Art. 267 Noul Cod Penal Omisiunea sesizării Infracţiuni privind frontiera de stat

Infracţiunea denumită „Omisiunea sesizării" din art. 267 NCP are corespondent în incriminarea cu denumirea marginală „Omisiunea sesizării organelor judiciare" prevăzută la art. 263 CP 1969.

Cu unele deosebiri, omisiunea sesizării păstrează incriminarea din Codul penal anterior, infracţiunea constând în încălcarea de către funcţionarul public a obligaţiei de a sesiza de îndată organele de urmărire penală despre comiterea unei fapte prevăzute de legea penală care are legătură cu serviciul în care îşi îndeplineşte sarcinile şi de care a luat cunoştinţă cu ocazia exercitării acestor sarcini.

Ca şi

Citește mai mult

în reglementarea anterioară, omisiunea sesizării trebuie să se refere la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală care are legătură cu serviciul în cadrul căruia făptuitorul îşi îndeplineşte sarcinile. Aceasta poate fi una dintre faptele care intră în categoria infracţiunilor de corupţie şi de serviciu (art. 289-309 NCP) sau o altă faptă care, fără a face parte din categoria de infracţiuni menţionată, se răsfrânge asupra activităţii serviciului în care activează făptuitorul (de exemplu, o faptă de fals intelectual). Totodată, este necesar ca făptuitorul să deţină un set de date, informaţii care să pară credibile şi în baza cărora să îşi formeze convingerea cu privire la existenţa faptei prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul său pentru care are obligaţia de sesizare. Simpla presupunere pe care funcţionarul public o poate face pe baza unei informaţii singulare, lipsită de credibilitate, nu dă naştere obligaţiei de sesizare a organelor de urmărire penală.

O primă deosebire se remarcă în chiar denumirea marginală a textului de incriminare, în sensul că aceasta nu mai cuprinde şi expresia „organelor judiciare". Modificarea se explică prin aceea că în cuprinsul normei de incriminare sunt indicate în mod expres organele cărora trebuie să le fie adresată sesizarea, şi anume organele de urmărire penală [care, în accepţiunea noului Cod de procedură penală - art. 55 alin. (1)-, sunt procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală specială], ceea ce face ineficientă indicarea lor în denumirea infracţiunii.

Ca şi în cazul infracţiunii de nedenunţare, obiectul obligaţiei de sesizare a organelor de urmărire penală îl constituie o „faptă prevăzută de legea penală", şi nu o „infracţiune", aşa cum prevedea norma de incriminare corespondentă din Codul penal din 1969.

Din conţinutul infracţiunii a fost scoasa cerinţa ca sesizarea să se facă „potrivit legii de procedură penală", astfel că obligaţia de sesizare se consideră îndeplinită şi atunci când sesizarea adresată organelor de urmărire penală nu îndeplineşte condiţiile de formă cerute de legea procesual penală.

în noua reglementare nu a mai fost prevăzută varianta agravată din art. 263 alin. (2) CP 1969, care se referea la calitatea de funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control a subiectului activ.

în deplin acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (6) teza a II-a NCP, s-a prevăzut în mod expres în alin. (2) al art. 267 că fapta constituie infracţiune şi atunci când este săvârşită din culpă, regimul sancţionator în această situaţie fiind mai blând comparativ cu cel prevăzut pentru fapta intenţionată.

Legea penală mai favorabilă. Având în vedere regimul sancţionator mai blând ca urmare a prevederii amenzii ca alternativă de sancţionare şi coborârea, în cazul pedepsei închisorii, a limitei maxime de la 5 la 3 ani, înscrierea separată a faptei comise cu intenţie de fapta comisă din culpă şi sancţionarea diferită a acestora, reţinând şi că a fost înlăturată varianta agravată din vechea reglementare, se constată că incriminarea din noul Cod penal este mai favorabilă.