Accesiune artificială. Dreptul de a culege fructele în cazul constructorului de bună-credinţă
| Comentarii |
|
Până în momentul exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului, constructorul de bună-credinţă are asupra lucrării sale un drept de proprietate rezolubilă. În consecinţă, până la încetarea acestui drept, constructorul are şi beneficiul păstrării fructelor.
Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 91 din 29 ianuarie 2009
Reclamanta M.F. a chemat în judecată I.P.J. și M.A.I., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 2.200.000.000 lei, cu titlu de chirie neachitată pe perioada ultimilor trei ani, respectiv iunie 2002 - iunie 2005.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin hotărâre definitivă și irevocabilă a fost constatat dreptul de proprietate al autoarei reclamantei, T.C., în contradictoriu cu M.F. și C.J., asupra unui teren în suprafață de 2.563 mp. Din cei 2.563 mp, pe 370 mp I.P.J. a ridicat o construcție, respectiv un garaj. Prin decizie pronunțată la 2.02.2004 de Curtea de Apel Craiova, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate și pe acest teren, iar pârâții în mod nejustificat au refuzat să-l elibereze sau să plătească chirie. Prin altă hotărâre judecătorească, din 22.03.2005, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate și asupra garajului, iar pârâții au refuzat să-l elibereze.
Pârâtul I.P.J. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată, cu mențiunea că reclamanta s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune în revendicare și obligație de a face, solicitând eliberarea terenului ocupat de construcție, iar instanța de judecată, prin sentința civilă din 20.03.2003, definitivă și irevocabilă, a respins capătul de cerere privind obligația de a face, recunoscând pârâtului calitatea de constructor de bună-credință. Ulterior, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune și asupra garajului, urmând să plătească pârâtului I.P.J. suma de 500.000.000 lei, stabilită prin expertiză tehnică. Reclamanta nu a solicitat niciodată plata unei chirii pentru terenul respectiv, optând pentru preluarea clădirii, între părți neexistând nici un contract de închiriere sau înțelegere cu privire la plata chiriei pentru terenul în suprafață de 370 mp pe care se află edificat atelierul mecanic al I.P.J.
Judecătoria Tg. Jiu, prin sentința civilă nr. 2058/2008, a admis acțiunea cu completările ulterioare și a obligat I.P.J. la plata către reclamantă a sumei de 193.675 lei despăgubiri civile, reprezentând chiria pe ultimii trei ani, 2002-2005, precum și a sumei de 20.799,50 lei, despăgubiri civile reprezentând chiria pe perioada 1.01.2006 - 28.04.2006. A fost respinsă acțiunea față de M.A.I. pentru lipsa calității procesuale pasive.
S-a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată cu privire la plata chiriei pentru perioada 2002-2005 și în continuare până la data de 28.04.2006, întrucât aceasta a fost lipsită de folosința terenului, ceea ce constituie o atingere adusă dreptului de proprietate.
împotriva sentinței a declarat apel pârâtul I.P.J., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie cu următoarea motivarea că reclamanta a solicitat chirie pentru 370 mp, teren ocupat în totalitate de construcții, fără a preciza temeiul juridic al acesteia; având în vedere că demolarea imobilului nu era posibilă, I.P.J. a fost de acord cu propunerea reclamantei de a prelua construcția prin accesiune, cu plata unor despăgubiri în condițiile art. 494 alin. (3) C.civ.
Deși s-a reținut buna-credință a pârâtului, aceeași instanță a considerat, în mod greșit, că I.P.J. nu este exonerat de plata chiriei, întrucât reclamanta a fost lipsită de folosința terenului, măsură contrară dispozițiilor legale cu privire la constructorul de bună-credință, pârâtul nefiind în culpă, întrucât apelanta reclamantă a dorit să preia imobilul. Motivul doi de apel l-a constituit faptul că reclamanta apelantă nu și-a îndeplinit obligația de a plăti despăgubirile în cuantum de 516,2 milioane lei, cu toate că I.P.J. a predat construcția, astfel cum rezultă din procesul-verbal de punere în posesie.
Prin apelul declarat de apelanta M.F., s-a criticat hotărârea în sensul că suma datorată de pârâtul I.P.J. cu titlu de chirie ar fi de 63.303,50 lei, conform suplimentului raportului de expertiză (nu de 20.799,50 lei), iar cheltuielile de judecată privesc suma de 715 lei și nu de 2.300 lei.
Prin decizia nr. 294/04.09.2008 pronunțată de Tribunalul Gorj a fost admis apelul declarat de I.P.J. A fost schimbată sentința în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată. S-a respins apelul declarat de apelanta reclamanta.
