Art. 39 Noul Cod Penal Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
| Comentarii |
|
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
Art. 39
Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni
(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).
(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
| ← Art. 38 Noul Cod Penal Concursul de infracţiuni Unitatea şi... | Art. 40 Noul Cod Penal Contopirea pedepselor pentru infracţiuni... → |
|---|
Citește mai mult
juridic de sancţionare uniform, în cadrul căruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme de sancţionare corespunzătoare dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) NCP, cu unele modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969, cât şi instituirea unei soluţii noi, fără precedent [art. 39 alin. (2) NCPJ.Reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale în caz de concurs parcurge, de asemenea, cele două etape de individualizare a pedepsei, anume individualizarea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte (potrivit criteriilor din art. 74 NCP), urmată de aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracţional comis. Ipotezele şi soluţiile legale prevăzute în art. 39 alin. (1) NCP atrag incidenţa:
- sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda [se aplică pedeapsa -absorbantă - a detenţiunii pe viaţă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. a) NCP, având corespondent în art. 34 alin. (1) lit. a) CP 1969];
- sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, când s-au stabilit pedepse din aceeaşi specie - fie închisoarea, fie amenda-, aplicându-se pedeapsa cea mai grea şi la aceasta un spor fix, în condiţiile legii, respectiv o treime din totalul celorlalte pedepse [sistem operant pentru ipotezele din art. 39 alin. (1) lit. b) şi
c) NCP, având corespondent în art. 34 alin. (1) lit. b) şi c) CP 1969, care oferea tot soluţia cumulului juridic, dar în varianta sporului facultativ şi variabil);
- sistemul cumulului aritmetic, când s-a stabilit câte o pedeapsă de natură diferită - închisoarea şi amenda aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaugă, în întregime, pedeapsa amenzii [art. 39 alin. (1) lit. d) NCP, corespunzător art. 34 alin. (1) lit. d) CP 1969, care oferea soluţia cumulului juridic cu spor facultativ, adaptabil în concret];
-sistemul mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită - închisoare şi amendă -, contopindu-se potrivit sistemului descris la lit. b) pedepsele cu închisoarea şi potrivit sistemului indicat la lit. c) pedepsele cu amenda şi procedându-se apoi, cu rezultatele astfel atinse, după sistemul de la lit. d) [art. 39 alin. (1) lit. e) NCP, corespunzător art. 34 alin. (1) lit. e) CP 1969, care dispunea însă un cumul juridic ce putea atinge pe caz concret cumulul aritmetic].
Noul Cod penal a introdus, prin dispoziţia art. 39 alin. (2), o soluţie inexistentă în reglementarea anterioară, ca dispoziţie de excepţie, care permite instanţei să poată aplica, în condiţiile exprese ale legii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă nu se prevede această pedeapsă pentru niciuna dintre infracţiunile concurente (deci se creează posibilitatea aplicării sale, dar nu în calitate de pedeapsă absorbantă), în situaţiile în care instanţa nu apreciază oportun să opteze, în sancţionarea ansamblului de fapte penale, pentru aplicarea [sub cenzura limitei generale a închisorii, de 30 de ani - potrivit art. 2 alin. (3) NCP] unei pedepse privative de libertate pe termen limitat - închisoarea (după sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix).
Sub aspectul naturii juridice, concursul de infracţiuni tinde a fi apreciat drept o cauză generală, legală şi personală de agravare obligatorie a pedepsei (după cum reiese şi din prevederile art. 79 NCP). Strict sub acest aspect, lege penală mai favorabilă tinde a fi reglementarea din Codul penal din 1969.
Cu titlu de ipoteze de situaţii tranzitorii între Codul penal din 1969 şi noul Cod penal, sub aspectul problemelor care ţin de concursul de infracţiuni, semnalăm următoarele variante:
- toate infracţiunile concurente s-au comis în timpul activităţii Codului penal din 1969, noul Cod penal intrând în vigoare în timpul judecăţii nedefinitive;
- toate infracţiunile concurente s-au comis în timpul activităţii Codului penal din 1969, noul Cod penal intrând în vigoare după judecarea definitivă;
- o parte din infracţiunile concurente au fost comise în timpul activităţii Codului penal din 1969, iar cel puţin o infracţiune concurentă s-a comis ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal (această ultimă ipoteză este expres reglementată de legiuitor151 prin art. 10 din Legea nr. 187/2012).
Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii sau comise una (unele) în timpul minorităţii, alta (altele) după majorat se realizează în conformitate cu dispoziţiile incluse în Titlul V din partea generală a noului Cod penal, Capitolul IV, art. 129. în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică (cumul juridic cu spor obligatoriu şi fix), potrivit art. 147 NCP.
în practica penală s-a decis (într-un sens a cărui valabilitate apreciem că se menţine şi pentru viitor) că, „în cazul concursului de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial. Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa rezultantă.
1
Citește mai mult
8. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni — real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa o pluralitate de sisteme de sancţionare, cu modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969.[...]
19. Curtea observă că, anterior, sancţionarea concursului de infracţiuni era reglementată în dispoziţiile art. 34 din Codul penal din 1969, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, fiind consacrat, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni, sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, pedeapsa cea mai grea care se aplica în cazul concursului de infracţiuni sau amenda cea mai mare — în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai amenzi, putând fi sporită de instanţă la maximul special, al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care a atras acea pedeapsă, cu posibilitatea aplicării şi a unui spor special de până la 5 ani, în cazul în care instanţa considera că pedeapsa cea mai grea, sporită până la maximul ei special, nu ar fi îndestulătoare pentru asigurarea unei sancţionări corespunzătoare a concursului de infracţiuni. Agravarea pedepsei avea caracter excepţional, de vreme ce, potrivit Codului penal din 1969, sistemul cumulului juridic nu se aplica necondiţionat şi în mod absolut în toate cazurile, instanţa având posibilitatea să facă abstracţie de posibilitatea adăugării unui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei, ca tratament juridic al concursului de infracţiuni. Aşadar, sporirea pedepsei celei mai grele sau a amenzii celei mai mari nu era obligatorie, ci facultativă, instanţa având opţiunea să aplice sporul numai atunci când considera că acesta era necesar pentru atingerea scopului pedepsei ori, dimpotrivă, să renunţe la sporirea pedepsei, în special atunci când cealaltă infracţiune concurentă era o infracţiune care prezenta un pericol social redus.
20. în aceste condiţii, Curtea constată că, potrivit Codului penal din 1969, adăugarea sporului era lăsată la aprecierea instanţei atât sub raportul necesităţii, cât şi cu privire la cuantumul său, în limita fixată de lege, instanţa având în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor concurente, rezultat din toate datele şi împrejurările obiective şi subiective ale acestora, posibilitatea instanţei de a spori pedeapsa cea mai grea, în două trepte, asigurând condiţiile unei individualizări corespunzătoare a pedepsei rezultante, în cazul concursului de infracţiuni.
21. Cu titlu de principiu, Curtea reţine că operaţiunea de determinare concretă a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni parcurge două etape, în prima etapă având loc stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. în cea de-a doua etapă se aplică pedeapsa pe care infractorul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu. Atât art. 34 din Codul penal din 1969, cât şi art. 39 din actualul Cod penal deosebesc operaţiunea de stabilire a pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite de aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată şi care reprezintă sancţiunea pentru toate infracţiunile aflate în concurs.
22. în prima etapă, prin stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, instanţa judecătorească realizează o individualizare a răspunderii penale pentru o singură infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social, această primă etapă fiind normată în mod identic în ambele coduri penale.
23. în cea de-a doua etapă — aplicarea pedepsei, potrivit Codului penal din 1969, aceeaşi instanţă apreciază cu privire la ansamblul activităţii infracţionale a infractorului, dând spre executare o pedeapsă pentru întreg ansamblul, pedeapsă ce reflectă pericolul social ce reiese din comiterea infracţiunilor concurente. Concursul de infracţiuni, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, este aşadar o situaţie de fapt ce îl priveşte pe infractor şi demonstrează, de regulă, un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă infractorul. Această a doua etapă în procesul de individualizare a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni se desfăşoară, în prezent, după regulile instituite de dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din Codul penal, care prevăd două momente ce trebuie parcurse până la aplicarea pedepsei finale rezultante, respectiv aplicarea pedepsei celei mai grele dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente şi adăugarea sporului fix, obligatoriu.
