Decizia civilă nr. 256/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 256/R/2013
Ședința publică din 28 ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. D. JUDECĂTOR: D. G. JUDECĂTOR: L. D. GREFIER: C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. G. împotriva sentinței civile nr. 5472/A din 01 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe pârâții intimați MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR și CASA DE PENSII SECTORIALE A M. UI
A. ȘI I., având ca obiect contestație decizie de pensionare de revizuire a pensiei.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
De asemenea, se constată că la data de 24 ianuarie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, pârâta intimată C. de P. i Sectoriale a M. ui A. și I. a depus la dosar actele solicitate de către instanță.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5472 din_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea formulata de reclamantul C. G. împotriva pârâților C. de P. i S. a M. ui A. si I. și Ministerul Administrației și Internelor având ca obiect drepturi de asigurări sociale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia nr. 124905/_ reclamantului i s-a stabilit pensia de serviciu în cuantum de
4.065.370 lei. Ulterior, în baza Legii nr. 119/2010, prin Decizia nr. 124905/_ reclamantului i s-a recalculat pensia, stabilindu-i-se un cuantum al pensiei de 1928 lei.
Prin Decizia nr. 124905/_ reclamantului i s-a revizuit pensia în baza OUG nr. 1/2011, stabilindu-i-se, pe baza salariului mediu brut/net pe economie, un cuantum al pensiei de 3795 lei, decizie care a fost contestată acesta primind răspuns la această contestație în sensul respingerii acesteia (f.20).
Potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din OUG nr. 1/2011 pensiile recalculate ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se
mențin în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010 începând cu luna ianuarie 2011 si până la data emiterii deciziei de revizuire iar diferențele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.
P. a reclamantului a fost revizuită din oficiu iar până la emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei se menține în plată pensia în cuantumul avut în luna decembrie 2010. De asemenea, acestuia i s-a plătit diferența dintre pensia avută anterior recalculării și cea stabilită prin operațiunea de recalculare.
În consecință, reclamantului nu i s-a produs nici un prejudiciu prin recalcularea pensiei.
Conform prevederilor art.11 din H.G.nr.737/2010 pensiile care au făcut obiectul unor cauze soluționate prin hotărâri definitive și irevocabile ale instanțelor de judecată vor avea regimul juridic stabilit de Legea nr.119/2010.
De altfel Curtea Constituțională, prin Decizia nr.873/_, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, a arătat că acordarea pensiei suplimentare nu se subsumează dreptului constituțional la pensie,astfel cum acesta este reglementat de art.47 alin.2 din Constituția României. Pe de altă parte a arătat că în conceptul de "drepturi câștigate"; pot intra doar prestațiile deja realizate până la
intrarea în vigoare a noii reglementări.
Având în vedere faptul că, pensia suplimentară se acordă numai în măsura în care există resurse financiare alocate în acest scop prin bugetul de stat sau cel al asigurărilor sociale de stat, neacordarea acesteia în continuare nu poate fi
interpretată nici ca o încălcare a prevederilor art.20 din Constituție raportat la art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertățile fundamentale referitoare la respectarea bunurilor persoanei fizice sau juridice.
În sensul celor arătate mai sus s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 1972 ,în hotărârea pronunțată în cauza Muller vs. Austria arătând că textul art.1 din Protocolul nr.1 din Convenție nu poate fi interpretat în sensul că aceea persoană ar avea dreptul la o pensie într-un anumit cuantum.
În ceea ce privește suspendarea HG nr. 735/2010, prin Sentința civilă nr. 338/2010 a Curții de Apel C., aceasta are efecte numai între părți, iar prin Decizia nr. 871/2010, Curtea Constituțională a României a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 ale Legii nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile de serviciu se recalculează devenind pensii de asigurări sociale, nu încalcă principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 al. 2 din Constituție.
Dreptul la plata unei pensii, fără a se garanta și un cuantum determinat al acesteia, este guvernat de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, care are următorul cuprins: "Orice persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.";
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tratat drepturile de asigurări sociale ca fiind un bun însă numai în anumite condiții și reținând că trăsăturile esențiale ale acestuia sunt sensibil diferite de cele atribuie în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului drepturilor reale și drepturilor de creanță cu caracter civil stricto sensu (drepturi născute în cadrul raporturilor juridice de drept civil). Astfel, specific drepturilor de creanță cu caracter economico-social (în
speță, drepturi născute în cadrul raporturilor de asigurări sociale) este împrejurarea că plata contribuțiilor la anumite fonduri de asigurări sociale poate crea, în anumite condiții, un drept de proprietate, drept care, spre deosebire de dreptul de proprietate tratat în sfera raporturilor de drept civil, poate fi afectat de modul în care banii din aceste fonduri sunt distribuiți. În cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Curtea EDO a arătat că art. 1 din Protocolul 1 la CEDO garantează dreptul persoanei la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, însă această împrejurarea nu poate fi interpretată ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum.
