Expropriere. Acţiune în retrocedarea terenului expropriat in mod abuziv. Concursul dintre legea generală şi legea specială
| Comentarii |
|
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acţiuni directe în justiţie. Susţinerea referitoare la faptul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acţiuni, una bazată pe Legea nr. 10/2001, iar alta bazată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu este întemeiată. În primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obţinerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul” de acţiuni. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii.
Secţia civilă, Decizia nr. 318 din 1 iunie 2011
Reclamanții D.I.D., I.M. și M.V., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Apărării Naționale, Consiliul Local al Municipiului Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, au solicitat obligarea pârâților să-i despăgubească pe reclamanți cu o valoare reprezentând echivalentul imobilului teren situat în Constanța, B-dul M. nr. 98, respectiv 13.500.000 lei.
De asemenea au solicitat obligarea pârâților și la plata sumei de 200.000 Euro reprezentând beneficiu nerealizat.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că terenul situat în b-dul M. nr. 98, în suprafață de 240 mp și 30 mp reprezentând drept de servitute, a fost achiziționat de autorii lor, D.I. și D.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 30.12.1946.
Au mai susținut că terenul respectiv apare în evidențele statului pârât, ca fiind expropriat în conformitate cu Decretul nr. 208/22.11.1951 astfel cum rezultă din adresa nr. 7045SRP/30.10.2009 a Direcției Arhivelor Naționale Istorice Centrale, dar și ca fiind confiscat, astfel cum rezultă din Hotărârea nr. 2653/24.09.1958 a Tribunalului Orașului Constanța. Pentru acest teren, trecut în proprietatea statului în mod nelegal nu s-a primit nici o justă și prealabilă despăgubire.
S-a mai arătat că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și pentru imobilele expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, conform Deciziei VI din 27.09.1999 a Curții Supreme de Justiție - Secțiile Unite.
în drept s-au invocat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art.480 C.civ. Pentru dovedirea pretențiilor formulate, au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul pârâților, proba testimonială proba cu expertiză.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată având în vedere următoarele:
Pentru terenul în litigiu, reclamanții au mai formulat cereri în instanță, respectiv o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 ce face obiectul dosarului nr. 4270/118/2010 și o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., ce face obiectul dosarului nr. 4259/118/2010, suspendat în temeiul art. 244 alin. (1) C.proc.civ. până la soluționarea irevocabilă a cauzei înregistrată sub nr. 4270/118/2010.
Dispozițiile Legii nr. 33/1994, pe care reclamanții își întemeiază acțiunea, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea sunt aplicabile în situația bunurilor expropriate după intrarea în vigoare a legii, pentru bunurile confiscate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994 fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, susține pârâtul, aceste concluzii desprinzându-se și din Decizia nr. 53/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Ceilalți pârâți nu au formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 10.02.2011, instanța din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de prevederile Legii nr. 10/2001, excepție pe care a analizat-o mai înainte de cercetarea fondului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 137 alin. (1) C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 679 din 10.02.2011 Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data sesizării instanței de judecată - 17.11.2010 - Legea nr. 10/2001 era în vigoare, iar această lege, având un caracter special, exclude utilizarea acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 pentru redobândirea în natură sau echivalent - a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. în raport de Legea nr. 33/1994, cadrul juridic general în materia exproprierii, Legea nr. 10/2001 este o reglementare specială cu caracter reparatoriu, având ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat inclusiv prin expropriere, fiind de imediată aplicare, sens în care a statuat și înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia LII(53)/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii.
împotriva acestei sentințe în termen legal au declarat apel reclamanții D.I.D., I.M. și M.V. care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul modalității de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii lor întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 481 C.civ.
Apelanții reclamanți au susținut că prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea lor în mod greșit, prin raportare la dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, în condițiile în care ei au invocat ca temei legal dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Apreciază că și în raport de dispozițiile art.35 din Legea nr. 33/1994, acțiunea era admisibilă, prin decizia nr. VI/27.09.1999 înalta Curte de Casație și Justiție statuând într-un recurs în interesul legii că „Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.”
Cum în prezent terenul este liber, apreciază apelanții că este posibilă restituirea acestuia sau acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului, cum de altfel au precizat prin cererea de chemare în judecată, sens în care invocă decizii de speță pronunțate atât de Curtea de Apel Constanța (decizia nr.154/3.01.2009), cât și de alte instanțe (decizia nr.326/A/24.11.2008 pronunțată de Curtea de Apel Cluj).
