1.Recurs nou cod procedură civilă, anulare decizie CASJ, prescripţia dreptului de stabilire a creanţei fiscale, efecte necomunicare decizie debit principal, putere de lucru judecat, accesorii.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 1114/R din data de 01.04.2014
Prin sentința recurată, instanța de fond a anulat integral decizia de impunere nr. 49907/12.06.2012 emisă de CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A JUDEȚULUI B.
Curtea reține, în fapt, că prin decizia de impunere contestată s-a stabilit suma de 3690 lei debit total principal aferent anilor 2005-2011, majorări de 1283,92 lei și dobânzi în cuantum total de 763,96 lei precum și penalități de 558,54 lei, calculate până la data de 31.05.2012 veniturile reținute fiind provenite din profesii libere și comerciale ( potrivit fișei de calcul contribuabilul exercitând profesia de avocat) iar temeiul de drept al deciziei fiind art. 257 alin.2 lit. b din Legea nr. 95/2006.
Sub aspectul criticilor ce vizează excepția prescripției dreptului de a stabili creanțele fiscale, Curtea reține că acestea se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă însă nu sunt întemeiate.
Astfel, Curtea reține că este incontestabil că, contribuția la fondul de asigurări de sănătate are natura unei creanțe fiscale, prin urmare fiindu-i aplicabil termenul de prescripție de 5 ani cu începere de la 1 ianuarie al anului următor, raportat la art. 91 alin.1 din O.G. 92/2003 prin urmare, pentru anii 2005 și 2006 acesta împlinindu-se la 01.01.2011 și 01.01.2012 așa cum corect a reținut instanța de fond.
Criticile recurentei în sensul că termenul de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale a fost întrerupt prin emiterea titlului executoriu și a somației din 31.12.2010 sunt neîntemeiate, actele de executare respective fiind anulate urmare a anulării de către instanță a deciziei de impunere asupra debitului principal (aspect precizat de recurentă chiar în cererea de recurs).
În mod corect a reținut instanța de fond că în speță este incidentă prescripția dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale și nu prescripția executării silite a creanțelor fiscale, context în care nu s-a dovedit incidența nici unei cauze de întrerupere sau suspendare a termenul de prescripție dintre cele prevăzute la art. 92 din OG 92/2003 iar cât privește cazul prevăzut de art. 16 din Decretul 167/1958 respectiv efectuarea unui act de executare, în condițiile în care actul de executare a fost anulat, este limpede că efectul întreruptiv rămâne ineficient în condițiile art. 17 din același decret.
Pentru aceste considerente, în mod corect instanța de fond a reținut ca intervenită prescripția dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale și în consecință în mod temeinic și legal a anulat decizia de impunere sub aspectul anilor 2005 și 2006.
Criticile recurentei vizând aspectul că accesoriile sunt datorate indiferent de îndeplinirea obligației de informare de către pârâtă se încadrează de asemenea în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPCIV însă sunt neîntemeiate.
Curtea reține că potrivit art. 257 din Legea nr. 95/2006 intimata reclamantă avea obligația de a declara veniturile realizate din cedarea folosinței și de a achita contribuția datorată la FNUASS calculată ca procent aplicat la cuantumul acestora, însă, deși recurenta susține că această obligație de declarare trebuia îndeplinită exclusiv la structurile sale, prin înregistrarea declarațiilor contribuabililor privind cuantumul veniturilor realizate, această susținere nu este corectă.
Potrivit art. 261 alin. 5 din Legea nr. 95/2006 " persoanele prevăzute la art. 257 și 258 au obligația de a pune la dispoziția ANAF, respectiv a organelor de control ale acesteia sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond.";
Prin urmare, din interpretarea gramaticală a acestei norme, astfel cum corect a reținut și tribunalul, rezultă că declarația de venituri care să fie avută în vedere la stabilirea sumei de plată la FNUASS se putea depune și la AFP B., nu doar la CASJ B, fapt rezultat din folosirea conjuncției "sau";.
Recurenta nu justifică în nici un fel de ce, deși recunoaște, prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, că avea încheiat încă din anul 2007 Protocol cu ANAF, nu a emis măcar începând cu acel an decizii de impunere, ci a făcut acest lucru abia din 2010, astfel că lipsa de colaborare între organele fiscale teritoriale și casele de asigurări județene în transmiterea informațiilor înregistrate la acestea existentă până în anul 2010 nu poate fi imputată contribuabilului, cât timp acesta și-a îndeplinit obligația de a declara veniturile realizate la unul dintre cele două organe stabilite alternativ de către legiuitor în acest scop.
