociat ani de puscarie a baut.
Deci a calcato onoarea profesoei potrivit

Citește mai mult

articolului 99 din Legea 303 /2004, privind statutul magistratului.
Trebuie sanctional penale pentru lipsa de professionalitate
Parere a mea e ca toate dosarele facute de el , 3000 sint nule.

Buna am fost condamnata la un an si zece lun cu suspendare si 4 ani la semnat pentru grup infractional ieu mam ancadrat am 6 minori si snt singuru soțul este arestat

Dispoziţia este situată în art. 4 NCP, succedând, în economia reglementărilor referitoare la aplicarea în timp a legii penale, principiului de bază al activităţii, reprezentând o primă situaţie derogatorie de la acesta, în sensul producerii efectelor (favorabile destinatarilor normei) unei legi penale şi în raport de situaţii juridice născute anterior intrării sale în vigoare. în Codul penal din 1969, prevederea referitoare la legea de dezincriminare era cuprinsă în art. 12 alin. (1).

Prin comparaţie cu reglementarea anterioară, este de sesizat, în primul rând, utilizarea expresă în denumirea

Citește mai mult

marginală a articolului a referirii la categoria normativă care face obiectul reglementării, anume legea de dezincriminare. Articolul 12 CP 1969 avea indicat drept nomen iuris „Retroactivitatea legii penale", fără precizarea tipului de lege penală despre a cărei aplicare retroactivă trata textul, în condiţiile în care conţinutul articolului nu epuiza toate ipotezele de retroactivitate în materia dreptului penal. Ca atare, denumirea actuală apare mai potrivită, urmând a se desprinde din parcurgerea conţinutului reglementării faptul că aplicarea legii de dezincriminare este una retroactivă, însă fără pretenţia de a se limita (aparent) acest efect numai la respectiva categorie de lege.

În al doilea rând, este de observat că dispoziţia din art. 4 NCP preia prevederea din alin. (1) al art. 12 CP 1969, într-o manieră practic identică. Textul este alcătuit din două teze (fraza I şi fraza a ll-a), care stabilesc succesiv regula aplicării retroactive a legilor dezincriminatorii (excepţie de la activitatea legii penale), indicând apoi efectele produse astfel asupra situaţiilor juridice deja soluţionate, anterior, prin aplicarea dispoziţiilor normative care au precedat legii de dezincriminare. Singura deosebire sesizabilă între cele două texte este poziţia inversată în care sunt menţionate efectele produse de dezincriminare asupra sancţiunilor de drept penal, altele decât pedepsele.

O deosebire notabilă este reprezentată de renunţarea noului legiuitor la reglementarea inserată în alineatul secund al art. 12 CP 1969, prin care se stipula că „Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi". Nepreluarea acestei dispoziţii este firească, în lumina prevederii exprese, drept componentă a principiului fundamental al legalităţii sancţiunilor de drept penal, a regulii neretroactivităţii. Dacă o excepţie de la aceasta se poate (şi trebuie) să fie admisă în ipoteza dispoziţiilor de dezincriminare - deoarece acestea se circumscriu, lato sensu, noţiunii de lege penală mai favorabilă, astfel cum este utilizat acest concept la nivel constituţional (art. 15 alin. (2)] -, nu acelaşi lucru se poate afirma şi în ipoteza în care se ridică problema acceptabilităţii aplicării retroactive, în mod obligatoriu şi nediferenţiat, a unei legi care instituie sancţiuni noi de drept penal, precum măsurile de siguranţă ori cele educative, chiar dacă acestea nu au, formal (sau nu au, în acelaşi grad, intensitate), esenţa retributivă şi coercitivă implicată de pedepse. Or, exact acest lucru se urmărea în vechea reglementare. Fără niciun dubiu, noua reglementare ne apare superioară în această privinţă, situându-se strict pe poziţiile unei legalităţi care garantează mai deplin drepturile fundamentale ale destinatarilor legii penale, compatibilizând expres dispoziţiile legii penale cu imperativele decurgând din reglementarea constituţională şi din standardele fixate în diferite documente internaţionale la care este parte şi statul român. Ca atare, aspectele legate de posibila aplicare retroactivă a unor dispoziţii penale care reglementează măsuri educative sau de siguranţă rămân, potrivit noului Cod penal - alături de orice alte prevederi inserate într-o nouă lege penală - să facă obiectul regulilor obişnuite privind aplicarea legii penale mai favorabile (sens în care s-a pronunţat constant doctrina majoritară).

Noua reglementare aduce - contrar aparenţelor - semnificative şi importante elemente de noutate, legate de concepţia şi înţelesul instituţiei legii de dezincriminare. Deşi la o primă vedere este dificil de acceptat acest lucru, din moment ce textul art. 4 NCP reproduce - practic - identic prevederea din art. 12 alin. (1) CP 1969, la o analiză aprofundată, realizată prin coroborare cu prescripţiile cuprinse în legile de procedură penală veche, respectiv nouă, împrejurarea se impune într-un mod cât se poate de evident.

