Decizia civilă nr. 1091/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1091/R/2013
Ședința publică din 11 martie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S. D. JUDECĂTOR: D. G. JUDECĂTOR: L. D.
GREFIER: C. M.
S-a luat în examinare contestația în anulare declarată de contestatorul C.
I. împotriva deciziei civile nr. 589/R din 13 februarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr._, privind și pe intimata C. J. DE
P. S., având ca obiect contestație decizie de pensionare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele contestației în anulare contestatorul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
De asemenea, se constată că la data de 28 februarie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, intimata C. J. de P. S. a depus la dosar întâmpinare prin care apreciază că prezenta contestație este tardiv introdusă, cu depășirea termenului de 15 zile stabilit prin art. 319 alin. 2 C.pr.civ.. Pe fond, solicită respingerea contestației în anulare, apreciind că nu sunt întrunite condițiile art. 317 - 318 C.pr.civ.. De asemenea, solicită judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 C.pr.civ.
Totodată, se constată că la data de 07 martie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, contestatorul C. I. a depus la dosar un script prin care solicită suspendarea prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate ridicată de contestatorul Frențiu I. Titus Nelu în dosarul nr._ din_ aflat pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud.
Curtea, în urma deliberării, va respinge cererea formulată în scris de către contestatorul C. I. de suspendare a prezentei cauze, având în vedere atât caracterul facultativ al acestei măsuri și stadiul procesual al cauzei, precum și faptul că dosarul în raport de care se solicită suspendarea nu se referă la contestatorul din prezenta cauză.
De asemenea, apreciază ca fiind nefondată excepția tardivității contestației în anulare invocată de intimata C. J. de P. S. prin întâmpinarea depusă la dosar, întrucât din dosarul cauzei nu rezultă că decizia pronunțată de
instanța de recurs ar fi fost comunicată contestatorului. De asemenea reține că, contestația a fost formulată la data de 13 februarie 2013, respectiv anterior împlinirii termenului de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă, conform art. 31 Cod de procedură civilă.
Curtea constată contestația în anulare în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin decizia civila nr. 589/R/_ a Curții de Apel Cluj, pronunțata in dosar nr._
, s-a admis recursul declarat de pârâta C. J. DE P. S. împotriva sentinței civile numărul 6597 din_ a Tribunalului S. pronunțată în dosar numărul_, care a fost modificată în parte în sensul că s-a respins acțiunea reclamantului C. I. împotriva pârâtei C. J. de P.
S., având ca obiect anularea deciziei de recalculare numărul 128252/_ emisă de pârâtă.
A fost menținut restul dispozițiilor.
Motivând decizia, instanța a reținut următoarele:
"Nu pot fi primite criticile potrivit cărora Legea 119/2010 încalcă flagrant
pr inc ip iul nere tro ac tiv ităț ii leg ii ,
consacrat în art. 15 alin (2) din Constituție, prin prisma faptului că actul normativ menționat a făcut obiectul controlului de constituționalitate a priori, exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională pronunțând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010 și, respectiv, nr. 873 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.
Astfel, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții. De asemenea, prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, fiind analizată din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.
Totodată, s-a constatat că dispozițiile art. 1 lit. c) din aceeași lege (la data formulării obiecției de neconstituționalitate) sunt neconstituționale, din perspectiva prevederilor art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție (referitoare la statutul judecătorilor și procurorilor).
În raport cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și față de jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate. O lege care este contrară Constituției nu poate subzista în ordinea juridică internă.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, instanța de judecată nu este în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului
neretroactivității legii, o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului impunându-se în mod distinct, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Însă, în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu este îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestei plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului.
Pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Referitor la discriminare, s-a statuat prin considerentele deciziei nr. 29 din_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 29/2011, că instanța de drept comun nu poate face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu poate fi reținut, față de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale.
În plus, în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional), numai o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situații analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanțelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curții Constituționale.