În ceea ce privește salariile, CEDO a reținut, în cauza Eskelinen c. Finlandei că în Convenție nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într- un anumit cuantum.
Prin urmare, dacă s-a statuat că dreptul la o prestație de asigurări sociale nu este garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de protocoalele sale adiționale într-un anumit cuantum atunci când beneficiarul dreptului a contribuit la această prestație, cu atât mai mult dreptul la un anumit cuantum al prestației de asigurări sociale nu este garantat de Convenție în ipoteza în care titularul său nu a contribuit în sistemul de asigurări sociale, aceasta fiind și ipoteza în discuție, pensia sa de serviciu fiind acordată în considerarea calității titularului, fără să se fi executat anumite prestații de asigurări sociale care să fundamenteze cuantumul acesteia.
Curtea CEDO a arătat în cauza Hasani c. Croației că în cazul în care are loc o limitare a proprietății în cazul drepturilor de asigurări sociale, aceasta trebuie să fie justificată de un interes public, să aibă un scop legitim și să se facă prin mijloace proporționale cu scopul respectiv. CEDO a mai subliniat larga marjă de apreciere a statului în domeniul schemelor de securitate socială (cauza Kjartan).
Din jurisprudența CEDO trebuie reținut și că instanța europeană nu a validat argumentul statului referitor la lipsa fondurilor bugetare, însă această abordare a avut loc în cadrul unui litigiu în care legea care instituia dreptul salarial (spor pentru vechime în specialitate) era încă în vigoare, iar de facto, dreptul salarial nu se plătea (cauza Kechko c. Ucrainei). Or, în speță, situația este diferită deoarece dispozițiile referitoare la pensia de serviciu au fost abrogate. În acest context (cauza Kechko c. Ucrainei), Curtea a arătat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor din bugetul de stat, acestea putând fi instituite de stat, suspendate sau statul poate înceta să le plătească. În cauza Lelas c. Croației, Curtea a statuat că pentru a fi în prezența noțiunii de "bun"; este necesar un fundament legal (normativ) sau o jurisprudență constantă care să permită conturarea unei speranțe legitime, însă, totodată, a arătat că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, ci numai ceea ce s-a obținut, s-a câștigat, reprezintă un "bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În ceea ce privește recalcularea pensiei, această măsură este în acord cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalele sale adiționale, Curtea CEDO statuând în cauza Hasani c. Croației că nu este exclus dreptul statului de a adopta, în domeniul civil, prevederi legale noi, care să reglementeze drepturi care decurg din vechea legislație, cu condiția ca acea lege să nu aducă atingere principiilor convenționale. În cadrul marjei de apreciere foarte largi recunoscute de CEDO statului în materia drepturilor de asigurări sociale (cauza Hasani c. Croației, Kjartan Asmundsson c. Islandei), atunci când procedează la reducerea cuantumului unor prestații de asigurări sociale, în cursul derulării raportului juridic, statul trebuie să țină seama de necesitatea existenței unui scop legitim urmărit reprezentat de un interes public
care trebuie să primeze celui particular. În cauza Hasani c. Croației, CEDO a stabilit că noțiunea de interes public trebuie interpretată extensiv, cu excepția situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil.
Legea nr. 119/2010, procedând la reducerea cuantumului pensiei și transformând pensia de serviciu într-o pensie de asigurări sociale, a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public al diminuării dezechilibrelor bugetare și al menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile, pentru a se crea premisele relansării economice, legiuitorul reținând că se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional prin care să fie continuate eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare începute în anul 2009 și în anul 2010. În expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, s-a mai arătat că neadoptarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare ar conduce la pierderea acordurilor cu instituțiile financiare internaționale, cu consecința creării unor dezechilibre macroeconomice de natură să ducă la imposibilitatea relansării economice și la creșterea excesivă a deficitului bugetar. S-a mai menționat că, potrivit unei recente estimări a Băncii Mondiale, în cazul în care în România s-ar menține pensiile avute anterior promovării proiectului Legii nr. 119/2010, în anul 2050 deficitul creat de cheltuielile afectate pensiilor din produsul intern brut ar ajunge la 12 %.