Astfel, în vechea reglementare, reţinerea, la nivelul dreptului penal material, a intervenţiei unei legi de dezincriminare (prin aplicarea prevederilor din art. 12 alin. (1)] atrăgea, din punct de vedere procedural, incidenţa art. 10 alin. (1) lit. b) CPP 1968111, acţiunea penală neputând fi pusă în mişcare sau nemaiputând fi exercitată pe motiv că fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală (ceea ce atrăgea, după caz, soluţia procesuală a neînceperii urmăririi penale, a scoaterii de sub urmărire penală ori a achitării). Ce era de observat în legea generală anterioară de procedură penală era împrejurarea că în cuprinsul aceluiaşi art. 10 alin. (1), cu titlu de cauză care determina acelaşi efect procesual, legiuitorul din 1968 indicase, la lit. d), motivul constând în lipsa unui element constitutiv al infracţiunii din structura faptei concret săvârşite. Cele două situaţii cu efect identic fiind prevăzute de lege separat, ca temeiuri distincte pentru atingerea aceleiaşi soluţii procesual penale, reieşea logic că ele au o sferă de acoperire deosebită, una în raport de cealaltă, cu alte cuvinte, că prin expresia „fapta nu este prevăzută de legea penală" (aceeaşi expresie care descria în art. 12 CP 1969 categoria legii de dezincriminare) trebuie să se înţeleagă o altă situaţie decât aceea de reţinut pe motivul că „faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii"111. Astfel, se acredita concepţia potrivit căreia caracterul de dezincriminare al unei legi trebuia identificat în abstract - stabilindu-se că legea nouă nu a preluat, din vechea reglementare, deloc, sub niciun aspect esenţial, ideea de bază care fundamentase o anumită normă de incriminare. Atunci când legea nouă prelua în liniile sale generice (în esenţa sau natura sa) ideea de bază pe care se edificase şi în legea anterioară o normă de incriminare, modificând doar forma juridică sub care se prezenta aceasta, la nivelul unor elemente ale conţinutului său constitutiv, pentru paralizarea acţiunii penale nu se apela la cazul indicat la lit. b), ci la acela prevăzut la lit. d) a art. 10 alin. (1) CPP 1968. Se aprecia, aşadar - din punctul de vedere al dreptului penal substanţial -, că nu operează, în asemenea cazuri, o dezincriminare (într-o accepţiune a acesteia care s-ar fi stabilit în concret), ci doar o modificare a elementelor conţinutului constitutiv, astfel încât cel puţin unul dintre acestea nu se mai verifică de către fapta concret săvârşită. Ca atare, aplicabilă nu era instituţia legii de dezincriminare, ci aceea a legii penale mai favorabile (stricto sensu), operantă prin modificarea condiţiilor de incriminare a faptei.

Raportându-ne la noul Cod de procedură penală, se poate cu uşurinţă observa că cele două temeiuri distincte de paralizare a acţiunii penale, indicate separat în legislaţia anterioară, sunt contopite într-un singur text - art. 16 alin. (1) lit. b)-, potrivit căruia „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (...) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege". în afară de împrejurarea că în textul art. 16 NCPP nu se mai regăseşte nicăieri, separat, referirea la situaţia în care faptei îi lipseşte un element al conţinutului constitutiv, indicarea expresă, alături de cazul în care fapta nu mai este prevăzută de legea penală - şi cu valoare identică faţă de acesta -, a situaţiei în care fapta concret săvârşită nu a fost comisă cu forma de vinovăţie impusă de lege relevă în mod indubitabil că noul legiuitor penal pune semnul echivalenţei între ipoteza în care o faptă concret săvârşită nu mai reprezintă infracţiune, pentru că un anumit tip de comportament nu mai este deloc incriminat în legea nouă, şi cazul în care o faptă concret săvârşită nu se mai poate califica drept infracţiune, deoarece noua legislaţie a modificat conţinutul constitutiv al unei norme de incriminare, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Or, unificând regimul legii de dezincriminare identificate după un criteriu abstract de referinţă cu acela al (unor situaţii de manifestare a) legii penale mai favorabile din perspectiva modificării condiţiilor de incriminare (ipoteze de acum integrate tot în conceptul de lege de dezincriminare), putem afirma că noul legiuitor penal trece de la stadiul aprecierii în abstract la acela al aprecierii în concret a caracterului unei legi ca fiind lege de dezincriminarem.

