Decizia civilă nr. 4461/2013. Contestație decizie pensionare. Asigurări sociale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ *
DECIZIA CIVILĂ NR. 4461/R/2013
Ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul M. A. împotriva sentinței civile nr. 12873 din 16 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._ *, privind și pe intimații pârâți M. A.
N. și CASA DE PENSII S. A M. UI A. N., având ca obiect contestație împotriva deciziei de pensionare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul reclamantului recurent - avocat V. I. din cadrul Baroului C., cu împuternicire avocațială la dosar și reprezentantul intimaților pârâți - consilier juridic Costică Rîndașu.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că intimații au formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 13 noiembrie 2013. I se comunică reprezentantului recurentului un exemplar al acestei întâmpinări și ambii reprezentanți ai părților declară că nu au de formulat cereri prealabile.
Instanța pune în discuția reprezentantului reclamantului dacă pentru a putea preciza exact care sunt locurile de muncă în care a funcționat reclamantul, a făcut demersuri legale pentru a obține desecretizarea Ordinului MS 132/2010 și HGS 1019/2010 sau dacă a sesizat instanța de contencios administrativ prin promovarea unei acțiuni directe prin care să se constate eventuala nelegalitate a unor astfel de acte normative cu efecte erga omnes.
Reprezentantul reclamantului răspunde că într-o altă cauză similară s-a respins cererea de suspendare formulată în temeiul art. 244 pct.1 C.proc.civ. până la soluționarea unui litigiu având ca obiect excepția de nelegalitate cu privire la caracterul secret al Ordinului MS 132/2010 și HGS 1019/2010 și nu înțelege să reitereze cererea și în prezenta cauză, întrucât ar avea aceeași soartă. Nu a sesizat instanța de contencios întrucât a solicitat desecretizarea actelor normative amintite pe cale de excepție și apreciază că dacă în acea cauză se va dispune desecretizarea, aceasta va avea efecte asupra tuturor.
Nefiind formulate alte cereri în probațiune, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului susține recursul astfel cum a fost formulat în scris solicitând admiterea lui, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatelor solicită respingerea recursului. Susține întâmpinarea formulată în scris, arătând în esență că reclamantul contestă în principal legea iar pârâții nu au făcut altceva decât să o aplice.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 12873 din 16 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._ *
s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M. A., în contradictoriu cu pârâții M. A.
N. și C. S. DE P. A M. UI A. N. .
S-a luat act că pârâtele nu au solicitat cheltuieli de judecată
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamantul a fost beneficiarul unei pensii de serviciu, drepturile sale fiind stabilite prin Decizia 0114401 emisă de M. A. N., începând cu data de_, într-un cuantum -brut- de 3252 lei (f.25).
Pensia sa a fost revizuită în temeiul OUG nr. 1/2011, fiind stabilit un cuantum -brut- de 3568 lei prin decizia nr. 86257/_ a Casei Sectoriale de P. din cadrul MApN (f.10).
Cu privire la critica reclamantului constând în aceea că decizia de revizuire a pensiei nu are la bază o evidență reală a veniturilor care trebuie luate în calcul conform art. 8 alin.1 din Anexa 3 la OUG nr. 1/2011, iar pârâții nu au făcut dovada integralității și realității acestor venituri, instanța a reținut că potrivit art. 1 alin.2 și 3 din OUG nr. 1/2011, "Obligația identificării și transmiterii la casele de pensii sectoriale a veniturilor realizate lunar de către fiecare beneficiar, în vederea efectuării revizuirii prevăzute la alin. (1), revine instituțiilor din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională în cadrul cărora beneficiarul și-a desfășurat activitatea. Instituțiile prevăzute la alin. (2) transmit datele necesare revizuirii la casele de pensii sectoriale, cel mai târziu până la data de 31 octombrie 2011.";
Astfel, nu reclamantului îi revine obligația de a depune la C. S. de P. înscrisurile doveditoare cu privire la veniturile realizate de acesta în perioada în care s-a aflat în activitate, ci instituției angajatoare.
În cazul în care nu se face dovada veniturilor reale ale beneficiarului, stabilirea pensiei se face pe baza veniturilor minime stabilite în anexa actului normativ menționat.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a mai susținut că determinarea cuantumului pensiei recalculate a fost realizată pe baza mai multor date nereale, însă nu a arătat în concret care sunt veniturile omise a fi avute în procesul de recalculare, motiv pentru nici aceste critici cu caracter general nu sunt de natură să conducă la anularea deciziei de recalculare. De asemenea, acesta nu a depus adeverințe eliberate de angajator din care să rezulte că veniturile luate în considerare pe anumite perioade nu sunt conforme cu realitatea, deși sarcina probei îi incumba acestuia. Mai mult, nu a făcut dovada demersurilor în vederea obținerii unor astfel de adeverințe sau imposibilitatea obținerii acestora, astfel încât să devină incidente dispozițiile art. 172 C.pr.civ..