Analizând cauza din perspectiva dispozițiilor ar t. 1 d in Pro to colul ad iț ion al
nr. 1 l a Convenț ia europe an ă a drep tu r ilor o mulu i
, Curtea de Apel constată că pensia de serviciu a reclamantului, stabilită conform Legii nr. 217/2008, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în acest sens materializându-se și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004).
Întrucât prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010 pensiile speciale au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința
diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, acest act normativ reprezintă o "ingerință" din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamantului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. (Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010, Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004).
Pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
Din perspectiva acestor condiții, Curtea constată că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010 și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
De asemenea, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată, că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții contra Austriei, paragraful 53).
Mai mult, prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României a stabilit că "…deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._ __ 6/08 și 56001/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, Curtea a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. În orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii. Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le-au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparație cu alți pensionari.";
În raport de aspectele evocate, controlul judiciar realizat de instanța de recurs va urmări analizarea situației reclamantului în raport de circumstanțele particulare invocate, pentru a determina dacă a fost depășit "pragul de dificultate";, care ar atrage o considerare a încălcării art.1 din Protocolul adițional.
În concret, reclamantul beneficiază de o pensie de asigurări sociale de 1469 lei, superioară pensiei medii pentru limită de vârstă stabilită pentru luna septembrie 2010 la un cuantum de 861 lei, conform datelor statistice ale Casei Naționale de P. și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, ceea ce nu poate avea semnificația unei lipsiri totale a mijloacelor de subzistență ale reclamantei.
De asemenea, reclamantul a invocat că are calitatea de debitor împrumutat într-un contract de credit (f. 42), însă acest aspect nu reprezintă prin sine însuși o împrejurare obiectivă, independentă de conduita reclamantului și având un caracter insurmontabil, de natură a fi asimilat unei obligații imposibil de executat în absența menținerii în plată a pensiei de serviciu; dimpotrivă, existența unui pasiv patrimonial reflectă asumarea voluntară a unei obligații de garanție care este în mod indisolubil legată și de posibilul risc al imposibilității de executare la un anumit moment, datorită unor diverse motive, a obligației menționate.
În cadrul circumstanțelor obiective cu caracter excepțional reținute de Decizia nr.29/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție, care accentuează efectele diminuării cuantumului pensiei prin aplicarea Legii nr.119/2010, în sensul că determină depășirea "pragului de dificultate";, nu poate fi inclusă o atare împrejurare a garantării sau contractării unui împrumut acordat de o instituție bancară.
Astfel, dincolo de faptul că încheierea unui contract reflectă o implicare asumată și consimțită în acest sens, acest temei de fapt ar constitui un criteriu
nepermis în analiza unei pretinse inegalități de tratament, ce ar determina protecția judiciară a debitorilor unui contract de credit în raport de persoanele care nu și-au asumat obligații de plată, semnificând în mod inadmisibil ridicarea la rang de criteriu obiectiv a unei conduite subiective, lipsite de caracter absolut necesar.
Prin urmare, cum reclamantul nu a invocat existența unei situații excepționale ce ar putea să îl expună unor dificultăți materiale insurmontabile și să îl lipsească, de mijloacele de subzistență, Curtea de Apel constată, în raport de cuantumul venitului său lunar ( 1469 lei), că prin aplicarea Legii nr. 119/2010 nu a fost depășit "pragul de dificultate";, care ar atrage o considerare a încălcării art.1 din Protocolul Adițional.
Ținând seama de considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul art.312 alin.3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ.., a admis recursul pârâtei, a modificat în parte hotărârea în sensul respingerii acțiunii reclamantului în contradictoriu cu pârâta C.J.P. S., cu menținerea soluției date excepțiilor procesuale reținute de prima instanță și care nu au fost recurate";.
La data de_, contestatorul C. I. a formulat o contestație în anulare prin care a solicitat admiterea acesteia, cu consecința admiterii acțiunii.
În susținere, contestatorul menționează că prin Decizia nr. 297 din 27 martie 2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l lit.
h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și art.196 lit. j) din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 309 din 9 mai 2012, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.l lit.h) din Legea nr. 119/2010, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și art.196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în măsura în care se aplică și consilierilor de conturi.
