Acţiune in grăniţuire şi revendicare. Caracterul accesoriu al capătului de cerere privind grăniţuirea. Calificarea căii de atac căreia îi era supusă hotărârea instanţei de fond, după valoarea bunului revendicat
| Comentarii |
|
Art. 2821alin. (1) C.proc.civ. suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri date în primă instanţă în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate şi în calea de atac a apelului, în funcţie desigur, de obiectul pretenţiilor şi din acţiunea principală. Prorogarea legală de competenţă vizează nu doar judecata cauzei în primă instanţă, ci şi soluţionarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului şi temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcţie de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac priveşte numai soluţionarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac şi termenului de drept comun. Împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudenţă, a petitului acţiunii în grăniţuire cu cel al acţiunii în revendicare ţine de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume determinarea limitelor şi întinderii proprietăţilor limitrofe şi delimitarea prin semne vizibile, care corespund situaţiei juridice exhibate prin titluri. Spre deosebire însă de acţiunea în revendicare, care urmăreşte în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor şi doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniţei dintre proprietăţile cărora li se conferă întinderea dreptului, acţiunea în grăniţuire promovată separat şi independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăţi.
Secţia civilă, Decizia nr. 248 din 1 iunie 2011
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 7737/212/2008 reclamanții C.A. și C.A.L. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul U.N. grănițuirea prin reconstituirea hotarului real între proprietatea lor și a pârâtului, obligarea pârâtului să le respecte dreptul de proprietate și posesie asupra unei suprafețe de teren de aproximativ 7,34 m.p. și să demoleze construcția edificată cu încălcarea graniței și care a fost construită abuziv. De asemenea, au solicitat reclamanții obligarea pârâtului la luarea măsurilor care să împiedice scurgerea apelor pluviale de pe acoperișul construcției abuzive.
în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2641/2007 au dobândit dreptul de proprietate asupra unui imobil compus din teren în suprafață de 437 m.p. din actele de proprietate și 407 m.p. din măsurători, precum și o construcție. Odată cu întocmirea schițelor cadastrale au constatat că pârâtul a încălcat granița dintre cele două proprietăți în sensul că a îngrădit o suprafață de teren aflată în spatele casei și care era destinată accesului în spatele casei pentru reparații și întreținere.
Au mai arătat reclamanții că pârâtul, acaparând granița, a edificat abuziv o anexă lipită de spatele casei și de pe care apele pluviale se scurg la baza imobilului pe care îl degradează.
în drept au fost invocate dispozițiile art. 480, 584, 615 C.civ.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că proprietățile părților sunt clar demarcate prin semne exterioare, astfel că acțiunea reclamanților are un caracter revendicativ.
Pârâtul a arătat că a dobândit imobilul compus din teren indiviz de 400 m.p. în acte (640 m.p. din măsurători) prin moștenire de la părinții săi decedați. în anul 1959 părinții săi au cumpărat în indiviziune și în părți egale cu O.D. suprafața de 400 m.p. prin actul autentificat sub nr. 3673/550/1959. Părinții săi au intrat în stăpânirea terenului la aceeași dată și au edificat în decurs de un an construcția casă de locuit. Magaziile situate la limita proprietății, pe linia de hotar și care delimitează proprietatea lor de cea a reclamanților, au fost ridicate de părinții săi la 2-3 ani după edificarea casei de locuit, deci cu mai mult de 40 de ani în urmă. De la edificarea magaziilor și până în prezent acestea au constituit în mod continuu și neîntrerupt semne exterioare a limitelor celor două proprietăți vecine, nefiind contestate de niciunul din deținătorii anteriori ai imobilului învecinat. A mai susținut pârâtul că după decesul părinților săi a ieșit din indiviziune cu O.D. și la măsurătorile cadastrale a rezultat că părinții săi dețineau împreună cu unchiul său o suprafață mai mare decât cea consemnată în acte, respectiv suprafața de 640 m.p. în loc de 400 m.p.
Pârâtul a invocat ca apărare de fond excepția de uzucapiune de 30 de ani și a solicitat să se respingă cererea de revendicare întrucât a dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței revendicate prin joncțiunea posesiei utile exercitate de autorii săi cu propria posesie.
