Art. 2 Noul Cod Penal Legalitatea sancţiunilor de drept penal Principii generale
| Comentarii |
|
CAPITOLUL I
Principii generale
Principii generale
Art. 2
Legalitatea sancţiunilor de drept penal
(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.
(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
| ← Art. 1 Noul Cod Penal Legalitatea incriminării Principii generale | Art. 3 Noul Cod Penal Activitatea legii penale Aplicarea legii... → |
|---|
Citește mai mult
în două secţiuni, a căror denumire indică explicit reglementarea aspectelor legate de factorii temporal şi spaţial (în conţinutul acestora fiind însă tratate implicit şi aspecte legate de ceilalţi factori ai aplicării legii penale).Ca element de noutate faţă de codificarea anterioară, în noul Cod penal se acordă prioritate - în cadrul indicat - reglementării regulilor de aplicare a legii penale în timp faţă de acelea ale aplicării acesteia în spaţiu (se inversează ordinea secţiunilor corespunzătoare). Viziunea accentuează importanţa determinării cu prioritate a unui cadru legislativ autohton cert din punct de vedere temporal, incident în toate ipotezele în care regulile de aplicare a legii penale după criteriul spaţial ar indica (numai ori şi) reglementarea noastră ca fiind aplicabilă în gestionarea unui anumit raport penal de conflict.
În noul Cod penal, secţiunea dedicată reglementării aplicării legii penale în timp este compusă din 5 texte (art. 3-7), în care sunt prevăzute: regula de bază în materie - activitatea (art. 3); excepţiile permise de la această regulă, în considerarea unor cazuri particulare, atât în sensul retroactivităţii legii de dezin-criminare (art. 4), cât şi al ultraactivităţii legii penale temporare (art. 7); principiul specific al aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex), implicând, de asemenea, situaţii de aplicare a legii penale în afara activităţii propriu-zise a acesteia -extraactivitate (art. 5) şi retroactivitate (art. 6).
Prin comparaţie cu secţiunea corespunzătoare din Codul penal din 1969 (art. 10-16), se observă o diminuare a numărului de articole componente. în primul rând, noul legiuitor o renunţat la prevederea expresă, în această secţiune, a unui articol special dedicat consacrării regulii neretroactivităţii legii penale (astfel cum era, în Codul penal din 1969, art. 11), ca efect al includerii explicite a componentei neretroactivităţii (lex praevia) în conţinutul de reglementare al articolelor care consacră principiile fundamentale ale legalităţii incriminării [art. 1 alin. (2)], respectiv legalităţii sancţiunilor de drept penal [art. 2 alin. (2)]. Imperativul neretroactivităţii legii penale se impune, în plus, atât din interpretarea per a contrario a art. 15 alin. (2) din Constituţie („Legea dispune numai pentru viitor..."), cât şi din aceea a principiului activităţii - regulă de bază în materia aplicării legii penale în timp (art. 3 NCP).
În al doilea rând, spre deosebire de legiuitorul anterior, în noua viziune penală s-a apreciat oportună renunţarea la instituţia aplicării facultative a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Argumentele invocate în acest sens au vizat mai ales necesitatea limitării atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri definitive de condamnare (şi - prin aceasta - a restrângerii ipotezelor de excepţie de la o riguroasă respectare a principiului separaţiei puterilor în stat), ca efect al reorientărilor de politică penală, în materie de regim sancţionator, aportate prin intrarea în vigoare a unor modificări legislative. Dacă aceste consecinţe nedorite sunt un efect inevitabil şi justificat al funcţionării principiului mitior lex atunci când sancţiunea concretă definitiv aplicată nu mai întruneşte imperativul legalităţii, prin raportare la noile prescripţii normative (cazul aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare), nu se mai poate în mod rezonabil afirma acelaşi lucru atunci când sancţiunea aplicată în baza legii vechi este legală şi în conformitate cu noile dispoziţii, chiar dacă acestea sunt mai puţin severe (ceea ce constituia premisa aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive).