Dacă această schimbare de optică în identificarea legii de dezincriminare nu este de natură a produce modificări substanţiale în privinţa situaţiei (şi a fondului soluţiei procesual penale incidente) persoanelor care nu au fost încă definitiv judecate Ia data apariţiei legii noi, efectele produse asupra celor definitiv judecaţi la momentul intrării în vigoare a legii noi sunt radicale. Astfel, situaţiile de aplicare a legii penale mai favorabile (stricto sensu) după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare fiind, în ambele coduri, limitate la unele cazuri de modificare a regimului sancţionator (spre deosebire de incidenţa legii de dezincriminare, care îşi produce efectele indiferent de momentul la care intervine), în sistemul corespunzător aprecierii in abstracto a caracterului dezincriminator al legii, o simplă modificare a structurii conţinutului constitutiv al unei norme de incriminare nu producea niciun efect asupra situaţiei celor deja condamnaţi definitiv, care rămâneau în executarea pedepselor, chiar dacă, potrivit legii noi, faptele efectiv săvârşite de aceştia, în concret, nu mai corespundeau integral descrierii legale (ceea ce ar fi condus la imposibilitatea încadrării lor juridice ca infracţiuni, dacă judecata s-ar fi desfăşurat la acel moment). în schimb, într-o aceeaşi situaţie, în sistemul corespunzător aprecierii in concreto asupra caracterului dezincriminator al legii, o astfel de ipoteză ar fi calificată drept caz de dezincriminare, generând efecte şi asupra condamnaţilor definitiv (încetarea executării pedepselor sau a măsurilor educative, punerea în libertate, încetarea consecinţelor condamnării). Caracterul vădit echitabil al acestei soluţii se impune, credem, de la sine, dispensându-ne de orice comentarii suplimentare.

Pentru a nu exista niciun fel de dubii cu privire la claritatea acestei soluţii (pentru a sublinia această schimbare de optică a legiuitorului în identificarea şi calificarea unei legi ca fiind de dezincriminare), în Legea pentru punerea în aplicare a noului Cod penal s-a specificat expres că „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii" (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012).

Sub aspectul conţinutului reglementării, dispoziţia din art. 4 NCP stabileşte retroactivitatea legii de dezincriminare (identificată in concreto), excepţie admisibilă de la dispoziţiile art. 3 NCP, în lumina prevederii constituţionale din art. 15 alin. (2). Astfel, ori de câte ori se va constata că, în lumina prescripţiilor normative în vigoare la un anumit moment dat, anumite manifestări faptice concrete anterioare, care se calificau juridic drept infracţiuni (potrivit normelor vechi, în vigoare la data comiterii respectivelor fapte), nu mai pot fi încadrate ca infracţiuni, nemai-fiind prevăzute de legea penală nouă (fie în abstract, la modul general, fie doar şi pe caz concret, prin neverificarea a cel puţin unui element al noului conţinut constitutiv al acelei infracţiuni), vor fi aplicabile dispoziţiile referitoare la legea de dezincriminare, cu efecte procesual penale diferite în funcţie de momentul concret la care se produce constatarea.

în doctrină se insistă constant, în mod corect, asupra necesităţii de a nu suprapune perfect conceptele de dezincriminare, respectiv abrogare. Această distincţie va fi cu atât mai importantă potrivit noii viziuni, de identificare in concreto a caracterului dezincriminator al unei legi noi. Astfel, deşi este adevărat că, în cele mai multe cazuri, dezincriminările intervin prin intermediul abrogării (dar nu numai, fiind posibile şi dezincriminări prin efectul declarării neconstituţionalităţii unor norme de incriminare), dezincriminarea va funcţiona şi prin intermediul modificării textelor legale preexistente. Ca atare, în momentul în care se ridică suspiciunea incidenţei dispoziţiilor privind dezincriminarea, cel care interpretează legea trebuie să efectueze o verificare extensivă a legislaţiei penale pozitive, urmărind să identifice posibile norme care să fi preluat (sau menţinut) incriminarea anterioară, chiar şi sub o altă denumire (norme în care să fie posibilă încadrarea juridică, cu titlu de infracţiune, a faptei concret săvârşite). Doar în eventualitatea unui soluţionări negative în urma acestui examen, se va putea stabili în mod cert că există un caz de dezincriminare, cu toate consecinţele corespunzătoare. în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 alin. (2) din Legea de aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire".

buna , as avea si eu nevoie de niste informatii si v as ruga daca m a puteti ajuta: in anul 2013 am fost judecat ptr conducere cu nr rosu expirat si am fost condamnat la 4 luni cu suspendare , anularea carnetului si cu dreptul de a examina din nou dupa un an ptr a redobandi carnetul. intrebarea este , daca am facut un an , pot beneficia de legea noua , articolul 4 din codul penal, fara sa mai dau examen . multumesc

Legea 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal:

Art. 3. (1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. (2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în

Citește mai mult

vigoare, chiar sub o altă denumire.

Art. 8. Dispoziţiile art. 4 se aplică în mod corespunzător şi pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II.

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 12: „Retroactivitatea legii penale. (1) Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. în acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. (2) Legea care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi”.