S-a reținut că litigiul a fost soluționat irevocabil între părți prin sentința civilă din 20.12.2005 prin care s-a statuat că reclamanta a devenit proprietara construcției prin accesiune, fiind obligată la plata sumei de 516,2 milioane lei, hotărâre care a fost pusă în executare în ce privește predarea construcției. Art. 494 C.civ. nu vorbește despre chirie. Chiria la care a fost obligat pârâtul are alt temei juridic, respectiv cel al locației, reglementat prin dispozițiile art. 1410 și urm. C.civ. Ori, în cazul de față, nu s-a dovedit existența locației, sau cel mult al unei convenții între părți cu privire la plata chiriei. Dacă reclamanta a fi suferit o pagubă ca urmare a nefolosirii terenului respectiv, aceasta urma să precizeze în ce constă și s-o dovedească.
Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului și prevederile constituționale nu au relevanță în cauză atâta vreme cât reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate și i-au fost restituite bunurile în natură, devenind proprietara terenului pentru care urmează să plătească suma de 516,2 milioane lei.
Motivele de apel ale reclamantei M.F. s-au constatat a fi neîntemeiate pentru considerentul că aceasta a devenit proprietara bunurilor în cauză, dimpotrivă statuându-se prin hotărâre irevocabilă obligația acesteia de a plăti apelantului pârât suma de 516,2 milioane lei.
în termenul legal reglementat de art. 302 C.proc.civ. a declarat recurs în cauză reclamanta M.F. solicitând modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost completată.
în motivarea recursului recurenta a susținut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă obligarea I.P.J. și a M.A.I. la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 370 mp în perioada iunie 2002 - aprilie 2006, și nu stabilirea incidenței prevederilor art. 494 alin. (2) C.civ., la care face trimitere instanța de apel. Greșit tribunalul a recalificat obiectul acțiunii cu care a fost investită instanța de fond, reținând că ar fi incidente dispozițiile art. 1410 și urm. C.civ. în cauză temeiul de drept îl constituie dispozițiile art. 998 C.civ., pârâta fiind ținută să repare prejudiciul creat prin lipsirea reclamantei de dreptul de folosință asupra terenului.
Motivarea instanței de apel în sensul că recurenta nu a suferit nici o pagubă a fost apreciată de asemenea ca fiind greșită. S-a arătat că intimatul I.P.J. nu a contestat nicicând că a folosit clădirea edificată pe terenul recurentei deși avea cunoștință, în perioada supusă atenției în litigiul de față, că recurenta este proprietara terenului. Faptul că intimatul a fost de bună-credință la momentul edificării construcției nu înlătură obligația acestuia de a plăti despăgubiri (chirie) pentru terenul pe care îl ocupă fără drept. Cuantumul prejudiciului a fost individualizat prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.
Un ultim aspect criticat în motivarea recursului este faptul că instanța de apel nu a analizat apelul declarat de reclamantă. Argumentul că reclamanta a devenit proprietara bunurilor în cauză și că urmează să plătească o sumă de 516 milioane lei este străin în raport cu natura pricinii ceea ce face ca decizia să fie nemotivată.
Recurenta a mai formulat critici care vizează sentința, critici care reprezintă o reiterare a motivelor de apel.
Recursul este nefondat.
în cazul în care un terț edifică cu bună-credință o construcție pe un teren proprietatea unei alte persoane, terțul este proprietarul construcției până la preluarea ei, prin accesiune, de către proprietarul terenului. în calitate de proprietar, terțul are dreptul să folosească construcția, dar și terenul aferent acesteia până la preluării construcției pe calea accesiunii imobiliare artificiale de către proprietarul terenului, sau chiar până la plata despăgubirii care i se cuvine conform legii (despăgubire ce reprezintă contravaloarea materialelor și a manoperei ori a sporului de valoare adus terenului), dacă solicită un drept de retenție. Pentru această perioadă terțul care a construit cu bună-credință nu datorează despăgubiri proprietarului terenului, reprezentând lipsa de folosință terenului.
în litigiul dedus judecății recurenta reclamantă invocă faptul că, în calitate de proprietară a terenului în suprafață de 370 mp, avea dreptul de a folosi bunul în mod efectiv și de a-i culege fructele; că aceste atribute ale dreptului de proprietate nu au putut fi exercitate în perioada iunie 2002 - aprilie 2006 din culpa intimatului pârât I.P.J., care a refuzat să elibereze terenul.
Curtea apreciază că în cauză nu poate fi reținută culpa intimatului menționat în producerea vreunui eventual prejudiciu recurentei (nefiind astfel îndeplinite cerințele art. 998 C.civ., invocate în motivarea recursului), câtă vreme pe terenul menționat mai sus era edificată o construcție, iar prin sentința civilă din 20.03.2003 a Judecătoriei Tg. Jiu, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost respins capătul de cerere privind demolarea acesteia, recunoscându-i-se intimatului pârât I.P.J. calitatea de constructor de bună-credință.