Mai trebuie arătat că dispoziţiile cuprinse în secţiunea privind aplicarea în timp a legii penale din cadrul părţii generale a noului Cod penal reprezintă un veritabil drept comun în materie, aplicabil pentru viitor în orice împrejurare în care legiuitorul ar înţelege să intervină prin noi norme asupra stadiului actual al legislaţiei penale. însă, în măsura în care asemenea modificări normative potenţiale vor include prevederi exprese proprii privind aplicarea în timp, derogatorii de la regulile stabilite în art. 3-7 NCP, sub formă de dispoziţii tranzitorii, acestea vor avea prioritate de aplicare, în conformitate cu regula specialia generalibus derogând. În plus, în privinţa reglementării situaţiilor tranzitorii determinate de trecerea de la Codul penal din 1969 la noul Cod penal, au aplicabilitate prevederile speciale înscrise, în acest sens, în Legea de punere în aplicare a noului cod (Legea nr. 187/2012, Titlul I, art. 1-22).
Citește mai mult
materie penală), cât şi de către organele judiciare (în activitatea practică efectivă, concretă de aplicare a legii penale pozitive).Prin comparaţie cu reglementarea anterioară, dispoziţia din noul Cod penal relevă o mai clară şi cuprinzătoare surprindere a specificului principiului legalităţii sancţiunilor de drept penal. în Codul penal din 1969, acest principiu fundamental nu cunoştea o prevedere aparte proprie, fâcându-se doar o referire parţială în cuprinsul art. 2, cu denumirea marginală (incompletă) „Legalitatea incriminării". În configurarea actuală a art. 2 alin. (1) NCP se menţionează explicit, în considerarea legalităţii lor, fiecare dintre cele trei tipuri de sancţiuni de drept penal instituite de legiuitorul român: pedepsele şi măsurile educative (aşezate expres, în mod corect, în relaţie cu fapte care se califică formal drept infracţiuni), respectiv măsurile de siguranţă (puse în legătură - de asemenea expres şi corespunzător -doar cu faptele prevăzute de legea penală).
În plus, în Codul penal din 1969 nu se prevedea expres regula neretroactivităţii unei sancţiuni de drept penal inexistente la momentul comiterii faptei în considerarea căreia urma să se aplice, dar prezentă într-o dispoziţie legală ulterioară'11. în cele din urmă, nicăieri în vechea legislaţie penală nu era stipulată expres interdicţia explicită a depăşirii limitelor generale ale unei categorii de pedeapsă. Desigur, principiul era unanim admis de specialişti, din moment ce o nerespectare a sa ar fi contrazis însuşi conceptul de limite generale de pedeapsă, respectiv dualitatea categoriilor juridice: limite generale - limite speciale de pedeapsă; în realitatea normativă concretă însă - după cum vom indica în continuare -, pot fi identificate derapaje efective care s-au înregistrat de la imperativul respectării acestei reguli.
Elementele de noutate reies, în liniile lor generale, din prezentarea comparativă anterioară. Astfel, se pot remarca pozitiv, sub acest aspect, indicarea explicită -în primul alineat al articolului - a tuturor categoriilor de sancţiuni de drept penal ca fiind entităţi supuse principiului legalităţii, precum şi corecta relaţionare dintre acestea şi tipul de fapte care le determină aplicarea (infracţiuni - pentru pedepse şi măsuri educative; fapte prevăzute de legea penală - pentru măsurile de siguranţă, în verificarea scopului prevăzut de lege - art. 107 NCP).
Este de salutat stabilirea unei compatibilităţi formale exprese între domeniul dreptului penal pozitiv şi dispoziţiile constituţionale care interzic aplicarea retroactivă a legii, cu excepţia cazului legii penale sau contravenţionale mai favorabile (art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală], prin dispoziţia inserată în alin. (2) al art. 2 NCP. Această corespondenţă era tulburată de dispoziţia (pre-constituţională în raport de legea fundamentală din 1991) din art. 12 alin. (2) CP 1969 [precum şi de prevederile art. 13 alin. (2) şi art. 14 alin. (4) CP 1969, care permiteau aplicarea retroactivă a unei legi noi, în privinţa dispoziţiilor acesteia referitoare la pedepse complementare ori la măsuri educative sau de siguranţă - este adevărat, numai dacă acestea ar fi avut corespondent în legea anterioară -, inclusiv atunci când ar fi fost mai severe). Extinderea regulii neretroactivităţii dispoziţiilor având caracter ex novo de la nivelul unei componente strict limitate a legalităţii incriminării, în raport şi de legalitatea sancţiunilor de drept penal (într-un registru complet care le vizează pe acestea), reprezintă o consolidare firească a legalităţii, ca imperativ general valabil al sistemului juridic într-un stat de drept, aşadar, o noutate binevenită, care îl creditează pozitiv pe noul legiuitor penal român.
