Acţiune în revendicare. Admisibilitate. Jurisprudență Revendicare (acţiuni, bunuri, drepturi)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 666/A din data de 07.11.2014
Neurmarea procedurii administrative sau urmarea acesteia cu consecința nerestituirii în natură a imobilului nu deschid calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Decizia ICCJ nr. 33/2008;
Codul civil: art. 480;
Legea nr. 10/2001.
Prin acțiunea disjunsă din dosarul 5869/2004 și înregistrată sub nr. 4487/3168/2005 (nr. nou 25/102/2005) din 11 octombrie 2005, reclamanții G. I. A. și G. M. E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Sovata, SC B. SA, V. Z. și V. G., restituirea în natură a imobilului situat în Xxx și înscris în CF 5799, top. 3300/1, 3301/1/1, respectiv vilă în suprafață de 114,59 mp și teren în suprafață de 498,47 mp către reclamanți, în subsidiar restituirea prin echivalent în sumă de 120.000 euro și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 21 noiembrie 2013, numitele S. C. D. M. și V. D. C. au depus la dosarul cauzei precizare de acțiune în contradictoriu cu Primăria Orașului Sovata - Orașul Sovata, SC B. SA, V. Z. și V. G., prin care au solicitat să se constate că imobilul situat în Xxx, evidențiat în CF 5799 top. 3300/1, 3301/1/1 a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, prin preluare abuzivă în temeiul Decretului 92/1950, obligarea pârâților la predarea către reclamante în calitate de moștenitoare a defunctului proprietar tabular, în deplină proprietate și posesie, imobilul menționat și să se dispună revenirea la situația anterioară de carte funciară anterior naționalizării, precum și întabularea acestui imobil pe numele reclamantelor, în cote egale.
În motivarea precizării de acțiune se arată că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că imobilul în discuție a fost preluat fără titlu valabil, succesiunea preluării fiind descrisă pe larg în acțiunea introductivă de instanță, iar potrivit art. II Decretul 92/1950 imobilul deținut de antecesorul reclamantelor nu putea fi naționalizat, iar numele acestuia sau imobilul în cauză nu apare în anexa la Decretul 92/1950, astfel că naționalizarea acestui imobil a fost un act abuziv al autorităților administrative, care a încălcat chiar și prevederile legale în vigoare la acea dată.
Asupra excepției autorității de lucru judecat invocată de pârâta SC B. SA prin întâmpinare.
Cu privire la această excepție, tribunalul a reținut că prin acțiunea dedusă judecății antecesorii reclamantelor au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar în subsidiar restituirea prin echivalent în sumă de 120.000 euro. Reclamantele au precizat acțiunea introductivă de instanță formulată de antecesorii lor în sensul că solicită, alături de petitul inițial și să se constate că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, să fie obligate pârâtele la predarea către reclamante a imobilului și revenirea la situația de CF anterioară naționalizării.
Pârâta SC B. SA a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport cu sentința civilă 1215/19.11.2004 a Tribunalului Mureș.
Analizând sentința civilă 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mureș tribunalul a reținut că în dosarul 4517/2003 în care a fost pronunțată această sentință, antecesorii reclamantelor au formulat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA contestație împotriva deciziei nr. 930 din 08.05.2003 emisă de pârâtă, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei și în consecință restituirea în natură a imobilului cu cheltuieli de judecată.
Pentru existența autorității de lucru judecat este necesară îndeplinirea condiției triplei identități dintre cele două cauze analizate, constând în identitatea de părți, obiect și cauză.
În speță, tribunalul a constatat că deși există identitate între părțile inițiale din cele două cauze, în ce privește obiectul și cauza celor două spețe nu există identitate, întrucât în cauza anterioară reclamanții au contestat decizia emisă de pârâtă și numai ca urmare a eventualei anulări a acestei decizii restituirea în natură a imobilului, aceasta din urmă fiind o cerere accesorie cererii principale, cea de anulare a deciziei pârâtei.
În ce privește fondul cauzei,
Tribunalul a reținut în primul rând că reclamantele nu au depus la dosarul cauzei niciun înscris din care să rezulte calitatea de persoane îndreptățite în ce le privește pe reclamante și pe antecesorii acestora.
Pe de altă parte, tribunalul a reținut că privitor la imobil, antecesoarea reclamantelor G. M. E., reprezentați de reclamanta S. C. D. M. a formulat notificare potrivit dispozițiilor Legii 10/2001, fapt necontestat de pârâte și care rezultă și din adresa 1037 din 16.05.2003, adresă din care mai rezultă că documentația aferentă notificării a fost transmisă de pârâta B. SA către Autoritatea pentru Privatizarea și Administrate Participațiilor Statului. În aceste condiții, tribunalul apreciază că în cauză reclamantele aveau posibilitatea de a obține restituirea prin echivalent din partea acestei autorități, în dosarul cauzei nefiind depuse înscrisuri din care să rezulte eventualul răspuns dat de această autoritate reclamantelor.