A susținut pârâtul că după preluarea imobilului reclamanții au supraînălțat cu aproximativ 1 metru locuința existentă, lipită de magazia lor și practicat 3 goluri de fereastră cu vedere spre proprietatea sa, lucrări realizate fără autorizație de construire. în ceea ce privește magazia, panta de scurgere a apelor pluviale este spre interiorul proprietății sale, reclamanții nefiind lezați în niciun fel sub acest aspect.
Pe cale de cerere reconvențională pârâtul a solicitat obligarea reclamanților la închiderea imediată a ferestrelor ce încalcă servitutea de vedere pe proprietatea vecinului, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 200 de lei pe zi de întârziere.
Părțile au administrat proba cu înscrisuri, martori, interogatoriu și expertiză tehnică imobiliară.
Au fost depuse la dosar: contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2641/2007, act de vânzare-cumpărare nr. 3673/550/1959, certificat de moștenitor nr. 107/2005, certificat de moștenitor nr. 106/2003, adresa nr. 45689/2008, schițe cadastrale.
Prin sentința civilă nr. 23423 din 22.12.2008 a Judecătoriei Constanța s-a admis în parte acțiunea, s-a stabilit linia de hotar ca fiind segmentul de dreapta marcat între punctele AB, a fost obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților terenul în suprafață de 6 m.p.; s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului să facă streașina corpului de clădire C7 și s-a admis în parte cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1033/2009 a Tribunalului Constanța s-a admis recursul pârâtului, s-a casat sentința mai sus-menționată și s-a trimis cauza spre rejudecare.
în rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 4060/212/2010.
La termenul de judecată din 23.03.2010 reclamanții au lărgit cadrul procesual pasiv prin introducerea în cauză a coindivizarului O.D. în calitate de pârât.
Au mai fost depuse la dosar următoarele acte: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5425/1965, contract de partaj voluntar autentificat sub nr. 4986/1996.
Prin sentința civilă nr. 14881/08.06.2010 Judecătoria Constanța a admis în parte acțiunea reclamanților C.A. și C.A.L. în contradictoriu cu pârâții U.N. și O.D. S-a stabilit linia de hotar între proprietățile părților ca fiind linia care cuprinde punctele 8, 7, 6, 5, 4 (cu lungime de 5,71 m. + 0,74 m.+ 8,84 m.+ 14,10 m.) identificată în planul de situație întocmit de ing. R.A.
S-au respins ca nefondate cererile reclamanților de revendicare a suprafeței de 6 m.p. teren și de obligare a pârâților la demolarea construcțiilor anexe.
S-a respins ca nefondată și cererea reclamanților privind obligarea pârâților să ia măsuri pentru împiedicarea scurgerii apelor pluviale.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții nu justifică un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 6 m.p. din spatele casei lor, acest teren fiind proprietatea pârâtului U.N., care l-a dobândit prin exercitarea unei posesii utile, timp de 30 de ani, conform art. 1847 C.civ.
în raport de această situație de fapt și de drept, instanța de fond a stabilit linia de hotar dintre cele două proprietăți învecinate ca fiind aliniamentul 8, 7, 6, 5, 4 conform planului de situație întocmit de ing. R.A.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C.A. și C.A.L., cererea declarativă nefiind motivată în fapt și în drept.
Prin încheierea din 13.12.2010, Tribunalul Constanța a calificat calea de atac ca fiind recurs, în raport de valoarea obiectului cererii principale - revendicarea terenului în suprafață de 6 m.p., apreciind că în speță sunt incidente dispozițiile art. 2821 C.proc.civ.
Calea de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 14881/08.06.2010 pronunțată de Judecătoria Constanța a fost motivată la termenul de judecată din 15.11.2010.
Prin decizia civilă nr. 164/31.01.2011 Tribunalul Constanța a constatat nul recursul reclamanților, conform art. 306 C.proc.civ.
Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că potrivit dispozițiilor art. 303 al. (1) și (2) C.proc.civ. recursul se motivează prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs de 15 zile, termen care se socotește de la comunicarea hotărârii atacate.