În legătură cu prevederea din alin. (2) al art. 2 NCP, urmează a se stabili dacă interdicţia aplicării retroactive a unei pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranţă vizează doar ipoteza în care acestea nu erau prevăzute, ca tip ori categorie, la momentul comiterii faptei pentru care urmează a fi sancţionată persoana făptuitorului sau dacă nu se are cumva în vedere şi interdicţia aplicării lor retroactive în situaţia în care legea în vigoare la data comiterii faptei le prevedea ca tipuri ori categorii de sancţiune, dar în limite distincte (mai reduse) decât cele prevăzute de legea ulterioară. În articolul de mai sus se acoperă, de principiu, doar cea dintâi ipoteză, urmând ca secunda să fie rezolvată prin aplicarea dispoziţiilor normate în cadrul secţiunii vizând aplicarea legii penale în timp, în considerarea particularităţilor specifice fiecărui caz concret în parte.
în cele din urmă, de o evidentă noutate în spectrul exprimării formale a legii ne apare dispoziţia din alineatul final al art. 2 NCP, care interzice explicit depăşirea limitelor generale ale unei categorii de pedeapsă în activitatea de stabilire şi de aplicare a acesteia. Ca o primă observaţie în legătură cu această prevedere, trebuie identificată sfera de referire a termenilor utilizaţi de legiuitor, anume „stabilire", respectiv „aplicare". Astfel, trebuie spus că termenul „stabilire" ar putea avea în vedere şi activitatea organelor judiciare de selectare, individualizare şi fixare a unei sancţiuni de drept penal în sarcina unui infractor, separat de noţiunea de „aplicare", care presupune naşterea efectivă a obligaţiei acestuia de a executa respectiva sancţiune, ulterior stabilirii sale şi ca o consecinţă (neimplicată automat) a acesteia (sensuri în care termenii sunt utilizaţi, de altfel, expres, chiar de noul legiuitor penal, în cuprinsul codului, spre exemplu, în reglementarea instituţiei amânării aplicării pedepsei - art. 83 NCP). Totuşi, considerăm că o interpretare logico-raţională a textului, care să nu conducă la concluzia unei prevederi redundante (vizând de două ori etape ale activităţii aceloraşi organe judiciare, în raport de determinarea concretă a sancţiunilor de drept penal, în speţe date), impune admiterea referirii la stabilirea pedepsei în sensul de activitate a legiuitorului, de prevedere în lege a unei pedepse în cuprinsul unor limite speciale care să nu depăşească limitele generale ale categoriei respectivei sancţiuni, în timp ce referirea la aplicarea pedepsei urmează, în mod evident, a viza activitatea organelor judiciare, de fixare a unei pedepse concrete, într-un caz determinat, la o valoare care, chiar dacă poate depăşi - cu respectarea unor condiţii şi în cazuri şi limite anume prevăzute şi permise de lege - limitele speciale prevăzute pentru o anumită faptă, nu poate însă depăşi şi limitele generale ale respectivei categorii de pedeapsă.