Potrivit art. 1 alin.4 din același act normativ, în temeiul căruia a fost emisă decizia de revizuire a pensiei, "în cazul pensiilor prevăzute la alin. (1), pentru care, până cel mai târziu la data de 31 octombrie 2011, nu pot fi identificate veniturile realizate lunar pentru anumite perioade, la stabilirea punctajului mediu anual se utilizează cuantumul soldei de grad și al soldei de funcție minime corespunzătoare gradului militar deținut, conform anexei nr. 1, dar nu mai puțin de salariul mediu brut/net pe economie, iar pentru perioada anterioară anului 1952 se utilizează salariul mediu brut pe economie";.
Astfel, nu s-a putut reține faptul că veniturile din buletinul de calcul pe anumite perioade sunt mai mici decât veniturile din OUG nr. 1/2011, atâta timp cât nu a făcut dovada că pentru aceste perioade veniturile nu au putut fi identificate, astfel încât să devină incidente dispozițiile art. 1 alin.4 din OUG nr. 1/2011.
În ceea ce privește motivul de nulitate absolută invocat de reclamant referitor la împrejurarea că decizia ar revizui o altă decizie lovită de nulitate absolută, instanța a reținut că procesul de recalculare a pensiilor s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/2010, apoi în temeiul OUG nr. 1/2011, astfel că nu a prezentat relevanță faptul că prin hotărâre judecătorească au fost suspendate și ulterior anulate dispoziții ale HG nr. 735/2010, act normativ care a reglementat doar metodologia efectivă de calcul a pensiei și nu a pus în discuție trecerea la un nou sistem de stabilire a pensiilor militare. De asemenea, față de dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 119/2010, potrivit cărora "recalcularea pensiilor prevăzute la art. 1 se realizează de către instituțiile în evidența cărora se află persoanele beneficiare";, instanța a apreciat că în mod corect a fost emisă decizia contestată în cauză de către M. A. N. . Nici faptul că termenul de revizuire a pensiilor prevăzut de OUG nr. 1/2011 a fost depășit nu a putut fi reținut ca un motiv de nulitate a deciziei de revizuire emise în temeiul acestui act normativ.
Asupra criticii referitoare la încălcarea principiilor neretroactivității legii, neretroactivității efectelor actului administrativ, al drepturilor câștigate, precum și a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța a reținut argumentele și concluziile Curții Constituționale expuse în cuprinsul Deciziei nr. 871 din 25 iunie 2010, prin care aceasta s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010, constatând că aceste dispoziții sunt constituționale în raport cu prevederile constituționale ale art. 15 alin. 2 - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. 1 - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. 2 lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții. De asemenea, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)- i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. S-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate, constatându-se că normele supuse analizei Curții sunt constituționale.
Instanța a reținut totodată și concluziile Deciziei nr. 29/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii referitor la aplicarea Legii nr. 119/2010, decizie aplicabilă pentru identitate de rațiune și în cazul recalculării pensiilor militare de stat, așa cum a rezultat în mod expres din considerentele deciziei. Astfel, instanța supremă a statuat că instanțele de drept comun ar putea proceda la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impune în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a arătat însă că "în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în
contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin.
din Legea nr. 47/1992, republicată.";
Referitor la argumentul privind discriminarea, prin aceeași decizie pronunțată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "instanțele de drept comun nu puteau face reevaluări în temeiul art. 16 din Constituție, iar perspectiva analizei în baza art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ar fi presupus stabilirea premisei că standardul european este superior standardului constituțional, ceea ce nu a putut fi reținut, față de împrejurarea că, dintre categoriile de pensionari cu pensii speciale, doar magistrații au fost exceptați în urma constatării neconstituționalității prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 119/2010 (în forma supusă controlului exercitat de Curtea Constituțională pe calea obiecției de neconstituționalitate), în raport cu art. 124 alin. (3) și art. 132 alin. (1) din Constituție, iar nu prin afirmarea și asumarea ab initio a intenției legiuitorului de a excepta prin legea nouă această categorie de la măsura recalculării pensiei speciale. În plus, în temeiul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional), numai o susținere de tratament inegal, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, între persoane aflate în cadrul aceleiași categorii de beneficiari de pensii speciale (cuprinse în cadrul unei scheme profesionale identice la momentul stabilirii pensiei de serviciu, deci aflate în situații analoage) ar fi fost una care ar fi permis instanțelor o analiză care să nu se suprapună celei a Curții Constituționale.(…)";. În cuprinsul aceleiași decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat o analiză de compatibilitate a prevederilor legale în discuție cu art.1 din Protocolul nr.1, adițional la Convenție, concluzionând asupra compatibilității prevederilor din legea națională cu dispozițiile art. 1din Protocolul 1 la Convenție.