Cum în speță hotărârea instanței de fond a fost comunicată reclamanților la data de 2.07.2010, iar motivele de recurs au fost depuse la 15.11.2010, cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de lege, Tribunalul Constanța a apreciat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 306 alin. (1) C.proc.civ. și a anulat recursul.
împotriva acestei decizii au formulat recurs C.A. și C.A.L. care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 5 și 9 C.proc.civ., sub aspectul calificării greșite a căii de atac căreia îi era supusă sentința civilă nr. 14881/08.06.2010 a Judecătoriei Constanța.
Recurenții reclamanți au susținut că sentința civilă nr. 14881/08.06.2010 a Judecătoriei Constanța era supusă căii de atac a apelului, avându-se în vedere împrejurarea că acțiunea dedusă judecății a avut ca principal capăt de cerere grănițuirea proprietăților învecinate ale părților, iar revendicarea și demolarea construcțiilor ridicate abuziv sunt doar o consecință a soluției date în cererea principală, acestea urmând a fi admise numai în măsura în care din măsurători ar rezulta că pârâții au ocupat o anumită suprafață din terenul aparținând reclamanților.
Prin urmare, în litigiul dedus judecății, grănițuirea nu este o consecință a revendicării imobiliare, ci dimpotrivă, stabilirea liniei de hotar între proprietățile părților poate avea drept consecință admiterea sau respingerea acțiunii în revendicare.
Cum acțiunea în grănițuire nu era evaluabilă în bani, în speță nu erau incidente dispozițiile art. 2821 alin. (1) C.proc.civ., astfel încât calea de atac exercitată împotriva hotărârii de fond este apelul iar nu recursul, cum în mod greșit a stabilit Tribunalul Constanța.
Prin întâmpinare, intimatul U.N. a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanți, raportat la dispozițiile art. 2821 alin. (1) C.proc.civ. Intimatul a mai arătat că litigiul a mai parcurs anterior un alt ciclu procesual, în care hotărârea instanței de fond a fost de asemenea supusă exclusiv căii de atac a recursului, Tribunalul Constanța, ca instanță de recurs, dispunând casarea primei sentințe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Constanța.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenți și excepția inadmisibilității recursului în raport de dispozițiile art. 2821 alin. (1) C.proc.civ., excepție invocată de intimați prin întâmpinare, Curtea constată că recursul este inadmisibil și urmează a-l respinge ca atare pentru următoarele considerente:
Pentru soluționarea excepției inadmisibilității prezentei căi de atac, invocată de intimați, se impun a se lămuri de către Curte două aspecte esențiale și anume: caracterul principal/accesoriu al celor două capete de cerere ale acțiunii reclamanților - revendicare și grănițuire - și stabilirea căii de atac căreia îi era supusă sentința civilă nr. 14881/8.06.2010 pronunțată de Judecătoria Constanța.
în referire la prima problemă supusă analizei, Curtea reține că reclamanții au învestit Judecătoria Constanța cu o acțiune ce a avut ca obiect revendicarea unei suprafețe de teren de aproximativ 7,34 m.p. și stabilirea liniei de graniță dintre cele două proprietăți învecinate.
Chiar dacă în petitul acțiunii reclamanții au arătat că solicită grănițuirea proprietăților părților, motivându-și pretențiile, aceștia au arătat că pârâtul U.N. folosește o suprafață de 7,34 m.p. din proprietatea reclamanților, situată în spatele casei și solicită obligarea acestuia la demolarea construcției edificată cu încălcarea graniței. Reclamanții au susținut că potrivit actelor de vânzare-cumpărare reclamanții sunt proprietarii unei suprafețe de teren de 437 m.p., iar în fapt stăpânesc de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare numai o suprafață de teren de 407 m.p., așa cum rezultă din măsurătorile realizate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și al documentației cadastrale.
Descrierea obiectului acțiunii, expusă de reclamanți într-o modalitate „firească” raportat la motivarea acesteia și scopul real urmărit de aceștia prin promovarea acțiunii - reîntregirea proprietății lor în limiteze rezultate din actele vânzătorilor, iar nu stabilirea liniei de hotar (stabilirea semnelor exterioare) corespunzătoare posesiei părților (reclamant și pârât) la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2641/14.12.2007, conduce la concluzia indubitabilă că cererea principală este revendicare, iar grănițuirea este o cerere accesorie.