De altfel, ca o a doua observaţie, considerăm că motivul principal al inserării exprese (aparent inexplicabilă) a acestei reguli evidente şi de bun-simţ juridic în textul articolului care impune legalitatea sancţiunilor de drept penal are în vedere mai ales limitarea şi jalonarea activităţii viitoare a însuşi legiuitorului, mai degrabă decât pe aceea a organelor judiciare. Astfel, deşi s-au înregistrat deja unele reacţii ale doctrinei care contestă utilitatea stipulării legale exprese a regulii inserate în art. 2 alin. (3) NCP, pe motivul că „practica nu a solicitat-o şi nici teoria nu a contestat vreodată principiul care stă la baza reglementării", astfel încât, din punct de vedere ştiinţific, ar fi de neconceput o depăşire a limitelor generale ale unei categorii de pedeapsă (explicaţia ştiinţifică în sine urmând a reprezenta un impediment suficient în materie, fără a mai fi necesară o prevedere explicită, în acest sens, într-un text al legii), nu putem a nu constata că realitatea normativă românească din ultimii ani a contrazis uneori aceste limite121 ale admisibilităţii ştiinţifice în materie de sancţiuni penale.
În lumina celor astfel expuse, devine evidentă necesitatea inserării în dreptul pozitiv a unei dispoziţii exprese precum este aceea din art. 2 alin. (3) NCP, normă penală generală. Dacă în trecut s-a utilizat (sau s-ar fi putut utiliza formal - deşi incorect, în opinia noastră) argumentul priorităţii şi puterii derogatorii a normei speciale, pentru a se acredita divagarea de la regulă, nu vedem cum l-ar putea stopa pe viitorul legiuitor, în întreprinderea unui demers asemănător, această interdicţie, astfel cum este ea configurată - din punct de vedere al regimului juridic - astăzi. Cu titlu de legeferenda, că (departe de a se impune extragerea dispoziţiei indicate din partea generală a Codului penal) ar fi de meditat chiar asupra oportunităţii inserării acestei reguli şi în textul constituţional, astfel încât legiuitorul organic să nu mai poată, într-adevăr, deroga de la ea în viitor, în nicio împrejurare posibilă. De asemenea, penal care reprezintă consecinţe ale răspunderii penale - măsurile educative (căci formularea actuală tinde a restrânge nejustificat aplicarea principiului doar la situaţia pedepselor).
Inserarea expresă a principiului din art. 2 alin. (3) NCP reprezintă motivul pentru care noul legiuitor penal nu a mai preluat expres unele prevederi din legislaţia anterioară, care, în raport de anumite instituţii particulare ale materiei, stipulau interdicţia explicită a depăşirii limitelor generale de pedeapsă [precum erau textele anterioare legate de reglementarea tentativei - art. 21 alin. (2) teza I partea finală - ori existente în materia sancţionării specifice evadării - art. 269 alin. (3) teza a ll-a], rolul acestora fiind preluat de reglementarea generală de principiu astfel inserată.
Independent de legea penală mai favorabilă, instanţa trebuie să respecte principiul legalităţii sancţiunii şi să nu aplice o pedeapsă accesorie, complementară sau o măsură de confiscare care nu era prevăzută de legea în vigoare la momentul săvârşirii faptei [spre exemplu,
Citește mai mult
cazul de confiscare prevăzut de art. 112 lit. c)]. Astfel, instanţele nu trebuie să realizeze o aplicare strictă a art. 12 alin. (1) Legea de punere în aplicare a NCP, chiar actul normativ conţinând o excepţie de la această regulă, respectiv prevederile art. 12 alin. (2) Legea de punere în aplicare a NCP privind aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii judecătoreşti. Regula este valabilă o fortiori şi pentru pedepsele principale, o consfinţire în acest sens fiind art. 11 Legea de punere în aplicare a NCP privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii.Prin urmare, în aceste ipoteze, dar şi în alte cazuri nereglementate, chiar dacă legea mai favorabilă din punctul de vedere al pedepsei principale este NCP, instanţa nu poate aplica acele pedepse complementare, accesorii, măsuri de siguranţă sau educative (mai severe) prevăzute de legea nouă, dar nereglementate de C. pen. 1969.
Art. 7. Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi, trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive.
Art. 236. Dispoziţiile părţii generale a Codului penal, precum şi dispoziţiile generale ale prezentei legi se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care
Citește mai mult
legea dispune altfel.Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969):
► art. 2: „Legalitatea incriminării. Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”;
► art. 11: „Neretroactivitatea legii penale. Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”.
Legislaţie conexă:
► art. 23 alin. (12) C. Rom.;
► art. 7 CEDO;
► art. 49 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.