Mai mult, reclamantele, dând dovadă de o evidentă rea credință, nu au depus la dosarul cauzei niciun înscris doveditor cu privire la pretențiile deduse judecății, chiar și calitatea lor procesuală fiind probată abia după ce instanța le-a pus în vedere acest aspect.
În aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă, precum și pe cele ale art. 723 Cod procedură civilă, reclamantele aveau îndatorirea ca în condițiile legii să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile și termenele stabilite de lege sau de judecător și să-și probeze pretențiile și apărările.
În cauză reclamantele nu au îndeplinit aceste obligații, în sensul că nu au probat niciuna din susținerile cuprinse în acțiunea introductivă de instanță sau completarea de acțiune.
În ce privește petitul subsidiar, de restituire prin echivalent, în sensul achitării către reclamante a sumei de 120.000 euro, tribunalul a reținut că deși pârâta B. SA nu a contestat cuantumul pretențiilor reclamantelor, nu se poate dispune restituirea prin echivalent, pe de o parte, deoarece reclamantele nu au probat calitatea lor de persoane îndreptățite, iar pe de altă parte, potrivit dispozițiilor 27 alin. 1 Legea 10/2001 persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate, notificarea fiind adresată instituției publice implicate care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, fiind astfel incidente în cauză dispozițiile art. 12 alin. 4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001.
În aceste condiții, nu se poate dispune obligarea pârâtelor la plata echivalentului valorii imobilului, chiar în eventualitatea producerii probei calității de persoane îndreptățite a reclamantelor.
Față de toate aceste considerente, tribunalul s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele S. C. D. M. și V. D. C., în calitate de moștenitoare ale reclamanților G. I. V. și D. G. M. E., solicitând desființarea în parte a hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată.
În opinia apelantelor, instanța de fond a făcut o apreciere greșită privitor la înscrisurile doveditoare depuse în sprijinul petitelor cu care instanța de judecată a fost investită.
În acest sens, apelantele au arătat că dosarul nr. 5869/2004, având ca obiect restituire imobil în natură și constatarea nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost disjuns, formându-se două dosare :unul având 887/1371/2010 aflat pe rolul Tribunalului Comercial Mureș, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC B. SA și familia V. și dosarul nr. 25/102/2005, având ca obiect restituire în natură imobil.
Acest din urmă dosar a fost suspendat până la soluționarea dosarului aflat pe rolul Tribunalului Comercial Mureș.
Apelanții au formulat cerere de repunere pe rol a prezentei cauze, fiind stabilit termen de judecată la 20 februarie 2014.
La termenul de judecată din 6 martie 2014, cererea de amânare a cauzei formulată de reclamante a fost respinsă, cum de altfel au fost respinse și cererile în probațiune, precum și cererea de renunțare la judecată.
Din această perspectivă, în opinia apelanților, sunt incidente dispozițiile art. 129 alin. 4 și 5 Cod procedură civilă, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare.
Apelanții mai susțin, prin memoriul de apel, împrejurarea că, raportat la lipsa opoziției pârâtei SC B. SA față de petitul privind plata despăgubirilor, instanța putea proceda la judecarea acestei solicitări și la admiterea acestei cereri subsidiare.
În fine, se consideră că prin modul în care a redactat dispozitivul, prima instanță nu s-a pronunțat asupra petitelor vizând constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului; obligarea pârâților la predarea către reclamante a imobilului; revenirea la situația anterioară de carte funciară; întabularea imobilului în litigiu pe numele reclamantelor.
Toate aceste argumente conduc, în opinia apelantelor, la soluția de admitere a căii de atac și trimitere a cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În subsidiar, reclamantele apelante au solicitat rejudecarea cauzei, constatarea temeiniciei precizării de acțiune depusă la termenul din 21 noiembrie 2013 și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.
Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În esență, intimata pârâtă a arătat că hotărârea pronunțată de tribunal este ferită de critici, în sensul în care, potrivit dispozițiilor art. 129 Cod procedură civilă, părțile au îndatorirea să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1 Cod procedură civilă, precum și să-și probeze pretențiile și apărările.
Din această perspectivă sunt temeinice constatările instanței de fond potrivit cărora reclamantele se află în culpă, în sensul în care nu au probat niciuna din susținerile cuprinse în acțiunea introductivă.
Pârâta a reiterat excepția autorității de lucru judecat invocată în fața instanței de fond. La termenul de judecată din 5 noiembrie 2014, reprezentanta pârâtei intimate a declarat că nu mai susține această excepție.