24. Curtea reţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul Cod penal, criticate de către autorul excepţiei, reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. în context, Curtea reţine că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare.
25. Critica autorului excepţiei priveşte, în esenţă, faptul că soluţia legislativă ce se regăseşte în art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă libertatea individuală, dreptul la un proces echitabil, principiul proporţionalităţii restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor individuale, restrânge dreptul magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată unei persoane potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, gravitatea şi consecinţele lor, precum şi persoana celui care le-a comis, magistratul fiind, practic, obligat să individualizeze pedeapsa în cu totul alte limite decât şi-a dorit.
26. Curtea reţine că, în actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă, decât represivă, de vreme ce s-a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni. Aceasta, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică”.
27. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivjt expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni”. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea — singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse.
28. Având în vedere toate cele arătate, Curtea reţine că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale.
29. Aşa încât, analizând critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea funcţiei jurisdicţionale, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, Curtea constată următoarele:
30. Prima cerinţă, statuată prin dispoziţiile constituţionale precitate — unicitatea justiţiei, nu are aplicabilitate în cauză, de vreme ce nu s-au invocat critici referitoare la înfăptuirea justiţiei de către acelaşi sistem de organe, al instanţelor judecătoreşti, la ierarhizarea acestora, în cadrul sistemului, ori la stabilirea unor competenţe diferite pentru fiecare categorie de instanţe în parte.
31. Cât priveşte cea de-a doua cerinţă — imparţialitatea justiţiei, invocată în prezenta cauză de către autor, aceasta este legată de organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi de judecătorul cauzei, pe de altă parte. în context, Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg, în jurisprudenţa sa, face distincţie între „imparţialitatea obiectivă” şi „imparţialitatea subiectivă”, statuând, de pildă, în Hotărârea din 5 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragrafele 93, 95 şi 99, faptul că imparţialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător — cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză, ori în temeiul unui demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia (a se vedea Hotărârea din 24 februarie 1993, pronunţată în Cauza Fey împotriva Austriei, paragrafele 27, 28 şi 30, şi Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Wettstein împotriva Elveţiei, paragraful 42). în marea majoritate a cauzelor având ca obiect problema imparţialităţii, instanţa de contencios european al drepturilor omului s-a axat pe demersul obiectiv. Cu toate acestea, nu există o delimitare ermetică între imparţialitatea subiectivă şi imparţialitatea obiectivă, deoarece comportamentul unui judecător poate nu doar să genereze îndoieli justificate din punct de vedere obiectiv cu privire la imparţialitatea sa, din punctul de vedere al unui observator extern (demers obiectiv), ci poate viza şi chestiunea opiniei personale (demers subiectiv) [a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 119]. în consecinţă, în unele cauze în care poate fi dificilă găsirea unor dovezi care să infirme prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, cerinţa privind imparţialitatea obiectivă conferă o garanţie suplimentară importantă (a se vedea Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunţată în Cauza Pullar împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Mai mult, pentru ca instanţele să poată insufla populaţiei încrederea indispensabilă, este necesar să se ţină seama de considerentele de organizare internă [Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit. (d)]. Totodată, existenţa unor proceduri naţionale pentru a garanta imparţialitatea, şi anume a unor norme privind recuzarea judecătorilor, constituie un factor relevant. Aceste norme denotă preocuparea legiuitorului naţional pentru a elimina orice îndoială privind imparţialitatea judecătorului sau instanţei în cauză şi constituie o încercare de a asigura imparţialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. Pe lângă asigurarea absenţei unei părtiniri reale, acestea sunt menite să elimine orice aparenţă de parţialitate şi astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle populaţiei (Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunţată în Cauza Meznaric împotriva Croaţiei, paragraful 27). Aşadar, instanţa de la Strasbourg ia în considerare aceste norme, respectiv proceduri naţionale, pentru a aprecia dacă instanţa a fost imparţială şi, în special, dacă temerile reclamantului pot fi considerate justificate obiectiv.