Prin Decizia nr. 871/2010, Curtea Constituțională a României a statuat că prevederile art. 1-5 și art. 12 ale Legii nr. 119/2010, potrivit cărora pensiile de serviciu se recalculează și se transformă în pensii de asigurări sociale, nu încalcă principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 al. 2 din Constituție, arătând următoarele:
"Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare. Se poate spune că, față de acestea, Constituția instituie mai degrabă o obligație de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la pensie, care este consacrat în mod expres.
Ca atare, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.";
"Conformându-se dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor, și numai în ceea ce privește cuantumul acestora. Celelalte condiții privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea profesie și vârsta eligibilă nu sunt afectate de noile reglementări. De asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se răsfrânge asupra prestațiilor deja obținute anterior intrării sale în vigoare, care constituie facta praeterita.";
Față de cele ce preced, instanța în baza art.6 din OUG nr. 1/2011, coroborat cu prevederile art. 153 lit.f si g si art. 156 din Legea nr. 263/2010 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C. G.
, solicitând în principal, casarea sentinței atacate cu trimiterea spre rejudecare
instanței competente; iar în subsidiar, modificarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
În motivare reclamantul a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 312 alin.3 care prevăd: "… casarea pentru motivele prevăzute de art.304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului…";. Astfel, instanța de fond nu a analizat toate motivele de nelegalitate descrise în cererea de chemare în judecată și nici nu s-a pronunțat asupra cererii prin care a contestat cuantumul pensiei rezultat din revizuirea acesteia. Așa cum a arătat și prin cererea inițiala, recurentul nu a contestat doar faptul ca i s-a încălcat statutul de cadru militar ci și cuantumul pensiei stabilite prin decizia de revizuire.
Instanța a cărei hotărâre înțelege să o atace nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare prin care a contestat modalitatea de calcul a pensiei stabilite prin decizia atacată. În acest sens, a solicitat în probațiune ca intimatele să depună la dosarul cauzei toate actele care au stat la baza calculării cuantumului pensiei în urma revizuirii. A solicitat această probă întrucât în cazul revizuirii pensiei nu au fost luate în calcul toate veniturile. Această solicitare a fost însă respinsă de către instanța de fond.
Cu privire la motivele de modificare arată că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a respins acțiune a promovată.
În ceea ce privește conformitatea legislației naționale care a stat la baza emiterii deciziei contestate cu reglementările CEDO, în mod greșit instanța de fond a statuat că autoritățile naționale nu au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Astfel, Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, ca principiu general, că dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă.
Este de observat că normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - self executing - obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu prescrie pentru state obligativitatea încorporării dispozițiilor sale în dreptul lor intern însă, acest lucru rezultă din principiile generale ale dreptului internațional coroborate cu spiritul Convenției și cu acela al lucrărilor ei preparatorii. Art. 1 al Convenției prevede că părțile contractante "recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile" pe care aceasta le definește, fapt ce implică, indirect, ideea aplicării obligatorii a dispozițiilor Convenției în dreptul intern al statelor contractante.
Spre exemplificare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare "CJUE") a impus pentru prima dată acest principiu în hotărârea Van Gend en Loos, rămasă de referință. În speță, se punea problema aplicabilității directe a art. 12 (devenit art.25) al Tratatului.
În aceeași jurisprudență constantă a CJUE s-a dispus: "judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme,
lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a
legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional".
Cât privește constatarea de către Curtea Constituțională a României, în cuprinsul Deciziei nr. 871/_, că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte
Chiar Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1.344 din 9 decembrie 2008, a reținut faptul că nu are atribuția de rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești, arătând că: "De altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta."
Dacă deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, acestea nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea, atât timp cât instanțele judecătorești sunt obligate să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate, astfel încât nu se poate reține depășirea atribuțiilor de către instanța de judecată prin aplicarea cu prioritate a reglementărilor internaționale.
Potrivit art. 1 - Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". A. . 2 al acestui articol arată că "dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."
Noțiunea juridică de pensie de serviciu (specială) nu se confundă și nici nu se suprapune cu cea de pensie de drept comun.
