Acţiune de divorţ înregistrată anterior datei de 1 octombrie 2011. Legea aplicabilă
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 212/R din 23 ianuarie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 7059/2012 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost respinsă excepţia puterii lucrului judecat ca neîntemeiată, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul-pârât M.T.H., în contradictoriu cu pârâta - reclamantă M.A. şi autoritatea tutelară Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, a fost admisă in parte cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă, s-a dispus desfacerea căsătoriei înregistrate în registrul stării civile al Primăriei comunei Monor la 20.07.1991, din culpa exclusivă a soţului reclamant pârât, s-a dispus dispus revenirea pârâtei-reclamante la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, respectiv acela de „M.”, autoritatea părintească asupra minorului M.H.D. născut la 26.05.1994 a fost exercitată în comun de ambii părinţi, s-a stabilit domiciliul minorului M.H.D., la mamă, a fost obligat reclamantul către pârâtă şi în favoarea minorului, la plata unei pensii de întreţinere lunare în cuantum de 1/4 din venitul net realizat lunar de către pârât, cu începere de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul minorului sau alte dispoziţii ale instanţelor, în baza art. 390 C.civ. s-a stabilit in favoarea pârâtei reclamante uzufructul viager asupra apartamentului din Cluj-Napoca, str. E. ... şi a fost compensată plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă. judecătoria a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 20.07.1991 şi din căsătoria părţilor a rezultat minorul M.H.D. născut la data de 26.05.1994.
Reclamantul a arătat că neînţelegerile apărute între părţi au afectat iremediabil viata de cuplu. întrucât au apărut dese certuri. jigniri. la început unilaterale doar din partea soţiei. dar care în timp au dus la riposte pe măsură din partea reclamantului.
Potrivit art. 373 lit.c din Noul Cod Civil. căsătoria se desface prin divorţ. la cererea unuia dintre soţi. după o separare in fapt care a durat cel puţin 2 ani.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. rezulta că de mai mult de doi ani. respectiv de aproape 6 ani. părţile sunt despărţite în fapt.
Martora R.I. a declarat ca reclamantul are o relaţie cu o altă persoană de aproximativ 10 ani. iar de 7 ani a plecat de acasă. acesta fiind motivul pentru care relaţiile dintre soţi s-au destrămat. Cunoaşte părţile de dinainte de a se casatori si nu ştie alte motive care ar fi determinat părţile să se desparte. arătând că pârâta se descurcă singură de 7 ani cu toate cheltuielile casei.
Martorul reclamantului C.R.I. a declarat ca nu o cunoaşte pe pârâtă. iar din anul 2006 ştie că
reclamantul nu mai locuieşte cu soţia. ci cu altcineva.
Fată de aceasta situaţie. instanţa a constatat că cererea reclamantului de desfacere a căsătoriei
este întemeiată. conform art. 373 lit.c din Noul Cod Civil.
In ceea ce priveşte culpa în desfacerea căsătoriei. având în vedere că din probele administrate nu a rezultat că pârâta este vinovată nici măcar în parte în desfacerea căsătoriei. instanţa a dispus desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soţului reclamant pârât. conform art. 379 alin. 2 C.pr.civ.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privitor la nume. în baza art. 383 din Noul Cod Civil. instanţa a dispus ca pârâta să reia numele purtat înaintea căsătoriei. respectiv acela de „M.”. apreciind că nu au fost probate motivele temeinice pentru ca pârâta să păstreze numele dobândit prin căsătorie. in lipsa unei înţelegeri între părţi.
Potrivit art. 396 si art. 397 din Noul Cod Civil. instanţa urmează a stabili ca autoritatea părinteasca să fie exercitată în comun de ambii părinţi. apreciind că aceasta este în interesul minorului. aşa cum este el reglementat în art. 2 alin. 3 din Legea 272/2004 privind protecţia si promovarea drepturilor copilului.
Faţă de concluziile referatului de ancheta sociala. vârsta minorului M.H.D. şi opţiunea acestuia). instanţa a apreciat că minorul se bucură de o bună îngrijire din partea mamei. astfel că în baza art. 397 din Noul Cod Civil. a stabilit domiciliul acestuia la mamă.