32. Or, Curtea Constituţională reţine că cerinţa imparţialităţii este prevăzută şi în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, în art. 2 alin. (1) şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi în art. 9—11 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, iar, în materie procesual penală, dispoziţiile care concură la asigurarea imparţialităţii, respectiv incompatibilitatea judecătorului, abţinerea, recuzarea, sunt reglementate în art. 64, 66 şi 67 din actualul Cod de procedură penală. în aceste condiţii, Curtea nu poate reţine susţinerile autorului excepţiei referitoare la lipsa de imparţialitate a judecătorului în soluţionarea cauzelor penale având ca temei dispoziţiile penale referitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni, de asemenea, dreptul la un proces echitabil, analizat din această perspectivă, fiind pe deplin respectat.
33. în ceea ce priveşte cea de-a treia cerinţă — Justiţia este egală”, înscrisă în dispoziţiile constituţionale ale art. 124, aceasta reflectă dispoziţia constituţională înscrisă în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit căreia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Prevederea constituţională este reluată în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care, în art. 2 alin. (1) dispune că justiţia este egală pentru toţi, în art. 7 alin. (1) prevede că toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi în alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii. Totodată, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte pentru judecători obligaţia de a asigura un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare.
34. Curtea reţine că principiul egalităţii în faţa justiţiei semnifică faptul că toate persoanele au o vocaţie egală să fie judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi dispoziţii legale, fie că sunt de fond sau de procedură. Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe privilegii de jurisdicţie, iar egalitatea cetăţenilor faţă de lege şi de autorităţile publice priveşte deopotrivă caracterul unitar al practicii judiciare în aceeaşi materie, egalitatea armelor (unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar, având semnificaţia unui tratament egal al părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces) ori realizarea în fapt a egalităţii în faţa justiţiei prin asigurarea unui ajutor public judiciar de natură a garanta accesul egal la actul de justiţie.
35. Din această perspectivă, Curtea constată că, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi ilx, dispoziţiile criticate nu sunt de natură a înfrânge principiul egalităţii în faţa justiţiei, garanţiile enunţate în paragraful anterior urmând a fi aplicate în soluţionarea tuturor cauzelor penale având ca temei prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal.
36. în continuare, Curtea reţine că, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, autorul invocă şi dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, potrivit cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Cât priveşte independenţa judecătorului, aceasta se referă, pe de o parte, la instanţa judecătorească ca întreg, iar, pe de altă parte, la fiecare judecător, în general, problema independenţei fiind necesar a se analiza sub două aspecte, funcţională şi personală. Independenţa personală vizează statutul care trebuie să i se asigure, prin lege, judecătorului, iar independenţa funcţională presupune, pe de o parte, ca organele care judecă să fie adecvate, adică să nu aparţină executivului sau legislativului, iar, pe de altă parte, instanţele judecătoreşti să fie independente în exercitarea funcţiilor lor, deci să nu fie supuse ingerinţelor din partea puterii legislative, puterii executive sau justiţiabililor.
37. în esenţă, în opinia autorului excepţiei, soluţia legislativă ce se regăseşte în art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal afectează independenţa judecătorului din perspectiva „dreptului magistratului de a individualiza sancţiunea aplicată unei persoane potrivit propriei conştiinţe şi reprezentării pe care acesta o are în legătură cu faptele deduse judecăţii, gravitatea şi consecinţele lor, precum şi persoana celui care le-a comis”.
38. în legătură cu această critică, Curtea reţine că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală — revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite prin săvârşirea faptei incriminate, iar, pe de altă parte, judiciară — pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea subliniază importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea.
39. Totodată, legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate — minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului.
40. Ţinând cont de cele reţinute la paragrafele 21 şi 22, Curtea constată că în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. în această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea reţine aşadar deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. în cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. în acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente.