Totodată, sub aspectul compatibilității prevederilor din legislația română referitoare la recalcularea pensiilor de serviciu (Legea 119/2010, OUG nr. 1/2011) cu legislația europeană, instanța a reținut că prin Decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României s-a reținut că, "deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._ __ 6/08 și 56001/08, par. 55).";
Curtea EDO a statut că "statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între
cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11), Curtea subliniind că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii. De asemenea, Curtea a luat act de faptul că pensia datorată reclamantelor, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite de acestea în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă și acestea au pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care au beneficiat în calitate de personal auxiliar al instanțelor, și că în această privință, reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În ceea ce privește diferența de tratament în raport de alte categorii de pensionari, CEDO a statuat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă. În speță, Curtea a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. În orice caz, a trebuit remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii. Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că măsurile criticate de reclamante nu le-au determinat pe acestea să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și nu au fost în mod nejustificat discriminate în comparație cu alți pensionari.
În fine, instanța a reținut și concluziile CEDO în Cauza Abăluță și alții împotriva României, expuse în Decizia pronunțată la data de 15 mai 2012, în cuprinsul căreia a reiterat faptul că deși art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat, că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea a considerat că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil.
În speță, Curtea a subliniat faptul că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe rațiuni obiective, și anume contextul economic și corectarea
inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii, în această privință, Curtea constatând că pretinsa diminuare a pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar prevăzut de Legea nr. 263/2010 astfel că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
Curtea a reținut, de asemenea, faptul că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, precum și că perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuție în sensul legii. În consecință, reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget vărsate în timpul serviciului militar, ci doar o parte din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor.
Iar în ceea ce privește diferența de tratament în raport cu alte categorii de pensionari, curtea a reiterat argumentele expuse în Decizia de inadmisibilitate pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României.
Sub aspectul cuantumului pensiei reclamantului, instanța a reținut că inițial reclamantul a avut o pensie în cuantum de 3252 lei RON, iar în urma recalculării, cuantumul acesteia s-a redus la suma de 3568 lei RON, cuantum care este superior pensiei anterioare și mult superior pensiei medii pentru limită de vârstă în luna ianuarie 2012 în România, astfel că această recalculare nu a avut semnificația unei restrângeri vreunei drept statuat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. De altfel, stabilirea în favoarea reclamantului a unei pensii întemeiate pe principiul contributivității a avut un caracter temporar, în prezent revenindu-se la sistemul de pensii de serviciu.
Pentru considerentele expuse, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M. A.
solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că respingerea acțiunii este nelegală și netemeinică pentru motivele pe care le va expune în continuare.
Prin respingerea cererii privind proba cu înscrisurile deținute de pârâtul M.Ap.N., prima instanță i-a încălcat dreptul la apărare consacrat de art.24 din Constituție și dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Având în vedere ca nu deține nici un înscris cu care să-și pot dovedi veniturile, sarcina probei acestora revine pârâtului M.Ap.N. întrucât el este deținătorul singurelor înscrisuri cu care se pot dovedi veniturile reale: statele de plată și ordinele de zi pe unitate.
Temeiul legal în baza căruia cererea trebuia admisă îl constituie art. 172 al. l C. pr. civ., conform căruia instanța poate ordona părții care deține un înscris privitor la pricină să-1 înfățișeze. Mai mult, conform al.2 al aceluiași articol "cererea de înfățișare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părților sau dacă însăși partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris ...";
Deși instanța de fond a reținut, citând prevederile art. l al.2 și 3 din
O.U.G. nr.1/2011 că "nu reclamantului îi revine obligația de a depune la C. S. de P. înscrisurile doveditoare cu privire la veniturile realizate de acesta în perioada în care s-a aflat în activitate, ci instituției angajatoare",, în continuare a motivat că reclamantul " nu a arătat în concret care sunt veniturile omise…"; și
"nu a depus adeverințe eliberate de angajator din care să rezulte că veniturile luate în considerare pe anumite perioade nu sunt conforme cu realitatea, deși sarcina probei îi incumbă acestuia"; .Se mai motivează că nu a făcut " dovada demersurilor în vederea obținerii unor astfel de adeverințe sau imposibilitatea obținerii acestora, astfel încât să devină incidente disp. art. 172 C. proc. civ.";
Este însă evident că dacă unităților în care a lucrat le revine obligația de a depune la casa de pensii sectorială înscrisurile doveditoare cu privire la venituri, demersurile de a obține de la aceleași unități adeverințe privind veniturile ar fi inutile întrucât aceste adeverințe ar conține aceleași date ca și înscrisurile depuse la emitentul deciziilor de revizuire. Proba veniturilor nu a putut fi răsturnată (trecută în sarcina recurentului) prin depunerea înscrisurilor doveditoare de către unitățile unuia dintre pârâți (M. A. N. ) la celălalt pârât (C. de P. S. a M.Ap.N.). Relevant sub acest aspect este faptul că nici casa de pensii sectorială nu a probat realitatea veniturilor cu ocazia emiterii deciziilor de revizuire (tabelele atașate acestor decizii nici măcar nu sunt semnate!) și nici M. A. N. nu a făcut această probă în instanță.