Apreciază contestatorul că această decizie îi profită, întrucât consilierii de conturi au același statut ca și auditorii publici externi (foști controlori de conturi) calitate pe care acesta a avut-o anterior pensionării.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, funcția ocupată de contestator purta denumirea de controlor financiar. Statutul controlorilor financiari era stabilit prin Legea nr. 94/1992, aceștia fiind supuși unor incompatibilități și interdicții. Controlorii financiari aveau, potrivit legii, un statut similar cu consilierii de conturi, judecătorii și procurorii financiari.
Făcând trimitere la art. 111, art. 11 lit. e și art. 107 din Legea nr. 94/1992, art. 17, art. 18, art. 25 din Codul de conduită etică și profesională a personalului Curții de Conturi, art. 41, art. 43, art. 10 din Statutul auditorului public extern, contestatorul învederează că auditorii publici externi( anterior, controlori financiari) și consilierii de conturi reprezintă un singur grup profesional, ce concură în mod obligatoriu la realizarea activității de audit public extern a Curții de Conturi a României, aceștia fiind supuși unor incompatibilități și interdicții similare.
Pe lângă interdicțiile și incompatibilitățile menționate, auditorii publici externi sunt supuși și mobilității în cadrul aceleiași categorii profesionale, prin schimbarea raportului de muncă, fapt care afectează stabilitatea și siguranța familială.
Precizează că pensia de serviciu a fost acordată prin Legea nr. 217/2008 de modificare și completare a Legii nr. 94/1992 pentru membrii Curții de Conturi - consilieri de conturi și controlori financiari( auditori publici externi), pentru a compensa responsabilitățile, interdicțiile, riscurile și incompatibilitățile, care se păstrează și în prezent, dar cu toate acestea pensia de serviciu a fost
transformată în pensie din sistemul public, reglementat de legea nr. 19/2000, iar ulterior de Legea nr. 263/2010.
În fine, în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 72 din 18 februarie 2000, consideră contestatorul că în condițiile în care atât judecătorii și procurorii, cât și consilierii de conturi au rămas cu pensia de serviciu, nefiind afectați de reforma pensiilor, controlorii financiari (în prezent auditori publici externi) care au avut același statut, incompatibilități și interdicții severe, similare consilierilor de conturi și magistraților, sunt discriminați în mod nejustificat.
În drept, contestatorul invocă prevederile art. 318 Cod de procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, intimata C. J. de P. S.
a solicitat respingerea contestației ca nefondată, arătând că nu sunt întrunite condițiile art.317-318 Cod procedura civila.
De asemenea, aceasta a invocat excepția tardivității, apreciind că a fost depășit termenul de 15 zile stabilit prin art.319 ali.2 Cod procedură civilă.
Menționează că prin decizia Curții Constituționale nr.297 din_ a fost admisa excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. l lit. h din Legea nr.119/2010 privind unele masuri in domeniul pensiilor, astfel ca, personalul Curții de Conturi a fost repus in plata cu pensia de serviciu stabilita potrivit dispozițiilor Legii nr.94/1992 privind organizarea si funcționarea Curții de Conturi.
Aceste dispoziții nu se referă și la auditorii publici externi (foști controlori de conturi), aceștia figurând în plată cu pensia revizuită, conform OUG nr. 59/2011.
Nu au fost administrate probe noi.
T recând l a soluț ion ar e a con tes taț ie i în an ul are, Cur te a reț ine ur măto arele:
Legiuitorul a instituit contestația în anulare ca o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi promovată împotriva hotărârilor irevocabile, dar numai pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 317 pct. 1 și 2 Cod de procedură civilă - și numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau a recursului, respectiv, pentru cele prevăzute în art. 318 Cod de procedură civilă.
În privința contestației în anulare specială, întemeiată pe dispozițiile art.
318 Cod de procedură civilă, Curtea reține că admisibilitatea acesteia este justificată doar în măsura în care se identifică cel puțin una din ipotezele avute în vedere de legiuitor.
