Eroare obstacol asupra naturii actului juridic. Condiţii de existenţă şi probaţiune
| Comentarii |
|
Întrucât este vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea obstacol poate fi probată prin orice mijloc de probă.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 533 din 6 martie 2009
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.11.2007 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanții P.E. și P.V. în contradictoriu cu pârâții B.I. și B.M., au solicitat instanței să anuleze contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2418/20.11.2003, având ca obiect imobilul apartament nr. 39 din str. H. nr. 2 Cluj-Napoca.
în motivele cererii, reclamanții susțin că înțelegerea reală dintre părțile contractante a fost aceea de a încheia un contract de întreținere, însă pârâții, prin promisiuni mincinoase, i-au convins să semneze contractul de vânzare-cumpărare atacat, fără a le plăti efectiv prețul stipulat în contract.
Prin sentința civilă nr. 9219/22.08.2008, Judecătoria Cluj-Napoca a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților, apreciind, în esență, că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 954 C.civ., invocat ca temei de drept al acțiunii în anulare.
Motivând sentința, prima instanță a reținut că reclamanții au consimțit la autentificarea contractului atacat și l-au semnat, ceea ce demonstrează că au avut reprezentarea exactă a conținutului acestuia și a clauzelor stipulate.
După ce actul a fost citit de către notarul public, reclamanții aveau posibilitatea să sesizeze că în locul clauzei de întreținere a pârâților în favoarea lor, pe care pretind că au convenit-o cu aceștia, s-a trecut rezerva uzufructului viager și, în consecință, să solicite notarului înscrierea clauzei privind obligația de întreținere, în locul celei de uzufruct viager sau să refuze semnarea actului.
în ceea ce privește neplata prețului de către pârâți ca urmare a perfectării contractului contestat, instanța a reținut că, din actul de vânzare-cumpărare rezultă că suma de 260.000.000 lei convenită de părți ca și preț al vânzării a fost achitată de către pârâți la data de 20.11.2003, în fața notarului public, reclamanții semnând actul fără nici o obiecție.
Este de reținut că martorii audiați în cauză la propunerea reclamanților au relatat doar discuțiile purtate cu aceștia, și nu situații de care au cunoștință personal privind înțelegerea pârâților cu privire la obiectul contractului, precum și cu privire la plata prețului. Nu este de neglijat faptul că reclamanții au purtat discuțiile privitoare la obiectul contractului cu martorul T.T.A., ulterior promovării prezentei acțiuni, tocmai în ideea de a determina instanța, prin mărturia acestuia, să ajungă la concluzia că în cauză sunt incidente prevederile art. 954 C.civ.
în considerarea celor enunțate, prima instanță a apreciat că reclamanții nu s-au aflat în eroare asupra obiectului contractului perfectat cu pârâții în fața notarului public, astfel că, în temeiul art. 954 C.civ., a respins acțiunea ca neîntemeiată.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții P.E. și P.V., solicitând modificarea ei în totalitate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 671/A/28.11.2008 a Tribunalului Cluj, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții P.E. și P.V. împotriva sentinței civile nr. 9219/2008 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menținută în totul.
Motivând decizia, tribunalul a subliniat că, la momentul autentificării contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, părților li s-a citit acest act de către notarul public, fiind de acord să semneze înscrisul. Or, fiind vorba despre un înscris autentic, în privința constatărilor personale ale notarului, așa cum sunt mențiunile privind citirea contractului și luarea consimțământului, acestea fac dovada deplină, până la înscrierea în fals.
Instanța de apel a considerat, asemenea primei instanței, că reclamanții nu au dovedit, prin mijloacele de probă care au fost administrate la cererea lor, existența unei erori obstacol, ca viciu de consimțământ, susceptibil să determine anularea actului juridic de vânzare-cumpărare încheiat. Cei doi martori care au fost audiați nu cunosc în mod direct împrejurările legate de înțelegerea părților, mărturiile lor având valoarea unor probe indirecte, întrucât transmit informații cunoscute chiar de la reclamanți, la patru ani de la încheierea actului și după introducerea prezentei acțiuni civile în justiție.