În ce privește situația cu cele 108 luni în care veniturile menționate în tabelele atașate deciziilor de revizuire sunt mai mici decât veniturile minime specificate în Anexa nr. l la O.U.G. nr.1/2011, instanța de fond a motivat ca "nu pot fi reținute susținerile reclamantului cu privire la faptul că veniturile din buletinul de calcul pe anumite perioade sunt mai mici decât veniturile din OUG 1/2011, atât timp cât nu a făcut dovada că pentru aceste perioade veniturile nu au putut fi identificate, astfel încât să devină incidente dispozițiile art. l al.4 din OUG nr.1/2011". Dincolo de faptul că - așa cum a arătat mai sus - sarcina probei revine pârâtului M.Ap.N. întrucât el deține înscrisurile privitoare la pricină, problema care se pune aici este aceea a interpretării corecte a art. l al.4 din O.U.G. nr.1/2011. Or, din moment ce se susține de către pârâți că acelea sunt veniturile aferente celor 108 luni, înseamnă că veniturile găsite nu sunt cele reale.
"Situația veniturilor realizate lunar", emisă de U.M. 02426 C. -N. și depusă la dosarul cauzei, nu este un înscris originar opozabil "angajatorului" și "angajatului" și, prin urmare, nu poate face dovada indubitabilă a veniturilor sale. U.M. 02426 C. -N. nu este deținătoarea înscrisurilor originare (state de plată și ordine de zi pe unitate) în baza cărora să poată elibera adeverințe. Pe de altă parte, nu are nici o garanție că datele din statele de plată și din ordinele de zi pe unitate au fost preluate în mod corect și complet de către unitățile care dețin aceste înscrisuri originare. Eliberarea situației privind veniturile - act care trebuie să ateste indubitabil (să adeverească) o stare de fapt - trebuie să respecte prevederile legale privind eliberarea adeverințelor. Astfel, art.5 din O.G. nr.33/2002 privind reglementarea eliberării certificatelor și adeverințelor de către autoritățile publice centrale și locale prevede că: "Certificatele și adeverințele eliberate vor conține, în mod obligatoriu, pe lângă situațiile sau datele a căror confirmare sau atestare se solicită, și menționarea documentului din care rezultă acestea. " Respectarea strictă a imperativelor impuse de lege se impunea cu atât mai mult cu cât în cauză este vorba de stabilirea unui drept fundamental: dreptul la pensie.
Deși a solicitat ca pârâții să depună Ordinul M.Ap.N. nr. M. 132/_ și fișa actualizată cu condițiile de muncă, aceștia nu au făcut dovada încadrării corecte în condiții de muncă (ultima coloană din tabelul atașat deciziilor de revizuire).
Ordinul nr. MS.132/_ completează Anexa nr. la Ordinul nr. M. 116/_ (anexa cuprinde locurile de muncă și activitățile din M.Ap.N. care se încadrează în condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții) cu alte locuri de muncă și activități care se încadrează în condiții de muncă deosebite, speciale și alte condiții.
Conform art.9 al. l din ordinul de bază (Ordinul nr. M. l 16/_ ), de drepturile prevăzute în acest ordin beneficiază și cadrele militare în rezervă (pensionarii militari) iar conform al.2 al aceluiași articol obligația întocmirii fișei
de evidență corespunzătoare revine "structurilor militare care au în păstrare memoriile originale ale cadrelor militare prevăzute la alin. l", adică centrelor militare zonale.
De asemenea, conform art.12 din Ordinul nr. M. l 16/_, organul de pensii este obligat să opereze revizuirea pensiei cadrelor militare în rezervă "pe baza fișelor de evidență întocmite și înaintate în acest scop de structurile militare prevăzute la art.9 alin.2".