41. în concluzie, Curtea reţine că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni — real şi formal, cât priveşte persoana fizică, infractor major, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.
42. De asemenea, Curtea reţine că, în activitatea de judecată, judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege, potrivit art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală aceştia „se supun numai legii”. Textul constituţional precitat raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) potrivit cărora„Nimeninu este mai presus de lege” şi ale art. 124 alin. (1) care stabilesc că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii” fixează poziţia justiţiei, a judecătorului faţă de lege. De asemenea, Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege” şi „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii” [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală]. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Organul legislativ, emitent al normei juridice, poate fi însă mai restrictiv, obligându-l pe judecător să fie mai apropiat de lege, ori poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 337 din 16 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 12 octombrie 2004).
43. Având în vedere toate cele arătate, Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei referitoare la încălcarea independenţei judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei principale în caz de concurs de infracţiuni.
44. Curtea nu poate reţine nici susţinerile autorului potrivit cărora prevederile criticate sunt în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 privind libertatea individuală. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea constată că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii”, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, aceasta se va reduce corespunzător.
45. Cât priveşte dreptul la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de către autorul excepţiei cu referire la normele de drept substanţial ce reglementează tratamentul sancţionator în caz de concurs de infracţiuni, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante, aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, reţinând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial."
Detalii: legeaz.net/monitorul-oficial-913-2015/decizie-ccr-711-2015-art-39-ncp
(I) Dacă s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă pentru una dintre faptele concurente, atunci legiuitorul a menţinut sistemul absorbţiei existent şi în C. pen. 1969, inculpatul urmând a executa pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă;
(II) Dacă s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, NCP prevede sistemul cumulului juridic, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, însă, spre deosebire de C. pen. 1969, aplicarea sporului este obligatorie. De asemenea, sporul nu mai
Citește mai mult
este stabilit în cuantum variabil, ci în cuantum fix, respectiv 1/3 din totalul celorlalte pedepse care nu au fost aplicate inculpatului [de ex., dacă avem 3 pedepse de 2 ani, 4 ani şi 6 ani închisoare, va fi stabilită pedeapsa cea mai grea, de 6 ani închisoare, la care instanţa va adăuga un spor de 1/3 din totalul celorlalte două pedepse, respectiv 1/3*(2+4) = 2, pedeapsa rezultantă fiind de 8 ani închisoare];(III) Dacă s-au stabilit numai pedepse cu amenda, NCP prevede acelaşi sistem al cumulului juridic cu spor de pedeapsă obligatoriu, urmând să fie aplicată amenda cea mai mare, precum şi un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite;
(IV) Când instanţa a stabilit o pedeapsă cu amenda şi una cu închisoarea, NCP prevede că amenda se adaugă obligatoriu, în întregime, la pedeapsa închisorii;
(V) dacă există mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amenda, pentru fiecare categorie de pedeapsă va fi aplicabil cumulul juridic cu spor obligatoriu, inculpatului urmând să îi fie aplicată pedeapsa închisorii astfel stabilită, la care se va adăuga pedeapsa amenzii stabilită în urma aplicării cumulului juridic cu spor obligatoriu.
NCP renunţă la interdicţia prevăzută de art. 34 alin. (2) C. pen. 1969 potrivit căreia pedeapsa aplicată pentru concurs nu putea depăşi cumulul aritmetic al pedepselor componente. Această modificare este firească, întrucât din moment ce sporul maxim ce poate fi stabilit este de 1/3 din totalul pedepselor neaplicate, pedeapsa rezultantă va fi întotdeauna mai mică decât cumulul aritmetic al pedepselor. Totodată, dacă instanţa va stabili pedepse severe cu închisoarea, având în vedere sporul obligatoriu, în unele cazuri s-ar putea depăşi maximul general al pedepsei închisorii, situaţieîn care art. 2 alin. (3) NCP limitează pedeapsa ce va fi aplicată la maximul general [de ex., dacă instanţa stabileşte câte două pedepse de 25 de ani pentru 2 infracţiuni de omor calificat prevăzute de art. 189 alin. (1) NCP, instanţa va aplica pedeapsa cea mai grea de 25 de ani, însă sporul ce va fi aplicat este de numai 5 ani, pentru că altfel s-ar depăşi maximul general de 30 de ani prevăzut de art. 60 NCP].