Cât privește lipsa pârâților la interogatoriu, aceasta trebuie considerată ca un început de dovadă scrisă, care însă nu a fost confirmată prin celelalte probe administrate, în condițiile în care probele testimoniale nu pot fi luate în considerare, iar din încheierea notarului public rezultă că reclamanților li s-a citit actul atacat.
împotriva acestei decizii au declarat recurs în termenul legal reclamanții P.E. și P.V., solicitând modificarea în sensul admiterii apelului și, într-o nouă judecată a pricinii pe fond, admiterea acțiunii principale, astfel cum a fost formulată.
Recurenții apreciază că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, „cu interpretarea eronată a probațiunii aflate la dosarul cauzei”, în sensul prevăzut art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
Sunt reiterate afirmațiile făcute în fața instanțelor de fond în sensul că au fost induși în eroare prin mijloace dolosive și determinați să semneze un antecontract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager, convinși fiind că încheie un contract de întreținere, așa după cum rezultă din înscrisul olograf aparținând reclamantului P.E. și ignorat de cele două instanțe.
Afirmă recurenții că nu rezultă din probe că notarul le-a citit actul, că au înțeles natura juridică exactă a acestora și că li s-au explicat consecințele.
Totodată, nu s-a făcut dovada plății prețului, printr-o chitanță eliberată în acest sens.
Se apreciază că mărturiile celor doi martori trebuiau valorificate, întrucât reprezintă o probațiune minimă, dar evidentă, în lipsa oricărei poziții procesuale a intimaților, care nu au administrat nici o probă în apărare.
Instanțele nu au valorificat ca probă, prin aplicarea art. 225 C.proc.civ., lipsa răspunsului pârâților la interogatoriu, menită să completeze depozițiile celor doi martori audiați.
Probele scrise au fost depuse de către reclamanți și, cu toate acestea, acțiunea lor a fost respinsă, în condițiile în care pârâții nu s-au apărat deloc, instanța părăsind rolul de autoritate echidistantă și transformându-se în „parte în proces”.
Intimații și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinarea depusă la 26.02.2009, solicitând respingerea recursului ca nefondat, întrucât starea de fapt și de drept este consfințită în actul scris autentic existent la dosar, reclamanții semnând contractul de vânzare-cumpărare în fața notarului public și în deplină cunoștință de cauză cu privire la natura juridică a acestuia.
Recursul este nefondat.
Recurenții au invocat incidența cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., respectiv, interpretând greșit actului juridic dedus judecății, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Observă Curtea că nu se verifică, în speță, ipoteza acestei norme, întrucât litigiul nu a obligat instanțele de fond să procedeze la o calificare juridică a actului juridic dedus judecății, respectiv contractul încheiat de părți la data de 10.11.2003 în forma solemnă a înscrisului autentic, ci la aprecierea existenței valabile a acestui contract, din perspectiva condițiilor esențiale pentru validitatea unei convenții, în particular a consimțământului, cu privire la care reclamanții susțin că a fost viciat, fiind dat prin eroare. Se afirmă că au avut o falsă reprezentare asupra naturii actului juridic pe care l-au încheiat, crezând că încheie un contract de întreținere, în timp ce pârâții aveau în vedere încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.
Calificând juridic corect acțiunea civilă promovată de reclamanți, instanțele de fond și-au circumscris cercetarea judecătorească valabilității consimțământului, prin prisma dispozițiilor art. 953 și art. 954 C.civ.
în raport cu motivul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Curtea observă că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a legii de procedură și a normelor substanțiale incidente, mai sus evocate.
în privința probațiunii, instanța de apel a învederat faptul că actul juridic în litigiu a fost încheiat în forma solemnă a înscrisului autentic, or, constatările personale ale notarului care a instrumentat acest act, făcute cu propriile simțuri în limitele atribuțiilor sale legale, au valoare probantă absolută, până la înscrierea în fals. în acest sens există art. 1073 C.civ., potrivit căruia actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile pe care le constată.