Prin urmare, Curtea va înlătura motivul de recurs invocat de recurenta CASJ B referitor la inaplicabilitatea în cauză a art. 222 din Legea nr. 95/2006. În opinia Curții, această normă este pe deplin aplicabilă cât timp contribuabilul a depus declarația de venit la unul din organele stabilite de art. 261 alin. 5 din același act normativ în acest sens - organul fiscal teritorial (AFP) sau casa județeană de asigurări de sănătate, lipsa de colaborare dintre organele statului în transmiterea informațiilor neputând genera accesorii în sarcina contribuabililor, ca urmare a emiterii cu întârziere a deciziilor de impunere.
Celelalte critici formulate de recurentă, se încadrează de asemenea în dispozițiile art. 488 pct. 8 NCPCIV și sunt întemeiate.
În ce privește debitul principal instanța de fond a reținut că decizia de impunere contestată include perioada 2005-2010, în condițiile în care, pentru același debit, decizia emisă inițial a fost anulată pe cale judecătorească, stabilind în plus și debitul aferent anului 2011 și calculând accesorii aferente până la 31.05.2012. Instanța de fond nu reține însă autoritatea de lucru judecat sau puterea de lucru judecat a sentinței anterior în mod explicit.
În plus, din considerentele instanței de fond mai rezultă și faptul că pârâta emitentă a deciziei de impunere era obligată să emită decizia la timp pentru anul în care trebuia plătită contribuția și să i-o comunice contribuabilului în timp util, numai după aceea începând să curgă dobânzile și penalitățile de întârziere.
Referitor la anul 2011 considerentele instanței de fond nu conțin referiri particulare.
Curtea reține că debitul aferent anilor 2005-2010 a făcut obiectul deciziei de impunere nr. 108772/01.06.2010 ce a fost anulată irevocabil prin sentința civilă nr. 3556/CA/13.09.2011 a Tribunalului Brașov. Potrivit considerentelor acestei sentințe, instanța nu a putut verifica, în lipsa relațiilor pârâtei, nici corectitudinea bazei de calcul și nici modul de calcul al accesoriilor, decizia de impunere fiind anulată pentru lipsa motivelor de fapt, și caracterul general al motivelor de drept. În acest context nu se poate reține că analiza creanței aferente anilor 2005-2010 a intrat în puterea lucrului judecat, fără a mai exista posibilitatea emiterii unei alte decizii de impunere, singurul impediment fiind prescripția dreptului de a stabili creanța fiscală, așa cum s-a și reținut mai sus.
Cât privește obligația pârâtei de a emite în timp util și anual decizii de impunere prin care să aducă la cunoștința debitorilor cuantumul creanțelor și termenul de plată, Curtea reține că deși o astfel de obligație există potrivit dispozițiilor art. 222 din Legea nr. 95/2006, care prevede că ";Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale"; sancțiunea nerespectării acestei obligații nu constă în nulitatea deciziilor de impunere, ci dimpotrivă sancțiunea pasivității creditorului este prescripția dreptului de stabilire a creanțelor fiscale.
Mai mult, chiar dacă textul de lege nu prevede sancțiunea pentru lipsa de informare anuală, instanța apreciază că pârâta nu poate percepe și impune reclamantului obligațiile fiscale accesorii, constând în dobânzi și penalități, care reprezintă veritabile sancțiuni aplicate contribuabilului, pentru neîndeplinirea în termen a obligației de plată principale, pornindu-se de la premisa că în situația în care reclamantul ar fi avut cunoștință de existența unei obligații de plată ar fi achitat-o în termenul legal.
Astfel, potrivit art. 44 alin. 1 C.proc.fiscală, actul administrativ - fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat în modalitățile prevăzute de alineatele următoarele ale aceluiași articol.
Necomunicarea actului administrativ - fiscal în modalitățile menționate nu este de natură să atragă nevalabilitatea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina contribuabilului, ci doar inopozabilitatea lui, potrivit art. 45 C.proc.fiscală.
Pentru aceste considerente, apreciind cele două critici de recurs ca fiind întemeiate, instanța de fond făcând o greșită aplicare a normelor de drept material, și care se reflectă în dispozitivul hotărârii prin anularea integrală a deciziei de impunere, Curtea apreciază că se impune casarea sentinței recurate și reținerea spre rejudecare potrivit art. 498 alin.1 NCPCIV.
Rejudecând, în limitele casării, potrivit art. 501 NCPCIV, Curtea va analiza celelalte aspecte invocate de reclamant în cererea principală și care nu au fost analizate mai sus.