În ceea ce priveşte obligaţia reclamantului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului. în baza art. 529 din Noul Cod Civil. instanţa a obligat reclamantul să plătească minorului o pensie de întreţinere lunare în cuantum de 1/4 din venitul net realizat lunar de către parat. cu începere de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul minorului sau alte dispoziţii ale instanţelor.
In baza art. 390-395 C. civ.. instanţa a stabilit în favoarea pârâtei reclamante uzufructul viager asupra apartamentului din Cluj-Napoca. str. E.
Instanţa a avut în vedere că domiciliul minorului a fost stabilit la mamă. iar un eventual partaj ar determina schimbarea condiţiilor de viaţă a mamei şi minorului. soţul reclamant având deja domiciliul stabilit în altă parte. unde locuieşte în mod statornic cu o altă persoană de aproape 6 ani. Condiţia duratei căsătoriei de 20 de ani este îndeplinită întrucât părţile s-au căsătorit la data de 20.07.1991.
Completarea dispoziţiilor art. 45 din Legea de punere in aplicare a Codului civil care prevăd că “dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestaţiei compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil”. s-a realizat după data pronunţării prezentei hotărâri. prin Legea nr. 60 din 10 aprilie 2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Înainte de această modificare din aprilie 2012. art.45 facea referire strict la dispoziţiile art. 388 din Codul civil.
Potrivit art. 276 C.pr.civ.. instanţa a dispus compensarea cheltuielilor de judecata.
Prin decizia civilă nr. 450/A/15.10.2012 a Tribunalului Cluj, a fost admis apelul declarat de apelantulM.T.H. împotriva Sentinţei civile nr. 7059/30.03.2012, a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost înlăturată dispoziţia primei instanţe privind stabilirea uzufructului viager în favoarea pârâtei, au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate, iar intimata a fost obligată să plătească apelantului cheltuielile de judecată în sumă de 705,15 lei.
Pentru a pronunţa această decizie. tribunalul a reţinut că. potrivit art. 45 din Legea 71/2011 de punere in aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil. astfel cum a fost modificată de subpct. 5 al pct. 22 al art. I din Legea nr. 60 din 10 aprilie 2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 255 din 17 aprilie 2012. dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestaţiei compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.
Modificarea legislativă care restrânge posibilitatea acordării prestaţiei compensatorii numai la situaţia in care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea in vigoarea a N.C.C.. a intervenit ulterior pronunţării sentinţei atacate. însă raportul juridic dintre părţi fiind unul in curs de desfăşurare. intra sub incidenta acestei reglementări.
Întrucât în speţă motivul de divorţ constând din legătura extraconjugală a reclamantului a existat înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil. nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a dispune obligarea reclamantului intimat la plata daunelor compensatorii faţă de pârâtă. Celelalte motive invocate de apelant nu au fost apreciate ca fiind întemeiate.
Potrivit art. 289 N.C.C. căsătoria este încheiată în momentul în care. după luarea consimţământului la căsătorie al soţilor. ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi şi încetează în ziua in care hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.
În mod evident condiţia impusă de legiuitor in textul art. 390 N.C.C a avut in vedere durata căsătoriei cuprinsă între aceste două momente. fără a scădea din durata acesteia perioada despărţirii in fapt.
Prestaţia compensatoriei trebuie suportată de soţul vinovat pentru desfacerea căsătoriei. nu de către soţul nevinovat. Aferent cotei sale de proprietate. intimata are toate atributele dreptului de proprietate. astfel încât nu se justifică acordarea dreptului de uzufruct pe cota de ^ aparţinând acesteia. ci asupra cotei de proprietate a pârâtului.
Este adevărat că instituirea dreptului de uzufruct reglementată de art. 392 N.C.C. reprezintă o restrângere a dreptului de proprietate al soţului vinovat pentru desfacerea căsătoriei. insă această restrângere este permisă de lege şi este urmarea a conduite culpabile a soţului vinovat pentru divorţ.