Soluționarea acestei ultime categorii de cereri, împreună cu cererea principală, este un imperativ ce rezultă din corelația, legătura dintre cererea principală și cererile accesorii și incidentale având la bază rațiuni precum buna administrare a justiției, economicitatea și operativitatea ei.
Deși în doctrină soluția stabilită de art. 17 C.proc.civ. este sintetizată prin folosirea adagiului accesorium sequitur principale, tocmai pentru că, tradițional, principiul enunțat se referă la situația că regimul juridic al unui bun sau al unui raport juridic este dependent de regimul juridic al unui alt bun/raport juridic (ex.: situația bunurilor principale și accesorii sau regimul juridic al nulității unor contracte principale și accesorii) prevederile textului în discuție trebuie înțelese doar prin prisma strânsei legături care există între diferitele cereri.
Față de cele arătate, va însemna că cererile accesorii sunt acele solicitări care vor putea fi solicitate numai după admiterea cererii principale, care constituie o premisă indisolubilă analizei cererilor accesorii.
în speță, este fără îndoială că petitul cererii având ca obiect grănițuirea proprietăților, înțeleasă ca o operațiune de determinare, prin semne exterioare, a liniei de hotar între imobilele învecinate, se află în strânsă legătură și interdependentă cu cererea de revendicare imobiliară, prin care se pune în discuție însăși existența și întinderea dreptului de proprietate al părților asupra terenurilor în litigiu.
Chiar dacă petitul de stabilire a granițelor este, privit în mod singular, neevaluabil în bani și având caracter de sine-stătător, soluția ce urmează să fie dată în speță depinde, obligatoriu, de rezolvarea adusă celuilalt capăt de cerere, în revendicare, în care se compară titlurile de proprietate invocate de părți.
Ca atare, în mod judicios Judecătoria Constanța a reținut că este prioritar să clarifice cine este titularul dreptului de proprietate asupra porțiunii de teren revendicată, iar, accesoriu acestei chestiuni, să determine semnele exterioare ale liniei de hotar dintre imobilele părților. în același sens, invocăm decizii de speță (decizia civilă nr. 1518/R/25.06.2007 pronunțată de Curtea de Apel Cluj publicată în Buletinul curților de apel nr. 3/2007, pag. 66; decizia nr. 483/C/07.11.2007 și decizia civilă nr. 119/C/01.03.2010 ale Curții de Apel Constanța, nepublicate).
Din perspectiva acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 584 C.civ. este irelevant dacă suprafețele efectiv deținute de proprietari respectă sau nu întinderea titlului; ceea ce este determinant este să se stabilească dacă prin efectul actelor de proprietate s-au generat raporturi de vecinătate și care este limita de demarcație între proprietățile învecinate, în acord cu cea existentă faptic la momentul dobândirii proprietății de către reclamanți. Litigiile legate de întinderea dreptului fiecărui proprietar presupune compararea de titluri, procedură care permite atât valorificarea actelor translative, cât și a apărărilor legate de exercițiul dreptului real cu determinarea (de această dată în mod subsecvent) a graniței stabilite prin acțiunea petitorie în revendicare.
Prin urmare, acțiunea fondată pe dispozițiile art. 584 C.civ. nu permite judecătorului de a trece peste probele care atestă voința inițială a părților sau situația primordială a liniei de demarcare dintre proprietăți și de a stabili o situație juridică nouă, în sensul fixării unui alt hotar decât acela avut în vedere de părți, cel existent la momentul la care a operat transmisiunea dreptului de proprietate.
în speță, recurenții nu au reclamant o încălcare a proprietății lor și implicit o schimbare a graniței ulterior datei de 14.12.2007 (data perfectării contractului de vânzare-cumpărare), și nici nu au invocat împrejurarea că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2641/2007 - care menționa suprafața reală posedată de vânzători și limitele în raport cu vecinii -, inclusiv cu proprietatea pârâtului U.N. - autorii vânzători purtau vreun litigiu cu pârâtul pentru revendicarea unei porțiuni de teren, calitatea procesuală activă fiind transmisă subdobânditorilor cu titlu particular.