În concluzie, depunerea în probațiune a înscrisurilor doveditoare la care a făcut referire mai sus este absolut necesară întrucât, în lipsa acestora și neavând o altă posibilitate de a verifica realitatea și integralitatea datelor luate în calcul la revizuirea pensiei, este într-un dezavantaj evident. Judecând cauza în lipsa probelor esențiale a căror administrare a solicitat-o, instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare și l-a privat de dreptul la un proces echitabil prin nerespectarea principiului egalității armelor, principiu care impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul.
A arătat și a motivat în cererea de chemare în judecată că deciziile de revizuire sunt lovite de nulitate absolută întrucât revizuiesc o altă decizie care este lovită de nulitate absolută.
Față de acele motive, consideră - contrar celor arătate în considerentele hotărârii atacate - că suspendarea și anularea H.G. nr.735/2010 prezintă relevanță în sensul că determină inclusiv nulitatea deciziilor de revizuire, nu doar a celor de recalculare.
În considerentele hotărârii recurate nu se face nici o referire la motivul invocat de recurent în cererile de chemare în judecată conform căruia prin diminuarea cuantumului pensiei sale s-au încălcat dispozițiile art.7 al. 1 din Legea nr.119/2010 coroborate cu cele ale art.180 al.7 din Legea nr.19/2000.
Limitându-se la evocarea unor argumente de principiu care ar putea justifica revizuirea pensiilor de serviciu în general, instanța de fond nu a făcut o analiză completă și pertinentă a reglementărilor europene și a practicii C.E.D.O. sub aspectul incidenței lor asupra revizuirii pensiei sale, ajungând astfel la concluzia greșită că acestea nu au fost încălcate.
Fără a reitera întreaga motivare din cererea de chemare în judecată, precizează doar că, invocând deciziile date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele "Ana M. Frimu s.a. contra României" si "Abălută s.a. contra României", instanța de fond nu a făcut o analiză completă și pertinentă a considerentelor acestora pentru a putea trage o concluzie corectă cu privire la incidența lor în prezenta cauză.
Esențial în motivarea soluțiilor date în cauzele invocate este că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil.
În fapt, aceste considerente ale Curții instituie două condiții pentru ca intervenția statului într-un sistem de pensii aflate în plată să fie permisă, condiții a căror îndeplinire în cauză instanța de fond nu a analizat-o.
Prima condiție este aceea ca intervenția să aibă drept scop stabilirea unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, cu alte cuvinte reducerea, în condițiile crizei economice, a cheltuielilor bugetare, în speță a fondului total de pensii. Or, se cunoaște că această condiție nu este îndeplinită întrucât fondul total necesar plății pensiilor militare, ca urmare a revizuirii lor, a crescut.
Cea de-a doua condiție impune ca mijloacele folosite să nu se dovedească în mod evident lipsite de un temei rezonabil. Or, lipsa temeiului rezonabil în cazul
revizuirii pensiilor militare este evidentă din moment ce nu pot fi identificate toate veniturile realizate, calculul pensiei revizuite făcându-se în mare parte pe baza unor date nereale, prin luarea în considerare a unor venituri mai mici decât cele reale.
Pe de altă parte, asemănarea cu aceste cauze nu poate fi decât una limitată, pentru că:
În cauza "Ana M. Frimu ș.a. contra României" este vorba de pensii de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești; or, revizuirea acestora, spre deosebire de revizuirea pensiilor militare, a dus la scăderea fondului total de pensii și nu a ridicat problema imposibilității dovedirii veniturilor. Prin urmare, în cazul revizuirii pensiilor personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești ambele condiții enunțate mai sus sunt îndeplinite.
În cauza "Abăluță ș.a. contra României", C.E.D.O. a arătat doar că, de principiu, și pensiile militare ar putea fi incluse în sistemul unitar de pensii însă cu respectarea condițiilor mai sus enunțate. Curtea s-a pronunțat însă fără să cunoască faptul că efectul revizuirii pensiilor militare a fost unul contrar scopului declarat inițial (reducerea cheltuielilor) și fără să poată cunoaște dacă veniturile foștilor militari activi — venituri obținute în cea mai mare parte în urmă cu mulți ani și pentru care nu s-a ținut o evidență opozabilă și accesibilă ambelor părți - mai pot sau nu să fie dovedite. De altfel, cei 307 reclamanți s-au adresat Curții înainte de parcurgerea procedurilor judiciare interne de contestare individuală a deciziilor de revizuire a pensiei.
Așadar, o concluzie corectă cu privire la incidența celor două decizii asupra revizuirii pensiei sale, impune verificarea îndeplinirii în cauză a condițiilor reieșite din considerentele acestor decizii. Altfel, invocarea "de plano" a celor două decizii pentru a putea argumenta convenționalitatea revizuirii pensiei și oprirea firul logic al raționamentului înainte de analizarea îndeplinirii condițiilor impuse, conduc la o concluzie total eronată.