De asemenea, NCP prevede la alin. (2) posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă în cazul unui concurs de infracţiuni chiar dacă această pedeapsă nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile componente. Condiţiile prevăzute de lege, respectiv stabilirea numai de pedepse cu închisoarea, depăşirea teoretică cu mai mult de 10 ani a maximului general iar una dintre infracţiunile componente ale concursului să prevadă pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani, sunt condiţii cumulative, nu alternative. Neîndeplinirea uneia dintre condiţii atrage imposibilitatea aplicării pedepsei rezultante a detenţiunii pe viaţă şi în consecinţă, limitarea pedepsei rezultante care va fi aplicată la maximul general al pedepsei închisorii, respectiv 30 de ani, conform art. 60 NCP.
NCP renunţă la diferenţierea realizată de art. 401 C. pen. 1969 cu privire la răspunderea persoanei juridice, art. 147 alin. (1) NCP prevăzând că acesteia îi va fi aplicat regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică.
Dacă una dintre infracţiunile concurente este comisă în minorat, iar o alta este săvârşită după majorat, vor fi incidente dispoziţiile speciale prevăzute de art. 129 NCP.
Aplicarea art. 5 NCP - Vom încadra în această categorie situaţiile în care instanţa de judecată este învestită cu judecarea unei sau mai multor fapte concurente, iar pentru niciuna dintre fapte nu a fost pronunţată o hotărâre definitivă. Conform art. 10 LPA, putem distinge următoarele ipoteze:
(I) una dintre faptele concurente este săvârşită după intrarea în vigoare a legii noi - instanţa va determina legea penală mai favorabilă numai referitor la pedepsele aplicabile infracţiunilor săvârşite sub legea veche (Fv). încadrarea faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a legii noi (Fn), precum şi tratamentul sancţionator pentru concurs vor fi obligatoriu realizate conform NCP [de ex., inculpatul este trimis în judecată pentru săvârşirea a două fapte de tâlhărie, una săvârşită înainte şi alta după intrarea în vigoare a legii noi. Pentru Fv instanţa va compara pedepsele prevăzute de cele două legi şi va pronunţa condamnarea conform legii mai favorabile-în cazul nostru, art. 233 alin. (1) NCP, care prevede limite de pedeapsă mai reduse. Pentru Fn, soluţia de condamnare se va întemeia obligatoriu pe dispoziţiile art. 233 alin. (1) NCP, întrucât fapta a fost săvârşită sub imperiul legii noi, iar pedepsele astfel stabilite vor fi contopite în mod obligatoriu conform regulilor prevăzute de art. 39 NCP, întrucât una dintre faptele concurente este săvârşită după intrarea în vigoare a legii noi];
(II) toate faptele concurente au fost săvârşite înainte de intrarea în vigoare a NCP şi constituie concurs de infracţiuni conform ambelor legi - instanţa va determina legea mai favorabilă în doi paşi111, mai întâi pentru stabilirea pedepsei fiecărei infracţiuni în parte, şi ulterior va determina legea mai favorabilă pentru tratamentul sancţionator al concursului [de ex., în cazul a două sustrageri săvârşite în mijloace de transport în comun, cu rezoluţii infracţionale distincte, instanţa va compara limitele de pedeapsă ale infracţiunii de furt calificat stabilite de art. 208-209 alin. (1) lit. f) C. pen. 1969 [3-15 ani] cu limitele prevăzute de art. 228-229 alin. (1) lit. a) NCP [1-5 ani], urmând să stabilească câte 2 pedepse între limitele prevăzute de legea nouă, aceasta fiind mai favorabilă. La etapa următoare, instanţa va determina în concret regimul sancţionator al concursului mai favorabil inculpatului. dacă instanţa a aplicat 2 pedepse de câte 2 ani închisoare, potrivit C. pen. 1969 pedeapsa maximă ce poate fi aplicată este de 2 ani şi un spor facultativ de încă 2 ani, iar potrivit NCP pedeapsa ce poate fi aplicată este de 2 ani, cu un spor obligatoriu de 8 luni. Dacă instanţa apreciază că în concret nu este necesară aplicarea unui spor, atunci legea mai favorabilă în privinţa concursului este C. pen. 1969, întrucât aceasta îi permite instanţei să nu aplice sporul şi, în consecinţă, pedepsele stabilite vor fi contopite potrivit C. pen. 1969. Dacă instanţa apreciază că este necesară aplicarea unui spor superior pragului de 8 luni, atunci legea penală mai favorabilă este legea nouă, care nu permite instanţei aplicarea unui spor mai mare de 8 luni].