Dimpotrivă, deși proprietatea cumpărată s-a menținut ulterior datei de 14.12.2007 în limitele în care le-a fost transmisă, reclamanții au susținut că pârâtul ocupă o parte din terenul lor, astfel cum rezultă din actele transmițătorilor lor, motiv pentru care au revendicat această suprafață de teren și subsecvent stabilirea liniei de hotar în raport de proprietatea lor reîntregită.
împletirea, de cele mai multe ori în jurisprudență, a petitului acțiunii în grănițuire cu cel al acțiunii în revendicare ține de scopul aparent identic al celor două demersuri procesuale, anume determinarea limitelor și întinderii proprietăților limitrofe și delimitarea prin semne vizibile, care corespund situației juridice exhibate prin titluri.
Spre deosebire însă de acțiunea în revendicare, care urmărește în principal determinarea limitelor dreptului real de proprietate prin compararea titlurilor și doar printr-un posibil petit subsecvent stabilirea graniței dintre proprietățile cărora li se conferă întinderea dreptului, acțiunea în grănițuire promovată separat și independent de vreun drept clamat al pretinsului proprietar neposesor nu are alt scop procesual decât cel de a decide asupra liniei de demarcare dintre proprietăți.
Pornind de la această distincție între acțiunea în grănițuire și acțiunea în revendicare, în literatura de specialitate s-a reținut că atunci când „acțiunea are ca obiect determinarea limitelor fondurilor părților, limite care sunt incerte pentru amândoi vecinii - fără ca vreuna din părți să solicite proprietatea unei suprafețe de teren determinate - acțiunea va fi de grănițuire. Dacă se solicită proprietatea asupra unei suprafețe determinate, atunci acțiunea este în revendicare”. (V.Terzea - „Servituțile în dreptul civil român”, editura C.H. Beck, pag. 53).
Soluția este identică și în situația în care ambele părți indică un anumit loc pe unde ar trebui să fie linia separativă, dar aceste locuri indicate nu concordă, întrucât părțile nu sunt de acord asupra întinderii proprietăților lor (V.Terzea, op.cit. pag. 53; P.Perju, revista „Dreptul” nr. 6/1991 - Probleme privind acțiunea în grănițuire, pag.32).
Prin urmare, promovând o acțiune în stabilirea liniei de hotar - atunci când există semne exterioare între proprietăți, semne ce nu au fost modificate după data dobândirii proprietății de către reclamant - titularul dreptului nu poate pretinde decât determinarea hotarului inițial existent între fondurile limitrofe, iar nu și stabilirea unei alte granițe decât cea trasată anterior.
Ca expresie a acestei abordări, s-a conchis în literatura de specialitate că acțiunea în grănițuire are caracter declarativ iar nu constitutiv de drepturi, iar cel care se pretinde titularul unui drept de proprietate asupra suprafeței în litigiu are posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare, deoarece doar aceasta din urmă are rolul de a statua în chip irevocabil asupra întinderii și limitelor corecte ale loturilor învecinate.
Pe cale de consecință, trasarea conturului liniei de hotar dintre proprietățile limitrofe în acțiunea în grănițuire are ca premisă verificarea identității hotarului actual (determinat prin semne exterioare, în măsura în care există) cu cel primordial, existent la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților, și nu are ca finalitate decât restabilirea, dacă este cazul, a situației de fapt existente la data generării situației de vecinătate dintre reclamanți și pârâți.
Privită din această perspectivă, soluția Tribunalului Constanța de calificare a căii de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 14881/8.06.2010 a Judecătoriei Constanța în funcție de capătul de cerere principal - acțiune în revendicare - și nu de grănițuire - cerere accesorie - se reține a fi judicioasă.
Rămâne în discuție doar calificarea căii de atac în ceea ce privește petitul de stabilire a liniei de hotar dintre proprietăți, soluționat prin sentința civilă nr. 14881/2010 a Judecătoriei Constanța.
Calificând ca recurs calea de atac împotriva sentinței, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2821 alin. (1), art. 17, art. 2 pct. 2 și art. 3 C.proc.civ., în raport de valoarea obiectului cererii principale - terenul revendicat, în suprafață de 7,34 m.p., cu o valoare de 3.300 lei.