Critica reclamantului ce vizează calculul greșit al sumelor reținute în decizia de impunere, raportat la faptul că s-au avut în vedere veniturile estimative și nu cele efectiv realizate, va fi înlăturată. Astfel, se reține că potrivit anexei fișei de calcul la decizia de impunere contestată ( f.28 dos fond ) pentru anii 2007-2008 calculul a vizat salariul minim pe economie în condițiile în care venitul net realizat era inferior acestuia, pentru anul 2009 baza de calcul a constat în venitul net realizat, în 2010 s-a avut în vedere salariul minim pe economie în condițiile în care venitul net estimat era inferior acestuia, iar pentru 2011 s-a avut în vedere venitul net estimat.
Curtea reține însă că baza de calcul a fost corect stabilită în condițiile art. 257 alin.2 lit. b din Legea nr. 95/2006 în vigoare și care nu a făcut obiectul vreunui control de constituționalitate potrivit cu care "veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuția, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe țară, lunar"; coroborat cu art. 8 din Ordinul 617/2007 potrivit cu care (1) Contribuabilii care realizează venituri din activități independente virează trimestrial contribuția calculată la venitul estimat, până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru.
(2) În cazul în care contribuabilii care realizează venituri din activități independente, la finele anului, înregistrează pierderi sau realizează venituri anuale sub nivelul a 12 salarii minime brute pe țară, contribuția se calculează la nivelul unui salariu de bază minim brut pe țară pentru fiecare lună și se achită în termenul prevăzut la alin. (4).
(3) Prevederile alin. (2) se aplică numai în situația în care venitul din activități independente este singurul venit asupra căruia se calculează contribuția.
(4) Diferențele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează și nu se datorează majorări de întârziere.
(5) La expirarea termenului prevăzut la alin. (4), pentru sumele datorate și rămase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii instituite prin Codul de procedură fiscală.
Reclamantul nu a indicat alte erori de calcul și instanța din oficiu nu a putut constata vreo greșeală de calcul sub aspectul debitului principal, baza de calcul fiind corect stabilită iar procentul aplicat nefiind contestat.
Critica vizând lipsa calității pârâtei de a emite decizia de impunere va fi înlăturată, față de dispozițiile art. 256 alin.2 din Legea nr. 95/2006 potrivit cu care "Colectarea contribuțiilor persoanelor juridice și fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condițiile legii, iar colectarea contribuțiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.";
În ce privește motivul de nulitate a actului administrativ raportat la calitatea reclamantului de contribuabil potrivit dispozițiilor art. 7 alin.3 din Ordinul 617/13.08.2007 pentru veniturile realizate din activități independente contribuția se plătește de persoana care le realizează. În acest context în mod pârâta a emis decizia contestată pe numele reclamantului în calitate de persoană fizică realizatoare de venituri independente, în condițiile în care potrivit art. 6 din Ordinul 617/13.08.2007 veniturile realizate de avocat sunt definite ca venituri din profesii libere în același sens fiind și dispozițiile art. 46 din codul fiscal. Totodată în același sens art. 215 din Legea nr. 95/2006 stabilește că persoanele fizice care realizează venituri din activități independente sunt obligate să depună declarații privind obligațiile față de fond.
Sub aspectul criticilor care vizează neîncheierea contractului de asigurări sociale de sănătate Curtea reține că art.208 pct.3 din Legea nr. 95/2006 consacră caracterul obligatoriu prin lege al asigurării de sănătate și respectiv al participării obligatorii la plata contribuției, încheierea contractului cu casa fiind potrivit art. 211 din aceeași lege o consecință a achitării contribuției. Astfel, reclamantul nu își poate invoca propria culpă în sensul exonerării de plata contribuției pentru neîncheierea contractului. Mai mult, reclamantul nu se încadrează în categoriile de persoane și situațiile în care acestea sunt scutite de la plata contribuției ce enumerate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 213 din Legea nr. 95/2006. Prin urmare lipsa contractului de asigurare sau aspectul că reclamantul nu ar fi beneficiat de servicii medicale nu sunt de natură a-l exonera de plata contribuției legale obligatorii.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată și va anula doar în parte decizia de impunere 49907/12.06.2012 sub aspectul debitului principal aferent anilor 2005 (242 lei ) și 2006 ( 257 lei) întrucât a intervenit prescripția dreptului de a stabili creanțele fiscale și sub aspectul accesoriilor: majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere (1283,92 lei, 763,96 lei și 558,54 lei), întrucât aceste accesorii nu pot curge în lipsa unei prealabile puneri în întârziere a debitorului prin comunicarea în mod legal a sumei de plată și a termenului de scadență.
Va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
| ← ÎNSCRIEREA ÎN CF A DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA... | Noul cod de procedură civilă - Recurs. TVA tranzacţii... → |
|---|