Dreptul la pensia de serviciu s-a născut în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă (nr. 164/2001), distinct de dreptul la pensie din sistemul general. Ca atare, este eronată amestecarea acestor noțiuni și susținerea vădit greșită, că pensia de serviciu, derogatorie de la cea de drept comun, s-ar compune totuși, în mod forțat, dintr-o pensie de drept comun și o pensie suplimentară de la stat. Prevederile art. 1 al primului Protocol adițional se aplică indiferent de modul de organizare a schemelor de securitate socială si a felului în care este finanțat fondul de pensii respectiv (Cauza Wieczorek v. Polonia).
În materie de pensii, Curtea Europeană a observat că, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un "bun" în sensul art.1 al Protocolului nr.l (cauzele Azinas v. Cipru, Apostolakis v. Grecia). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art.1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației in vigoare (cauzele Gauygusuz
v. Austria și Bunchen v. Republica Cehă).
Rezultă că și pensia de serviciu, stabilită de autoritățile române (serviciul public de pensii) printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii (Legea nr.l64 /2001), reprezintă un "bun".
Curtea a statuat expres că, dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o
ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauzele Azinas v. Cipru, Banfield v. Regatul Unit, Apostolakis v. Grecia).
Reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson v. Islanda, Rasmussen v. Polonia, Wieczorek v. Polonia).
În acest context, prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului. Aceasta chiar dacă acest "bun" (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun (cu un cuantum diferit față de cuantumul dreptului inițial).
Având în vedere că pensia de serviciu a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, această situație echivalează cu o veritabilă privare de proprietate.
Mai mult, diminuarea pensiei ca urmare a revizuirii pensiei și imposibilitatea de a-și mai recupera vreodată sumele de bani pierdute prin această reducere duc la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general, supunându-se la o sarcină exorbitantă.
Prin reducerea pensiei într-un cuantum semnificativ și prin înlăturarea totală și imprevizibilă a dreptului la pensia specială, recurentul este pus în situația de a nu mai face față propriilor cheltuieli și de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată.
Aceasta în contextul în care, pe toată durata exercitării activității sale de cadru militar, nu a avut șansa de a-și suplimenta veniturile, având de suportat incompatibilități și interdicții totale în vreme ce alte categorii profesionale au beneficiat de șansa suplimentării veniturilor lor în lipsa oricăror incompatibilități și interdicții.
Încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin adoptarea Legii nr. 119/2010 rezultă chiar din motivarea unor decizii anterioare ale Curții Constituționale, Astfel, prin Decizia nr. 375/2005 referitoare la sesizările de neconstituționalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietății și justiției, Curtea Constituțională a stabilit că: noile reglementări, privind criteriile și condițiile concrete ale exercitării dreptului la pensie, inclusiv modul de calcul și de actualizare a cuantumului pensiei nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv în privința cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării lor în vigoare.
În concluzie, ținând seama de toate motivele expuse mai sus, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 6 decembrie 2012 (f.13-17) pârâta Ministerul Administrației și Internelor B.
a solicitat respingerea recursului formulat de recurent și menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Contestația dedusă judecății vizează legalitatea deciziei nr. 124905/_ emisă de C. de P. i S. din cadrul MAI, în temeiul OUG nr. 1/2011, prin care a fost revizuită pensia reclamantului stabilită în temeiul Legii nr. 119/2010 coroborat cu prevederile HG nr. 735/2010.
Cum nu s-a dovedit că decizia de recalculare a pensiei emisă în temeiul Legii nr. 119/2010 și HG nr. 735/2010 (fila 48 fond), prin care pensia de serviciu a reclamantului a fost transformată în pensie stabilită pe principiul
contributivității, a fost contestată de reclamant, nefiind supusă astfel controlului jurisdicțional, Curtea apreciază că aceasta a devenit definitivă, nemaiputând fi puse în discuție în prezenta contestație, ce vizează legalitatea deciziei de revizuire a deciziei de recalculare emisă în temeiul Legii nr. 119/2010, aspecte care țin de legalitatea trecerii de la sistemul pensiilor de serviciu la cel de drept comun, stabilit pe baza principiului contributivității și care tind la revenirea pensiei de serviciu stabilită inițial în temeiul Legii nr. 164/2001.
