Art. 270 Noul Cod Penal Tăinuirea Infracţiuni privind frontiera de stat
| Comentarii |
|
CAPITOLUL II
Infracţiuni privind frontiera de stat
Infracţiuni privind frontiera de stat
Art. 270
Tăinuirea
(1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
| ← Art. 269 Noul Cod Penal Favorizarea făptuitorului Infracţiuni... | Art. 271 Noul Cod Penal Obstrucţionarea justiţiei Infracţiuni... → |
|---|
Si cum se impaca arti. 16 dein Constituție cu legea pensiilor speciale? Aici mai este vorba de mult demagogica ,,egalitate in drepturi”? Sau egalitatea in drepturi nu se aplica in raporturile dintre magistrati si ceilalti oameni?
în ambele legi penale generale, sub aspectul elementului material al laturii obiective, tăinuirea presupune comiterea uneia dintre următoarele acţiuni: primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
Deosebiri apar în privinţa obiectului juridic. Astfel, dacă în Codul penal din 1969 tăinuirea făcea parte dintre infracţiunile contra patrimoniului, în noul Cod penal aceasta a fost inclusă
Citește mai mult
în categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, ceea ce însemnă că are ca obiect juridic relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei. Prin comiterea faptei de tăinuire este lezată înfăptuirea actului de justiţie, prin îngreunarea sau întârzierea descoperirii şi recuperării bunurilor tăinuite. în subsidiar, tăinuirea aduce atingere şi relaţiilor sociale cu caracter patrimonial, întrucât împiedică reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul din care au fost scoase ca urmare a comiterii unei fapte interzise de legea penală.Dacă în reglementarea anterioară existenţa infracţiunii de tăinuire era condiţionată de împrejurarea ca făptuitorul să cunoască provenienţa ilicită a bunului tăinuit, în noul text de incriminare se prevede explicit că fapta constituie
infracţiune şi atunci când, din împrejurările concrete, făptuitorul a avut posibilitatea reală de a prevedea că bunurile tăinuite provin din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această din urmă situaţie presupune ca împrejurările concrete ce se referă la bunul primit, dobândit, transformat sau valorificat să îi permită făptuitorului să bănuiască, în mod rezonabil, caracterul ilicit al sursei din care provine respectivul bun.
Latura subiectivă a suferit o modificare ca urmare a eliminării din textul de incriminare a scopului urmărit de făptuitor, acela de a dobândi pentru sine sau pentru altul un folos material, astfel că vinovăţia poate îmbrăca şi forma intenţiei indirecte, nu doar intenţia directă. Infracţiunea va exista indiferent dacă făptuitorul urmăreşte sau nu un anumit scop, iar atunci când urmăreşte un folos, indiferent de natura - patrimonială sau nepatrimonială - a acestuia.
Regimului sancţionator a suportat modificări, în sensul că s-a prevăzut amenda alternativ cu pedeapsa închisorii, în cazul acesteia din urmă minimul special fiind ridicat de la 3 luni la 1 an, în timp ce maximul special a fost coborât de la 7 la 5 ani.
în alin. (2) al art. 270 NCP s-a prevăzut că pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor, regulă pe care o găsim şi în norma de incriminare corespondentă din Codul penal din 1969, cu deosebirea că aceasta folosea noţiunea de „infracţiune", iar raportarea se făcea prin trimitere la bunul, obiect material al tăinuirii.
De cauza de nepedepsire pot beneficia persoanele care au calitatea de „membru de familie" în raport cu participanţii la comiterea faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul tăinuit.
Legea penala mai favorabila. Prin condiţiile de incriminare, legea veche este mai favorabilă. Prin regimul sancţionator, reglementarea din noul Cod penal este mai favorabilă.
"15. Curtea constată, totodată, că infracțiunea de tăinuire, prevăzută la art. 270 din Codul penal, face parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, reglementate în titlul IV al părții speciale a Codului penal. Aceasta constă, conform alin. (1) al art. 270 din Codul penal, în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia. Obiectul juridic principal al
Citește mai mult
infracțiunii analizate constă în ocrotirea relațiilor sociale din sfera înfăptuirii actului de justiție, relații care sunt incompatibile cu orice ingerință în desfășurarea normală a activității organelor judiciare. Prin urmare, o persoană care are cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni sau, din împrejurările concrete, prevede săvârșirea unei fapte incriminate de legea penală nu poate primi, dobândi sau transforma un bun care provine dintr-o astfel de faptă și nu poate înlesni valorificarea lui decât cu încălcarea interesului aflării adevărului în cauzele penale. Astfel, relațiile sociale protejate penal prin intermediul normei criticate sunt de o importanță majoră pentru întreaga societate. În cazul acestei infracțiuni persoana vătămată prin comiterea faptei nu este strict determinată. Infracțiunea fiind una de pericol și nu de rezultat, consumarea ei are loc în momentul în care, săvârșindu-se acțiunea sau inacțiunea incriminată, este creată starea de pericol social pentru activitatea de înfăptuire a justiției.16. Având în vedere aceste caracteristici ale infracțiunii de tăinuire, respectiv importanța relațiilor sociale ocrotite, care sunt cele din sfera înfăptuirii justiției, și, în consecință, pericolul social crescut al acestei infracțiuni, care vizează împiedicarea aflării adevărului în cauzele penale, cu toate că alin. (2) al art. 270 din Codul penal prevede că pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor, legiuitorul nu a înțeles să reglementeze și faptul că împăcarea intervenită între autorul infracțiunii din care provine bunul tăinuit și partea vătămată produce efecte asupra răspunderii penale a tăinuitorului. Această opțiune legislativă este justificată de caracterul personal al împăcării, dar și de caracterul distinct (de infracțiunea de tăinuire) al infracțiunii din care provine bunul. Prin urmare, faptul că, în considerarea pericolului social redus al acesteia din urmă și având în vedere relațiile sociale ocrotite prin incriminarea ei, legiuitorul a înțeles să acorde părților posibilitatea împăcării nu obligă la extinderea efectelor actului de împăcare asupra răspunderii penale a tăinuitorului.
17. Din analiza argumentelor expuse anterior, Curtea constată că tăinuitorul și autorul infracțiunii din care provine bunul care face obiectul tăinuirii se află în situații juridice diferite, aceștia având calitatea de subiect activ al unor infracțiuni ce au ca obiect principal protejarea unor relații sociale diferite și un grad diferit de pericol social. Aceste aspecte justifică reglementarea de către legiuitor în situația celor două categorii de autori a unui regim juridic diferit din perspectiva efectelor instituției împăcării.
18. Totodată, lipsa extinderii efectelor împăcării asupra răspunderii penale a tăinuitorului în situația invocată de autorul excepției ține de politica penală a statului, legiuitorul reglementând răspunderea penală în cazul infracțiunii de tăinuire și în cel al infracțiunii din care provine bunul tăinuit în limitele atribuțiilor sale constituționale reglementate la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. (A se vedea Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, și Decizia nr. 462 din 16 iunie 2015, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data elaborării prezentei decizii).
19. Pentru argumentele arătate, nu putem reține încălcarea prin dispozițiile art. 270 din Codul penal a prevederilor art. 16 din Constituție referitor la egalitatea în drepturi."
Detalii: legeaz.net/monitorul-oficial-604-2015/decizia-ccr-458-din-16062015-privind