Prin prisma criteriilor reglementate de art. 390 N.C.C.. intimata era îndreptăţită la acordarea prestaţiei compensatorii în forma uzufructului viager asupra locuinţei. întrucât ulterior divorţului în cele mai multe cazuri urmează partajul bunurilor comune. Or. la partaj. intimata va trebui fie să achite sultă apelantului. devenind debitoarea unei sume însemnate de bani. fie va trebui să accepte sultă de la apelant. sultă din care este puţin probabil că va reuşi să-şi achiziţioneze o locuinţă care să asigure
condiţii locative similare celei de faţă. Varianta partajării in natură a locuinţei. în mod evident. dată fiind situaţia părţilor. ar fi vătămătoare pentru intimată din considerente de ordin psihologic.
Potrivit dispoziţiilor art. 392 alin 3 NCC. dreptul de uzufruct viager se poate constitui pe toată viaţa iar apelantul nu a indicat motive pertinente pentru care. din perspectiva intimatei. este suficientă stabilirea uzufructului pentru o perioadă mai restrânsă.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta M.A., solicitând instanţei modificarea deciziei pronunţate în apel. cu consecinţa menţinerii sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală. cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului pârâta a arătat că decizia pronunţată în apel este nelegală. deoarece considerentele reţinute de instanţa de apel sunt contradictorii. motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod proc.civ.
Recurenta a arătat că există neconcordanţă între considerentele deciziei şi dispozitiv întrucât considerentele tindeau spre respingerea apelului. nu spre admiterea acestuia.
Instanţa de apel a arătat că art. 390 Noul cod civil are în vedere condiţia căsătoriei care a durat cel puţin 20 ani până la pronunţarea divorţului şi nu despărţirea în fapt a soţilor şi a concluzionat că recurenta îndeplinea această condiţie.fiind îndreptăţită la prestaţie compensatorie sub forma uzufructului viager asupra locuinţei.
Mai mult. instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 392 alin. 3 Noul Cod Civil dreptul de uzufruct viager se poate constitui pe toată viaţa. iar apelantul nu a indicat motive pertinente pentru care ar fi suficientă stabilirea uzufructului pentru o perioadă mai restrânsă. În opinia recurentei aceste detalieri ale instanţei de apel conduceau la concluzia că apelul trebuia respins şi nu admis.
Apelul a fost admis şi înlăturată dispoziţia primei instanţe de stabilire a uzufructului viager însă nu s-a dispus modificarea dispoziţiei din sentinţă referitoare la admiterea cererii reconvenţionale care a fost golită de conţinut.
Al doilea motiv de recurs vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor legale la starea de fapt reţinută de către instanţă.
Recurenta a considerat că trebuia aplicat art. 390 Noul Cod Civil deoarece căsătoria părţilor durează de peste 20 de ani în prezenta cauză şi s-a reţinut de tribunal conduita culpabilă a apelantului.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că prestaţia compensatorie se aplică numai la situaţia în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Noul Cod Civil întrucât modificarea legislativă care restrânge posibilitatea acordării prestaţiei compensatorii a intrat în vigoare după pronunţarea sentinţei atacate. raportul juridic dintre părţi fiind unul în curs de desfăşurare care intra sub incidenţa acestei reglementări.
În opinia recurentei instanţa de fond a aplicat corect art. 45 din Legea nr. 71/2011 în forma în vigoare la momentul pronunţării sentinţei. iar în ipoteza în care dispoziţia legală ar fi interpretată altfel. legea ar retroactiva. ceea ce nu este admisibil.
Recurenta a arătat că nu este de neglijat faptul că pentru a putea obţine divorţul. apelantul şi-a modificat acţiunea iniţială introdusă anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil şi care ar fi fost inadmisibilă conform Noul Cod Civil. indicând art. 373 lit. c din Noul Cod Civil.
Deoarece s-a reţinut culpa exclusivă a acestuia. urmează să se accepte şi toate efectele ce decurg pentru divorţul din culpă şi sub acest aspect neexistând posibilitatea de alegere sau sustragere.