Intimata pârâtă M. A. N. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește criticile referitoare la respectarea dreptului la apărare a recurentului raportat la administrarea probei cu înscrisuri, solicitată de aceasta în fața instanței de fond Curtea reține următoarele:
Din datele depuse în dosarul de pensionare al reclamantului, rezultă că stabilirea cuantumului pensiei acestuia s-a făcut pe baza adeverințelor emise de unitățile în care acesta și-a desfășurat activitatea.
Curtea va înlătura criticile recurentului vizând nelegalitatea acestor adeverințe pentru motivele ce urmează.
Astfel, în primul rând Curtea subliniază că procedura revizuirii și actele stau la baza calculării cuantumului pensiei sunt reglementate prin art. 1 din OUG 1/2011.
Potrivit acestui text legal: "(1) P. le prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. (4) din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.
(2) Obligația identificării și transmiterii la casele de pensii sectoriale a veniturilor realizate lunar de către fiecare beneficiar, în vederea efectuării revizuirii prevăzute la alin. (1), revine instituțiilor din sistemul de apărare, ordine
publică și siguranță națională în cadrul cărora beneficiarul și-a desfășurat activitatea.
În cazul pensiilor prevăzute la alin. (1), pentru care, până cel mai târziu la data de 31 octombrie 2011, nu pot fi identificate veniturile realizate lunar pentru anumite perioade, la stabilirea punctajului mediu anual se utilizează cuantumul soldei de grad și al soldei de funcție minime corespunzătoare gradului militar deținut, conform anexei nr. 1, dar nu mai puțin de salariul mediu brut/net pe economie, iar pentru perioada anterioară anului 1952 se utilizează salariul mediu brut pe economie.
Evoluția salariului mediu brut/net pe economie și a salariului minim pe economie este prevăzută în anexa nr. 2.";
Ca atare, Curtea nu poate reține argumentul recurentului potrivit căruia relevarea în adeverințele emise a unor venituri mai mici decât cele din Anexa nr.1 la OUG nr. 1/2011 ar prezuma în mod absolut caracterul nereal al acestora, în condițiile în care art. 1 alin.4 citat mai sus prevede în mod expres că acestea sunt luate în considerare doar în cazul limitativ indicat, pentru care, până cel mai târziu la data de 31 octombrie 2011, nu pot fi identificate veniturile realizate lunar pentru anumite perioade, situație ce nu se regăsește în cauza de față.
Pe de altă parte, răspunderea pentru emiterea datelor privind veniturile realizate de către recurent revine instituțiilor din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională în cadrul cărora beneficiarul și-a desfășurat activitatea. Din punct de vedere juridic, această obligație capătă consistență prin emiterea unei adeverințe, act care, odată intrat în circuitul juridic prin depunerea sa la o altă instituție - casa de pensii - dobândește forță juridică. Ca atare, în condițiile în care recurentul ar contesta realitatea celor atestate prin adeverință, acesta are la îndemână o acțiune ce trebuie însă formulată în contradictoriu cu emitentul adeverinței, singurul care are competența de a completa/modifica datele ce trebuie avute în vedere la calcul pensiei, cale ce nu a fost însă urmată în speță.
Nefondat este și motivul de recurs prin care se afirmă nelegalitatea indirectă a deciziei de revizuire, în condițiile în care aceasta revizuiește o deciziei de recalculare nelegală în condițiile în care a fost emisă fără temei juridic, în aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 735/2010, act normativ ce fusese suspendat prin sentința civilă nr. 338/2010 pronunțată de către Curtea de Apel C. în dosarul nr._ .
În mod evident, acest motiv de nelegalitate putea fi invocat în cadrul contestației îndreptate împotriva deciziei de recalculare, decizia de revizuire ce face obiectul prezentului dosar nefiind afectată de acest invocat viciu. În plus, faptul că prin sentința civilă nr. 338/2010 a Curții de Apel C. s-a dispus suspendarea executării HG nr. 735/21 iulie 2010 nu are relevanța scontată, temeiul juridic al trecerii de la un sistem de pensie la altul, de la pensia militară la pensia publică bazată pe Legea nr. 19/2000, fiind asigurat de Legea nr. 119/2010, măsura fiind constituțională, legală și justificată, așa cum au arătat Curtea Constituțională a României, Înalta Curte de Casație și Justiție și CEDO conform celor ce urmează, iar principiile modului de calcul a pensiei se regăsesc în Legea nr. 119/2010.
Procesul de recalculare a pensiei s-a realizat în temeiul Legii nr. 119/2010, astfel că nu prezintă relevanță faptul că prin hotărâre judecătorească au fost suspendate și, ulterior, anulate dispoziții ale HG nr. 735/2010, act normativ care reglementează doar metodologia efectivă de calcul al pensiei și nu pune în discuție trecerea la un nou sistem de stabilire a pensiilor militare.