dacă faptele săvârşite nu constituie concurs potrivit ambelor legi, a se vedea observaţiile de la art. 36.
Pentru ipotezele în care una dintre faptele concurente a fost judecată definitiv la momentul intrării în vigoare a NCP, a se vedea observaţiile de la art. 40.
Aplicarea art. 6 NCP - Vom încadra în această secţiune ipoteza în care atât pedepsele pentru infracţiunile concurente, cât şi contopirea acestora au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a NCP.
dacă faptele săvârşite de inculpat constituie concurs de infracţiuni din perspectiva ambelor legi, instanţa va proceda la o analiză în două etape11:
(I) va verifica fiecare pedeapsă componentă a concursului cu maximul special prevăzut de legea nouă, iar unde este cazul, va reduce pedepsele la maximul special prevăzut de lege şi
(II) va verifica dacă pedeapsa rezultantă aplicată definitiv depăşeşte regimul sancţionator prevăzut de art. 39 NCP, adică cumulul juridic cu spor obligatoriu aplicabil pedepselor astfel cum au fost reduse. în această etapă, instanţa nu va putea aplica dispoziţiile legii vechi, întrucât, spre deosebire de art. 5 NCP, în ipoteza cauzelor definitiv judecate, numai legea nouă poate retroactiva, dacă este mai favorabilă.
Din modalitatea de aplicare a art. 6 NCP în cazul pedepselor rezultante putem deduce că, dacă o pedeapsă componentă a concursului este micşorată, nu însemnă în mod necesar că şi pedeapsa rezultantă va fi redusă.
Dacă faptele săvârşite nu constituie concurs potrivit ambelor legi, a se vedea observaţiile de la art. 36.
Pentru ipotezele în care una dintre faptele concurente, respectiv toate faptele concurente, au fost judecate definitiv la momentul intrării în vigoare a NCP, dar contopirea nu a fost efectuată, a se vedea observaţiile de la art. 40.
Modificarea art. 39 C.pen., prin limitarea pedepsei rezultante în cazul concursul de infracțiuni la maximul special al celei mai grele pedepse, reprezintă o îndepărtare de tradiția dreptului penal și poate crea situații nejustificat de blânde pentru unii infractori.
În regimul vechiului Cod penal, maximul special putea fi sporit cu până la 5 ani, iar în regimul actual cumulul pedepselor este aritmetic și limitat doar de maximul general, astfel încât forma propusă
Citește mai mult
reprezintă cea mai blândă variantă posibilă pentru infractor.Astfel, în ipoteza autorului mai multor infracțiuni de luare de mită pentru care instanța a aplicat pedeapsa maximă cu privire la fiecare din aceste fapte, pedeapsa rezultantă va fi una dintre aceste pedepse, fără posibilitatea de a aplica vreun spor și de a reflecta în vreun mod pericolul sporit al unor asemenea persoane. În acest mod, persoane care în prezent ar primi pedepse de 15 – 20 de ani de închisoare ca urmare a cumulării pedepselor aplicate (pedeapsa cea mai grea + 1/3 din celelalte pedepse), s-ar afla în situația în care pedeapsa finală nu ar putea depăși 7 ani de închisoare.
Citește mai mult
nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani; c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim; d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c). (2) Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente”.