În acest sens, notează că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Două ipoteze sunt așadar conținute în textul art. 318 Cod de procedură civilă, respectiv cea prevăzută de teza I - dezlegarea dată recursului să fie rezultatul unei greșeli materiale și cea reglementată de teza II - omisiunea instanței de recurs de a se pronunța ori de a analiza vreunul din motivele de recurs invocate.
Textul art. 318 teza I Cod de procedură civilă,
vizează greșeli de fapt, erori materiale, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare sau aplicare a unor dispoziții legale, sau de rezolvare a unui incident procedural.
În consecință, prin intermediul unei contestații în anulare speciale, nu pot fi invocate greșeli de judecată.
A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, respectiv, de modul în care a aplicat ori a interpretat legea la respectiva stare de fapt, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce ar echivala cu transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac.
Numai o greșeală materială esențială, propriu-zisă, care a determinat o soluție eronată, în sensul celor mai sus exemplificate, poate fi invocată pe calea contestației în anulare, această greșeală materială apreciindu-se în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă.
În nici un caz însă, pe calea unei astfel de contestații în anulare nu pot fi invocate greșeli de judecată, după cum, nu pot fi invocate greșeli materiale din cele ce se încadrează în textul art. 281 Cod de procedură civilă.
Aceste greșeli materiale, care ar fundamenta admisibilitatea unei contestații în anulare speciale, trebuie să constea în greșeli pe care instanța de recurs le-ar comite prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată, respectiv în greșeli materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate.
Contestația în anulare specială reglementată de art. 318 teza I Cod de procedură civilă, urmărește neregularități evidente privind actele de procedură, iar nu neregularități referitoare la problemele de fond, împrejurare raportat la care în nici un caz prin intermediul unei contestații în anulare speciale nu pot fi
invocate nici un fel de greșeli de judecată, de aprecierea probelor, de schimbarea stării de fapt, de interpretarea unor dispoziții legale, ori de aplicare a unuia ori alteia dintre prevederile legale în vigoare.
Or, din lecturarea memoriul depus la dosar, Curtea constată că în cauză, contestatorul nu are în vedere teza I a art. 318 Cod de procedură civilă privitoare la "greșeala materială";, în condițiile în care acesta face trimiteri punctuale la Decizia Curții Constituționale nr.297/_ (prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată și s-a constatat că dispozițiile art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și art. 196 lit.
j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt neconstituționale în măsura în care se aplică și consilierilor de conturi), care este ulterioară deciziei pronunțate de către instanța de recurs.
Întregul raționament a cărui aplicabilitate o susține contestatorul privește extinderea efectelor deciziei Curții Constituționale menționate și cu privire la auditorii publici externi (anterior controlori financiari), susținând existența unei discriminări în raport de statutul, incompatibilitățile și interdicțiile similare cu cele ale consilierilor de conturi și magistraților.
Argumentele invocate sunt însă chestiuni privitoare la fondul cauzei, care pot fi antamate doar în cadrul unei proceduri judiciare ce implică o asemenea cercetare. Cu alte cuvinte, contestatorul dorește o analiză a fondului cauzei, calea de atac promovată în prezenta cauză echivalând cu un recurs la alt recurs, ceea ce contravine dispozițiilor legale.
Nici incidența tezei a II a din art. 318 din codul de procedură civilă nu poate fi reținută, câtă vreme contestatorul nu face nici o referire la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța ori de a analiza vreunul din motivele de recurs invocate, ci expune doar motivația pentru care apreciază că Decizia Curții Constituționale anterior arătată ar trebui aplicată prin similitudine și auditorilor publici externi.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prezentul demers este nefondat, astfel că în baza art. 320 Cod de procedură civilă îl va respinge ca atare.
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată contestația în anulare declarată de contestatorul C.
I. împotriva deciziei civile nr. 589 din_ a Curții de Apel Cluj pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | |||
S. D. | D. | G. | L. | D. |
GREFIER
C. M.
Red.DG/dact.MS 2 ex./_
| ← Sentința civilă nr. 3032/2013. Recalculare pensie. Asigurări... | Sentința civilă nr. 5002/2013. Contestație decizie... → |
|---|