Pe fondul cauzei, pârâta a invocat, în esență, împrejurarea că a soluționat în favoarea antecesorilor reclamantelor, în procedura administrativă, prin decizia nr. 930/2003, cererea de restituire a aceluiași imobil. Decizia emisă de pârâtă a fost supusă controlului judecătoresc, în sensul în care instanțele au respins acest demers judiciar.
Examinând hotărârea atacată, Curtea a reținut următoarele :
Prin încheierea ședinței publice din 1 octombrie 2014, instanța a pus în discuția părților cererea de recalificare a căii de atac, formulată de pârâta intimată prin întâmpinare.
Răspunzând acestei cereri, reprezentata reclamanților apelanți a subliniat că prezenta acțiune, astfel cum a fost formulată și precizată, este o acțiune de drept comun și nu una întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001.
Instanța a apreciat, având în vedere susținerile părții, conținutul acțiunii și a precizării de acțiune, că aceasta este o acțiune de drept comun și nu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001. Din acest considerent calea de atac a rămas apelul și nu recursul, astfel cum prevăd dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001, modificat prin art. XII din Legea 202/2010.
Având în vedere precizările părților și dispozițiile instanței cuprinse în încheierea ședinței publice din 1 octombrie 2014, la termenul de judecată din 5 noiembrie 2014, reprezentanta pârâtei a invocat excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamante prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii.
Potrivit încheierii ședinței publice din 5 noiembrie 2014 și având în vedere calitatea de intimată a pârâtei, instanța a analizat această excepție prin prisma unei apărări de fond, reținând următoarele :
Prin Decizia 33/2008 ÎCCJ a stabilit, cu valoare interpretativă obligatorie: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.";
În considerentele acestei decizii ÎCCJ a reținut că neurmarea procedurii administrative sau urmarea acesteia cu consecința nerestituirii în natură a imobilului nu deschid calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. apreciind altfel, s-ar încălca principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 ÎCCJ a stabilit de asemenea în soluționarea unui recurs în interesesul legii că: "Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula "electa una via"; și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.).";
În situația reclmantelor, acestea au derulat ambele proceduri, respectiv atât cea administrativă cât și prezenta procedură de drept comun.
Prin decizia 33/2008, ÎCCJ a analizat si convenționalitatea dispozițiilor Legii 10/2001 privită ca remediu special și derogator de la dreptul comun, constatând următoarele: "Unele instanțe au considerat că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun și intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.";
"În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.";
În urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia 33/2008 ÎCCJ a mai reținut: "instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.";
Din acesată perspectivă instanța de recurs a constatat că reclamantele nu se pot prevala în momentul de față de "un BUN"; sau o "speranță legitimă"; în sensul Convenției având în vedere soluțiile pronunțate în demersurile judiciare anterioare. (dosarul 887/1371/2010 -casare cu rejudecare dosar 1517/1371/2007- sentința 1445 din 17.10.2011 definitivă prin decizia 41/A din 28.05.2012 a Curții de Apel Târgu-Mureș pronunțată în dosar 887/1371/2010* și irevocabilă prin decizia din 13.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect anularea contractului de vânzare cumpărare a imobilului; sentința civilă 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mureș pronunțată în dosarul 4517/2003 având ca obiect contestație împotriva deciziei 930 din 08.05.2003 emisă de pârâta).
Curtea a constatat că, deși reclamantele nu au indicat expres vreun temei de drept, acțiunea acestora este în mod evident o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, art 480 c.civ., mai cu seamă că procedurile administrative și judiciare reglementate de Legea 10/2001 au fost urmate și epuizate de autorii reclamantelor și de acestea (sentința civilă 1215 din 19.11.2004 a Tribunalului Mureș pronunțată în dosarul 4517/2003 având ca obiect contestație împotriva deciziei 930 din 08.05.2003 emisă de pârâta).
Cu referire la petitul privind restituirea sumei de 120.000 Euro reprezentând contravaloarea bunului imobil revendicat, Curtea a reținut că argumentele aduse de Tribunal sunt întemeiate în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 12 alin. 4 din HG 614/2001(în vigoare la data soluționării notificării) mai cu seamă că prin hotărâri judecătorești irevocabile titlul statului și al subdobânditorului au fost consolidate.
Cu alte cuvinte, reclamantelor le este aplicabil, sub aspectul despăgubirilor, principiul "electa una via";.
În fine, critica apelantelor vizând nepronunțarea instanței de fond asupra petitelor cuprinse în precizarea de acțiune nu pot fi primite întrucât soluția de respingere a acțiunii a avut în vedere, așa cum rezultă explicit din considerentele hotărârii, și aceste precizări.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a respins apelul declarat de reclamante.
| ← Obligaţie de a face. Cerere formulată de fost angajat. Natură... | Conflict negativ de competenţă. Condiţii. Jurisprudență... → |
|---|