Intimatul pârât, în calitate de constructor de bună-credință, a fost proprietar al construcției până în momentul în care a pierdut acest drept în favoarea recurentei, care l-a dobândit prin sentința civilă din 20.12.2005 a Judecătoriei Tg. Jiu, pe calea accesiunii imobiliare artificiale. Până la pronunțarea acestei hotărâri Curtea apreciază că intimatul pârât a folosit cu bună-credință terenul. Intimatul pârât nu putea ceda recurentei reclamante folosința terenului pentru că aceasta, în fapt, presupunea ca intimatul pârât să demoleze (să ridice) construcția de pe teren; o astfel de obligație nu a fost stabilită în sarcina sa, ci - dimpotrivă - cererea de chemare în judecată ce a avut un asemenea obiect (formulată de recurenta reclamantă) a fost respinsă, reținându-se buna credință a intimatului pârât la edificarea imobilului.
Ca urmare a pronunțării sentinței civile din 20.12.2005, în aprilie 2006 intimatul I.P.J. a predat recurentei posesia imobilului, teren și construcție, deși recurenta nu a achitat despăgubirile stabilite în sarcina sa. în condițiile în care în perioada decembrie 2005 - aprilie 2006 nu a mai fost întreprins nici un alt demers judiciar (respectiv somație sau cerere de chemare în judecată) de către recurenta reclamantă, care să fi avut drept efect punerea în întârziere a intimatului pârât în legătură cu obligația de predare a imobilului, nu poate fi reținută în sarcina acestuia obligația de a achita despăgubiri recurentei reclamante pentru eventualul prejudiciu produs prin nefolosirea bunului (teren și construcție) în această perioadă.
Considerentele de mai sus dovedesc fără putință de tăgadă că pentru soluționarea litigiului s-au impus a fi lămurite efectele pe care le produce în cauză calitatea de constructor de bună-credință a intimatului I.P.J. Astfel fiind, Curtea consideră că în mod corect tribunalul a apreciat că prezintă relevanță în cauză prevederile art. 494 C.civ. atunci când a respins acțiunea în pretenții formulată de recurenta reclamantă. Aceste dispoziții, împreună cu prevederile art. 485-497 C.civ., sunt relevante - în litigiul de față - numai pentru stabilirea momentului până la care constructorul de bună-credință nu datorează fructele aferente terenului pe care a fost edificată construcția.
în ce privește prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru drepturile omului și normele constituționale care garantează dreptul de proprietate Curtea apreciază că acestea nu au fost încălcate în speță.
Dreptul de proprietate este un drept absolut (în sensul de drept complet, care conferă titularului exercițiul tuturor prerogativelor sale - posesia, folosința și dispoziția). în condițiile legii, însă, fără a-i afecta substanța, acest drept poate cunoaște unele îngrădiri. Dispozițiile art. 485-487 și ale art. 494 C.civ., în măsura în care ocrotesc buna-credință, constituie o îngrădire legală adusă dreptului de proprietate. Dobândirea de către posesorul de bună-credință a fructelor, în temeiul art. 485, 486 și 487 C.civ., a fost supusă atenției Curții Europene a Drepturilor Omului; în cauza Weissman și alții c. României (hotărârea din 24.05.2006) s-a statuat că prin aplicarea acestor dispoziții nu se aduce atingere prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Argumentele din decizia recurată, cum că prin acțiune s-a cerut chirie pentru teren și că nu s-a făcut dovada vreunui contract de locație sunt străine în raport cu litigiul dedus judecății. Instanța de fond a calificat corect acțiunea ca fiind una în despăgubiri, ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a terenului, fiind invocată culpa intimatului pârât I.P.J. Această calificare a fost avută, însă, în vedere și de tribunal atunci când a reținut că reclamanta nu face dovada vreunui prejudiciu produs din culpa intimatului pârât; astfel fiind nu există motive de casare a deciziei și trimitere a cauzei spre rejudecare (pentru că nu ar fi fost analizată cererea prin prisma temeiului juridic invocat).
Cât privește criticile din apelul declarat de reclamantă, reiterate și în recurs, acestea au fost analizate sumar de către tribunal. întrucât aceste critici vizează cuantumul despăgubirilor și al cheltuielilor de judecată, analiza lor este lipsită de interes în condițiile în care acțiunea promovată de recurenta reclamantă nu poate fi primită deoarece intimatul pârât I.P.J. a folosit terenul cu bună-credință până la data la care recurenta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției prin accesiune, iar ulterior nu a fost pus în întârziere în vederea predării imobilului (anterior predării, care a avut loc în aprilie 2006).
(Judecător Paraschiva Belulescu)
| ← Antecontract de vânzare-cumpărare. Cesiunea drepturilor... | Acţiune revocatorie (pauliană). Admitere. Efecte privind... → |
|---|