Cu toate acestea, instanța de fond a analizat contestația reclamantului prin prisma tuturor motivelor invocate de acesta în susținerea contestației, arătând argumentat, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la Decizia nr. 871/2010 prin care Curtea Constituțională a statuat în sensul că prevederile art. 1-5 din Legea nr. 119/2010 nu încalcă principiul retroactivității, că în privința reclamantului nu a fost depășit "pragul de dificultate";, care ar atrage o considerare a încălcării art.1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult decât atât, prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României, relevantă în cauza dedusă judecății datorită similitudinii situației analizate, s-a stabilit că
"…
deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei,
decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației
, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei
, nr. 52449/99; Blanco Callejas
c. Spaniei
, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei
, 31 mai 2011, nr._ __ 6/08 și 56001/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect
retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, Curtea a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. În orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii. Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le-au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparație cu alți pensionari.";
De asemenea, în cauza Abăluță și alții c/a României, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea reclamanților, pensionari militari, prin care aceștia s-au plâns de faptul că măsurile legislative adoptate prin Legea nr. 119/2010, HG nr. 735/2010 și ulterior prin OUG nr. 1/2011, ce au avut ca efect diminuarea pensiilor lor, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 14 din Convenție.
Astfel, Curtea a reținut faptul că Statele părți la Convenție se bucură de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea politicilor sociale iar reducerea pensiilor reclamanților a constituit o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 263/2010, pentru a echilibra bugetul de Stat și a corecta diferențele existente între diferitele sisteme de pensie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate și, de asemenea, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv iar durata în care reclamanții au prestat serviciul militar a fost asimilată perioadelor de cotizație în sensul legii.
În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, Curtea a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În cauza dedusă judecății, Curtea reține că transformarea pensiei de serviciu a reclamantului în pensie de asigurări sociale s-a realizat în temeiul art. 1 lit. b din Legea nr. 119/2010, act normativ în baza căruia s-a emis decizia de recalculare a pensiei, necontestată de reclamant.
Prin decizia nr. 124905/_, contestată în prezenta cauză, a fost revizuită în temeiul OUG nr. 1/2011 pensia reclamantului stabilită în temeiul Legii nr. 119/2010 și nu pensia de serviciu pe care acesta a avut-o anterior datei de_ în temeiul Legii nr. 164/2011. Rațiunea emiterii OUG nr. 1/2011, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a actului normativ, a fost de a da deplină eficiență principiului contributivității prin luarea în considerare a veniturilor realizate de asigurat pe parcursul întregii activități profesionale și nu de a transforma pensia de serviciu în pensie în sistemul public de asigurări sociale.
Având în vedere aceste considerente și reținând că motivele pentru care s-a solicitat de către reclamant anularea deciziei de revizuire, se referă la faptul că prin decizia de revizuire a pensiei contestată în prezenta cauză s-a modificat pensia de serviciu avută anterior de reclamant, Curtea apreciază că nu pot fi primite susținerile recurentului privind greșita apreciere de către instanță a apărărilor formulate privind depășirea pragului de dificultate.
De altfel, o analiză a legalității deciziei de revizuire în raport de dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
trebuie justificată de elemente de fapt diferite de cele ca ar viza decizia de recalculare emisă în baza Legii nr. 119/2010.
În ceea ce privește motivul subsidiar de recurs, potrivit căruia instanța nu s-ar fi pronunțat asupra cererii prin care a contestat modalitatea de calcul a pensiei stabilite prin decizia atacată, se constată că prin contestația dedusă judecății, reclamantul recurent nu a investit instanța cu o cerere prin care să conteste efectiv punctajul stabilit prin decizia de revizuire a pensiei, susținerea generică în motivarea contestației potrivit căreia determinarea cuantumul pensiei revizuite s-a realizat pe baza mai multor erori, ajungându-se la diminuarea drastică a cuantumului pensiei din cauză că din adeverințele de venituri lipsesc soldele pe mai multe luni sau ani, nu echivalează cu formularea unui capăt de cerere care să investească instanța, în condițiile în care reclamantul nu precizează în concret în ce constau pretinsele erori și care ar fi fost cuantumul corect al venitului ce ar fi trebuit să fie luat în considerare la calcularea punctajului mediu anual precum și la ce perioadă se referă acesta.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, urmând a fi menținută ca legală și temeinică hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C. G. împotriva sentinței civile nr. 5472 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
S. | D. | D. | G. | L. | D. |
GREFIER
C. M.
Red.S.D./S.M.D.
2 ex./_ Jud.fond.E. B.
| ← Decizia civilă nr. 2050/2013. Recalculare pensie. Asigurări... | Sentința civilă nr. 2971/2013. Recalculare pensie. Asigurări... → |
|---|