Prin întâmpinare intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat. cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Intimatul a apreciat că nu sunt contradictorii considerentele deciziei pronunţate în apel şi dispoziţiile legale au fost corect aplicate de instanţă. astfel încât se impune respingerea recursului.
Analizând decizia pronunţată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs invocat de pârâtă vizează neconcordanţa între considerentele deciziei şi dispozitivul acesteia.
Această neconcordanţă invocată de către pârâtă este doar aparentă. pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a arătat în considerente că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 71/2001 de punere în aplicare a Legii nr. 287/209 C.Civil. aşa cum a fost modificare de subpunctul 5 al pct. 22 al
art. I din Legea nr. 60/10.04.2012. este incidentă în cauză. întrucât raportul juridic dintre părţi este unul în curs de desfăşurare şi intră sub incidenţa acestei reglementări.
Acesta a fost considerentul pentru care instanţa de apel a admis apelul reclamantului şi a înlăturat dispoziţia privind stabilirea uzufructului viager. deoarece prestaţiile compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil. Întrucât în memoriul de apel au existat mai multe critici aduse sentinţei tribunalul le-a analizat şi pe cele care nu conduceau la admiterea apelului. apreciindu-le ca fiind nefondate. Aceste critici vizau condiţiile de stabilire a prestaţiei compensatorii şi chiar dacă aceasta nu a fost acordată. instanţa de apel a analizat condiţiile în care. în mod ipotetic. se putea institui dreptul de uzufruct. precum şi întinderea dreptului asupra ^ din locuinţă sau pe întreaga locuinţă.
Aşadar. curtea apreciază că nu există neconcordanţă între considerente şi dispozitiv. primul motiv de recurs fiind nefondat.
Soluţia instanţei de apel de înlăturarea prestaţiei compensatorii sub forma uzufructului viager este corectă. însă pentru alte considerente decât cele avute în vedere de către instanţa de apel.
Acţiunea a fost promovată de reclamant la data de 25.01.2011 (anterior intrării în vigoare a Noul Cod Civil).
În şedinţa publică din 22.11.2011 reclamantul şi-a precizat verbal acţiunea de divorţ. invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 373 coroborat cu art. 379 Noul Cod Civil. după cum rezultă din încheierea din 22.11.2011. fără a preciza dacă solicită divorţul prin acord. din culpa comună a părţilor sau pentru a că a intervenit o separaţie de fapt de mai mare de 2 ani.
Din susţinerile părţilor. întâmpinarea la precizarea de acţiune depusă de pârâta M.A.. precum şi din memoriul de apel depus de reclamant. rezultă că acţiunea de divorţ a fost precizată în baza art. 373
lit. c Noul Cod Civil. după cum a reţinut şi prima instanţă în considerentele sentinţei.
În întâmpinare recurenta M.A. a arătat că această precizare de acţiune pe dispoziţiile art. 373 lit. c Noul Cod Civil nu sunt aplicabile în cauză. deoarece acţiunea de divorţ a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a acestuia.
Curtea consideră că această alegaţie este corectă. deoarece potrivit dispoziţiilor art. 223 din Legea nr. 71/2011 dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel. procesele şi cererile în materie civilă în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal investite în conformitate cu dispoziţiile legale. materiale şi procedurale. în vigoare la data la care au fost pornite.
De la această regulă. în materia divorţului. exista o sigură derogare stipulată de art. 42 din Legea nr. 71/2011. care prevede că instanţa va putea dispune divorţul în temeiul art. 373 lit. b (din culpa unuia sau a ambilor soţi) şi pentru acţiuni înregistrate anterior intrării în vigoare a Noul Cod Civil.
Prin urmare. coroborând dispoziţiile art. 223 şi art. 42 din Legea nr. 71/2011. curtea apreciază că în ipoteza în care exista o acţiune de divorţ înregistrată anterior intrării în vigoare a noului cod civil. aceasta nu poate fi soluţionată pe dispoziţiile Noul Cod Civil. numai pentru divorţul dispus din culpa unuia sau ambilor soţi. potrivit dispoziţiilor art. 373 lit.b Noul Cod Civil.