Trecând la analiza ingerinței Statului
prin prisma prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, se constată că în numeroase decizii Curtea Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, ca drept de a primi o prestație socială (Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, paragraf 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004, paragraf 39).
În jurisprudența organelor Convenției, noțiunea de "privare de proprietate"; semnifică preluarea completă și definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său. Astfel, în Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei (paragraf 48), s-a statuat că pierderea unei pensii complementare nu constituie o ingerință de tipul "privării de proprietate";, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. În mod similar a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauzele Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009, (paragraf 71) sau Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (paragraf 40).
De asemenea, Curtea Europeană a reținut în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei (paragraf 39) următoarele: "totuși, chiar dacă art. 1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum";.
Curtea de Apel constată că prin Legea nr. 119/2010 și, respectiv, OUG nr. 1/2011 nu s-a suprimat dreptul la pensie al reclamantului, astfel încât nu se poate reține că a existat o privare de bun, în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 și, drept urmare, neacordarea unei despăgubiri pentru suma cu care s-a diminuat cuantumul pensiei reclamantului ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 și a OUG nr. 1/2011 nu conduce, de drept, la reținerea unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin Legea nr. 119/2010 pensiile militare de stat au devenit pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000, iar reclamantul, care anterior beneficia de o pensie militară de stat, a devenit titularul unei pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei; prin urmare Legea nr. 119/2010 reprezintă o "ingerință" din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamantului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pentru ca ingerința să nu determine încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să existe un raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele sale de realizare.
Fiind prevăzută de Legea nr. 119/2010 transformarea pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale de stat are caracter legal.
Din expunerea de motive ce a stat la baza legii, rezultă că motivele care au determinat adoptarea Legii nr. 119/2010 sunt: evoluția crizei economice în anul 2009 și extinderea acesteia în cursul anului 2010; respectarea angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaționale; diminuarea dezechilibrelor bugetare existente și menținerea deficitului bugetar în limite sustenabile; existența unui decalaj uriaș între cea mai mică pensie și cea mai mare pensie plătită de stat generată de apariția unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii și tratamente favorabile unor categorii profesionale; eliminarea discrepanțelor privind contribuția la bugetul asigurărilor sociale și inegalitățile de alocare a resurselor pentru finanțarea pensiilor publice.
Așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, în Cauza Andrejeva împotriva Letoniei din 8 decembrie 2009, par. 83) "statul dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește măsurile economice și sociale de ordin general. Datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine poziționate decât judecătorul internațional pentru a stabili ceea ce reprezintă utilitate publică în materie economică sau socială. În principiu, Curtea respectă modul în care statul concepe imperativele de utilitate publică cu excepția cazului în care judecățile emise se dovedesc a fi "în mod vădit lipsite de o bază rezonabilă"; (a se vedea spre exemplu, National and Provincial Building Society și alții împotriva Regatului Unit, 23 octombrie 1997, paragraf. 80, et Stec și alții, paragraf 52)";.
De asemenea, Curtea Europeană a constatat ca nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor in care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei din 8 decembrie 2009, paragraf 59 sau Mellacher c. Austriei din 19 decembrie 1989, paragraf 53). În mod similar, se apreciază că instanța de recurs nu ar putea decât cu depășirea atribuțiilor să constatate că statul ar fi putut găsi sau identifica alte soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivelor de
interes public urmărit.
Întrucât reformarea sistemului de pensii, eliminarea inechităților existente în sistem și criza economică și financiară a statului nu sunt "în mod vădit lipsite de o bază rezonabilă";, Curtea de Apel apreciază că ingerința urmărește un scop legitim.
În cauza Abaluță și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor omului a respins ca inadmisibilă cererea reclamanților, pensionari militari, prin care aceștia s-au plâns de faptul că măsurile legislative adoptate prin Legea nr. 119/2010, HG nr. 735/2010 și ulterior prin OUG nr. 1/2011, ce au avut ca efect diminuarea pensiilor lor, încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 14 din Convenție.
Astfel, Curtea a reținut faptul că Statele părți la Convenție se bucură de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea politicilor sociale iar reducerea pensiilor reclamanților a constituit o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 263/2010, pentru a echilibra bugetul de Stat și a corecta diferențele existente între diferitele sisteme de pensie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate și, de asemenea, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, iar durata în care reclamanții au prestat serviciul militar a fost asimilată perioadelor de cotizație în sensul legii.