în speță, în partea finală a contractului de vânzare-cumpărare, părțile personal arată că au citit în întregime contractul și li s-au explicat consecințele acestuia, pe care înțeleg să și le asume, iar prin încheierea de autentificare nr. 2418 din 20.11.2003, dată de Biroul notarului public se menționează textual: „după citirea actului, au consimțit la autentificarea prezentului înscris și au semnat toate exemplarele acestuia, precum și cele 6 anexe”.
în aceste circumstanțe, instanțele de fond au reținut ca cert faptul că părțile semnatare ale actului juridic atacat de reclamanți s-au prezentat personal în fața notarului public care, înainte de autentificare, le-a citit acest act denumit „Contract de vânzare-cumpărare” și ale cărei clauze, aduse la cunoștința părților prin citire, sunt cele specifice unui astfel de contract.
Aprecierea pe care instanțele de fond au dat-o probelor testimoniale, administrate la cererea reclamanților, nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs întrucât prin aceasta se tinde la o restabilire a stării de fapt, într-o nouă analiză și sinteză a probelor, or, aceasta este de competența exclusivă a instanțelor de fond, după abrogarea expresă a dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C.proc.civ. (prin O.U.G. nr. 138/2000,art. I pct. 111 și pct. 112).
Susțin recurenții că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 225 C.proc.civ., potrivit căruia dacă partea refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, aceste împrejurări pot fi socotite ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice.
Sub acest aspect, corect tribunalul a subliniat că cele două tipuri de sancțiuni legale sunt lăsate la libera alegere a instanței, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, nefiind obligatorii pentru aceasta. Mai mult decât atât, în ipoteza în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde al părții adverse trebuie considerate un început de dovadă scrisă, iar nu o mărturisire deplină, care urmează a fi completat cu alte probe, în vederea stabilirii adevărului.
în cauză, eroarea obstacol invocată de reclamanți este susceptibilă de a fi dovedită prin orice mijloace de probă, prin urmare, lipsa la interogatoriu a pârâților putea fi considerată numai un început de dovadă scrisă, care însă nu a fost completat de către reclamanți cu alte probe, în condițiile în care depozițiile celor doi martori audiați au fost înlăturate de instanțe, fiind apreciate ca părtinitoare în circumstanțele în care ele au fost date.
De altfel, pot fi reținute și dispozițiile art. 218 C.proc.civ., potrivit căruia interogatoriul, ca mijloc de probă, poate fi încuviințat numai în cazul în care se urmărește atestarea unor fapte personale, care pot duce la dezlegarea pricinii. Or, recurenții solicită aplicarea dispozițiilor art. 225 C.proc.civ. pentru a face dovada unui act juridic și nu a unui fapt personal al pârâților, respectiv plata prețului stipulat în contractul de vânzare-cumpărare în litigiu. Prin urmare, sub acest aspect, interogatoriul era vădit inadmisibil.
în fine, recurenții acuză instanțele de fond de lipsă de imparțialitate, prin aceea că au respins acțiunea în condițiile în care pârâții nu și-au formulat o apărare în proces, reclamanții fiind singura parte care a formulat cereri în probațiune și a depus înscrisuri probatorii la dosar.
Curtea observă că premisa de la care pleacă recurenții pentru a conchide în acest sens este falsă, întrucât în procesul civil sarcina probei aparține reclamanților, în acest sens fiind dispozițiile de principiu cuprinse în art. 1169 C.civ., conform căruia cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Atâta timp cât reclamanții nu au făcut proba indubitabilă a erorii „obstacol”, ca viciu de consimțământ, unica soluție legală pe care o poate pronunța instanța este aceea a respingerii acțiunii, și aceasta chiar în condițiile în care pârâții nu au înțeles să își formuleze o apărare în proces, pasivitatea lor nefiind sancționată prin legea de procedură civilă, în acest caz.
Nu se verifică, așadar, nici unul dintre cazurile de recurs evocate prin memoriul recurenților, astfel că, văzând și dispozițiile art. 312 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat și va menține în tot decizia atacată.
(Judecător Denisa Băldean)
| ← Răspundere civilă delictuală. Obligaţia unei societăţi... | Legea nr. 10/2001. Proceduri administrative pentru acordarea... → |
|---|