Intimații nu au depus întâmpinare.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile reclamanților, Curtea va respinge ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Tribunalul Constanța a reținut în mod judicios că acțiunea reclamanților este o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 26 coroborat cu art. 35, reclamanții solicitând exclusiv acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a terenului situat în Constanța, B-dul. M. nr. 98, în legătură cu care au afirmat că a fost expropriat în mod abuziv de la autorii lor, fără plata unei despăgubiri, iar ulterior exproprierii nu au fost realizate lucrări de utilitate publică, terenul fiind liber de construcții și în prezent.
Problema supusă dezbaterii instanței prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de stat și Legea nr. 33/1994, ca lege generală în materia exproprierii, invocată de reclamanți ca temei al cererii de restituire, prin echivalent bănesc, a imobilului expropriat de la autorul lor în anul 1965.
Este adevărat că prin Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în Secțiile Unite în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a aceste legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
Ulterior pronunțării acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor expropriate, în perioada de referință a legii.
Dispozițiile textului legal mai sus menționat se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlul valabil ori fără titlu valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaților, fără relevanță dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcțiile, esențială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau individual.
Dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 se aplică imobilelor expropriate chiar dacă lucrările pentru care a fost dispusă această măsură nu s-au finalizat nici până la data intrării în vigoare a legii, cu consecința ca măsura restituirii în natură este permisă în măsura nefinalizării exproprierii. Sunt vizate toate acele imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierile pentru cauză de utilitate publică, ale cărei dispoziții sunt în continuare active pentru exproprierile realizate după intrarea în vigoare a acestei legi.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unei norme juridice speciale reparatorii a cărei aplicare se impune ca prioritară în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală, pentru toate exproprierile care au avut loc în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege, nicidecum pe calea unei acțiuni directe în justiție.
Susținerea apelanților reclamanți, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între cele două acțiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, pentru a obține despăgubiri pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu poate fi primită. în primul rând pentru că un drept subiectiv cum este dreptul de proprietate nu poate fi ocrotit în același timp și direct prin două acțiuni distincte. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acțiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 pentru obținerea unor despăgubiri pentru imobilele expropriate, odată cu intrarea ei în vigoare pentru că, instituind obligația efectuării procedurii administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui „cumul” de acțiuni.
în acest sens, înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie pronunțată în temeiul art. 329 C.proc.civ. - hotărâre obligatorie pentru instanțele judecătorești - a statuat că „Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că, aceste dispoziții nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.” (Decizia nr. 53/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție).
O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căreia „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații”.
în acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, această lege reparatorie constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură, sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a imobilelor expropriate.
Instanța nu poate reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanților de acces la justiție prin refuzul de a li se primi cererea de restituire, prin echivalent, a imobilului expropriat de la autorul lor, pe calea Legii nr. 33/1994. Așa cum a statuat înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor omului nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
„în România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină”.
Câtă vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare (Legea nr. 33/1994), nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Ori, în privința accesului efectiv, reclamanții nu au pretins că, deși au folosit procedura administrativă notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea lor, arătând pur și simplu că a ales calea Legii nr. 33/1994 prin voință proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.
Articolul 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (Cauzele Ad’t Mouhoub c. Franța, Waite at Kenedy c. Germania, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein c. Germania).
însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
în același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Ori, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Ori, așa cum s-a arătat, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune întemeiată pe Legea nr. 33/1994 este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenție, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova c. Republica Cehă, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008).
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C.proc.civ. prin decizia nr. 33/2008 și decizia nr. 53/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, ,,recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției”.
Din acest punct de vedere, sunt eronate și lipsite de fundament juridic susținerile apelanților reclamanți conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat și care nu a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acțiunii întemeiată pe dreptul comun (Legea nr. 33/1994), chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voință a petiționarului a principiilor de drept enunțate.
Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C.civ.) și Legea nr. 33/1994, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.
Noțiunea de „bun” nu are accepțiunea înțeleasă de reclamanți, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri neexecutate, etc. în acest sens, C.E.D.O. a reținut în Cauza Pilot Atanasiu ș.a. c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (parag. 140). în consecință, curtea apreciază că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (parag. 142).
în egală măsură, reclamanții nu aveau „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului lor, câtă vreme decizia nr. 53/2007 pronunțată în Secțiile Unite tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea fondată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C.proc.civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menționată, că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c. România, 2005).
Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective” (Cauza Păduraru c. România, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru c. România).
Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul I la Convenție ca fiind „concret și efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entități publice nu are nicio relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că partea beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii.
Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.
Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanții nu au înțeles a uza, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 26 C.proc.civ. se va respinge apelul reclamanților ca nefondat.
(Judecător Mihaela Popoacă)
| ← Cesiunea contractului de închiriere. Condiţii. Lipsa acordului... | Acţiune in grăniţuire şi revendicare. Caracterul accesoriu... → |
|---|