Mai mult, prin Decizia de inadmisibilitate din 7 februarie 2012 a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele conexate Ana M. Frimu, Judita Vilma, Edita Tanko, M. Molnar și L. Ghețiu împotriva României, relevantă și în cauza dedusă judecății datorită similitudinii situației analizate, a stabilit că "…deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr. 39860/98; decizia Jankovic c. Croației, nr. 43440/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr. 52449/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr. 64100/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._ __ 6/08 și 56001/08, par. 55).
Statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior; Kuna, citată anterior, și Mihăieș și Senteș c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr. 44232 /11 și 44605/11).
În speță, Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor reclamantelor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie. Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. De asemenea, Curtea a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale, dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, achitate în timpul anilor de serviciu.
În raport de aceste dezlegări și statuări obligatorii, Curtea de Apel va înlătura susținerile reclamantului referitoare la încălcarea dreptului de proprietate și la caracterul permanent al dreptului câștigat de a beneficia de pensia militară în cuantumul stabilit în baza Legii nr. 164/2001.
În cazul concret dedus judecății, analizând raportul de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele de realizare, Curtea de Apel reține că pensia revizuită a reclamantului, în cuantum de 3568 lei, este și în prezent mai mare decât pensia medie pentru limită de vârstă în România, fiind foarte apropiată ca nivel de pensia militară pe care o solicită în final reclamantul, ceea ce nu poate avea semnificația unei lipsiri totale a mijloacelor de subzistență ale reclamantului.
Chiar dacă, așa cum arată recurentul, în urma revizuirii pensiilor militare a crescut fondul destinat plății acestora, nu se poate reține acest argument ca fiind de natură a demonstra că statul nu a avut un interes legitim în luarea măsurii contestate. Astfel, așa cum s-a arătat anterior, schimbarea regimului juridic nu a avut ca premisă doar existența crizei economice, ci, așa cum rezultă din expunerea de motive, a urmărit eliminarea sistemelor speciale de pensii publice care au introdus o serie de privilegii și tratamente favorabile unor categorii profesionale. O astfel de măsură ce are ca scop crearea unui sistem unitar de pensii este pe deplin legitimă și aflată în marja de apreciere a statului, fapt de altfel subliniat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în deciziile mai sus citate.
Nici faptul că pensia militară de stat nu a avut o parte contributivă nu este un argument în măsură să răstoarne raționamentul mai sus menționat, tocmai pentru că, așa cum s-a arătat, statul are deplina libertate de a modifica pentru viitor sistemele de pensionare, utilizând procedee de calcul care să îi permită integrarea fostelor pensii militare în sistemul unitar al pensiilor de stat. Or, la fel ca și în cazul celorlalți contribuabili, se au în vedere veniturile efectiv realizate, chiar dacă, în cazul special al militarilor, acestea nu au avut un caracter
contributiv, aceștia beneficiind de un statut special față de restul categoriilor profesionale.
Un alt argument al recurentului în motivarea recursului constă în aceea că CEDO nu a avut în vedere, la pronunțarea deciziei în cauza Abăluță contra României, anumite detalii care disting prezenta cauză de cele cu care a fost sesizată CEDO, anume, că nu există o evidență certă a veniturilor militarilor și că nu a fost atins scopul pe care legiuitorul și l-a propus. Or, Curtea de apel constată că nu este în situația de a cenzura o măsură legislativă prin raportare la neconvenționalitatea afirmată a unei dispoziții legale în vigoare, în măsura în care chiar CEDO, sesizată cu spețe similare, nu a constatat o încălcare a drepturilor reglementate prin Convenție, iar argumentele în plus care sunt înfățișate nu erau imposibil de previzionat la data pronunțării e către CEdO a deciziei menționate. În plus, aceste argumente, care nu au fost analizate în decizia CEDO menționată, nu au, în opinia instanței de recurs, o greutate atât de mare încât să facă probabil un reviriment al practicii CEdO în materie: eficacitatea unei măsuri legislative nu este cea care să determine convenționalitatea acesteia; încălcarea sau nu a garanțiilor din Convenție se raportează la scopul urmărit, deci la momentul promulgării legii în discuție, iar nu la cel ulterior, al punerii în operă a acestei măsuri. Este un raționament similar celui de aplicat în verificarea unei cauze de nulitate, care este operabilă în funcție de momentul întocmirii actului
juridic în discuție, deci la momentul contemporan nașterii actului, iar nu în funcție de împrejurări ulterioare.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. A. împotriva sentinței civile nr. 12873 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ *, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
I. T. | D. | C. | G. | N. | M. |
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_ Jud.fond: I. P.
| ← Decizia civilă nr. 3974/2013. Contestație decizie pensionare.... | Sentința civilă nr. 6096/2013. Contestație decizie... → |
|---|