Întrucât acţiunea de divorţ era înregistrată anterior intrării în vigoare a Noul Cod Civil instanţa
de fond era obligată să aplice Codul familiei sau eventual art. 373 lit. b Noul Cod Civil dacă părţile şi-ar fi precizat acţiunea în acest sens. însă nu putea să aplice dispoziţiile art. 373 lit.c Noul Cod Civil. deoarece legiuitorul nu a menţionat şi această dispoziţie în art. 42 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare. prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 373 lit. c. Noul Cod Civil în mod nelegal. însă această greşeală a instanţei nu poate fi îndreptată în acest recurs. întrucât niciuna dintre părţile litigante nu au exercitat căile de atac pentru capătul de cerere privind desfacerea căsătoriei. Curtea a semnalat această inadvertenţă pentru coerenţa raţionamentului logic aplicat petitului subsidiar de stabilire a prestaţiilor compensatorii.
În această cauză curtea apreciază că raportul juridic dedus judecăţii anterior intrării în vigoare a Noul Cod Civil trebuia soluţionat în baza C. fam. şi nu potrivit art. 373 lit. c Noul Cod Civil care este incident numai pentru acţiunile promovate după 01.10.2011.
Este real că după intrarea în vigoare a Noul Cod Civil la data de 9.02.2012 pârâta recurentă M.A. a formulat acţiunea reconvenţională cu privire la petite subsidiare ale divorţului. referitoare la numele purtat ulterior căsătoriei şi obligaţia reclamantului la plata unei prestaţii compensatorii. fără să
solicite aplicarea art. 42 din Legea nr. 71/2001 şi desfacerea căsătoriei datorită culpei unuia dintre soţi. Mai mult. chiar recurenta este cea care invocă. în mod corect. inadmisibilitatea acţiunii de divorţ întemeiată pe dispoziţiile art. 373 lit. c Noul Cod Civil.
Prestaţia compensatorie se poate acorda numai odată cu desfacerea căsătoriei. după cum rezultă din dispoziţiile art. 391 Noul Cod Civil. ori. dacă acţiunea de divorţ trebuia soluţionată în temeiul Codului familiei este evident că instanţa nu putea acorda prestaţia compensatorie întrucât Codul familiei nu prevedea această posibilitate.
Aplicând dispoziţiile art. 390 şi urm. Noul Cod Civil. prima instanţă a aplicat retroactiv dispoziţiile Noului Cod Civil. încălcând astfel principiul neretroactivităţii legii civile. prev. de art. 15 alin. 2 Constituţie. precum şi art. 1 Cod. civil.
Legea nr. 71/2011 în forma în vigoare la data când pârâta a investit instanţa cu cererea reconvenţională nu prevedea nicio derogare referitoare la prestaţia compensatorie în sensul că aceasta ar putea fi solicitată şi în cadrul acţiunilor de divorţ deja înregistrate pe rolul instanţei. Aşadar rezultă că prestaţia compensatorie întemeiată pe dispoziţiile art. 390 Noul Cod Civil poate fi acordată numai pentru acţiunile de divorţ înregistrate după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil sau în condiţiile art. 42 din Legea nr. 71/2011.
Chiar dacă ulterior Legea nr. 71/2011 a fost modificată de Legea nr. 60/2012 şi art. 45 stipula expres că şi dispoziţiile art. 390 Noul Cod Civil sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil. această modificare legislativă nu are efect în prezenta cauză întrucât dispoziţiile Noului Cod Civil nu pot fi aplicate.
Aşadar. pentru aceste considerente curtea apreciază că în mod legal instanţa de apel a admis apelul pârâtului şi a înlăturat prestaţia compensatorie stabilită de prima instanţă.
Prin urmare. în temeiul art. 312 C.Pr.Civ. curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.A..
În temeiul art. 274 Cod proc.civ.. curtea va obliga recurenta să plătească intimatului M.T.H. suma de 800 lei. cheltuieli de judecată în recurs. reprezentând onorariu avocaţial (f. 12).
| ← Regimul legal de viteza. Cum se apreciază marja de eroare... | Legea nr. 10/2001. Teren afectat de amenajări de utilitate... → |
|---|