Art. 2821alin. (1) C.proc.civ. suprimă calea de atac a apelului doar în cazul acelor hotărâri date în primă instanță în cereri introduse pe cale principală, în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei, rezultând, per a contrario, că dacă astfel de cereri, de natura celei mai sus indicate, sunt formulate pe cale accesorie, incidentală, pot fi cenzurate și în calea de atac a apelului, în funcție desigur, de obiectul pretențiilor și din acțiunea principală.
Prorogarea legală de competență vizează nu doar judecata cauzei în primă instanță, ci și soluționarea căilor legale de atac al căror regim este dat de natura cererii principale: hotărârea va fi supusă apelului sau recursului și temeiului de exercitare a acestor căi de atac, în funcție de obiectul cererii principale, chiar dacă calea de atac privește numai soluționarea dată în cererea accesorie, care, exercitată separat ar fi fost supusă căii de atac și termenului de drept comun.
Acțiunea în revendicare promovată de reclamanți este evident una al cărei obiect este evaluabil în bani, terenul aflat în litigiu, pretins ocupat de pârâți, în suprafață de 7,34 m.p. având o valoare de 3.300 lei, evident mai mică decât limita stabilită de art. 2821 C.proc.civ., situație în care hotărârea Judecătoriei Constanța rămâne supusă exclusiv căii de atac a recursului, cale de atac ce intră în competența Tribunalului Constanța.
Instituirea unei singure căi de atac - cea a recursului - în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii al căror obiect au o valoare mai mică de 100.000 lei, nu constituie o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiție.
Prin decizia nr. 1/1994, Curtea Constituțională a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a proceselor în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile art. 125 alin. (3) potrivit cărora „competența și procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea lor decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unei singure căi de atac, cea a recursului în cazul anumitor litigii, esențial fiind ca partea interesată să aibă posibilitatea recurgerii la un „recurs efectiv” în sensul art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Noțiunea de „recurs efectiv” reprezintă o cale procedurală prevăzută de legea internă efectivă în drept (efectivitate analizată în Cauza Sabou și Pârcălabu c. România) și în practică și care ar putea conduce la un remediu adecvat pentru orice încălcare constatată (Cauza Parohia Greco-Catolică „Sfântul Vasile Polona” c. România) „fără a se garanta revizuirea unui proces”.
Se reține că recursul - cale de atac reglementată de art. 299 C.proc.civ. - răspunde exigențelor art. 13 din Convenție, în sensul că reprezintă „un recurs efectiv”, în care instanța de judecată - în măsura în care este sesizată în termenul legal cu o cerere motivată în fapt și în drept, conform motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ.- analizează legalitatea hotărârii atacate și poate pronunța o soluție pe fondul plângerii.
în lumina jurisprudenței C.E.D.O. se constată că dreptul la un proces echitabil nu garantează, sub nicio formă, exercițiul a două căi de atac și, cu atât mai puțin un rezultat favorabil pentru reclamant.
Conform dispozițiilor art. 299 alin. (1) C.proc.civ. sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională.
Considerând inadmisibilitatea drept folosirea unui mijloc procedural de către o persoană căreia legea nu îi conferă îndreptățirea sau pe care legea nu îl acceptă și constatând că reclamanții au formulat recurs împotriva unei decizii irevocabile, pronunțată de Tribunalul Constanța în recurs, Curtea va admite excepția inadmisibilității prezentei căi de atac și va respinge recursul reclamanților ca inadmisibil.
De altfel, se reține că acțiunea reclamanților a mai parcurs un ciclu procesual, iar sentința civilă nr. 23423/2008 a Judecătoriei Constanța care a finalizat primul ciclu procesual a fost supusă recursului la Tribunalul Constanța. La acel moment, reclamanții C.A. și C.A.L. au avut calitatea de intimați în recurs și nu au pus niciodată în discuție problema calificării căii de atac exercitată împotriva sentinței civile nr. 23423/2008 a Judecătoriei Constanța.
(Judecător Mihaela Popoacă)
| ← Expropriere. Acţiune în retrocedarea terenului expropriat in... | Grăniţuire. Raporturi de vecinătate cu o unitate... → |
|---|
