Acţiune în revendicare imobiliară. Imobil preluat în baza Decretului nr. 223/1974. Înstrăinarea bunului către chiriaşul de bună-credinţă. Dreptul fostului proprietar la despăgubiri băneşti
| Comentarii |
|
Verificarea comparativă a titlurilor părţilor în acţiunea tipică în revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenţei titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza şi situaţia terţului dobânditor al bunului, care la rândul său reclamă un „bun” în sensul Convenţiei.
Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 382 din 9 noiembrie 2009
Prin decizia civilă nr. 338/04.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța-secția civilă au fost admise apelurile formulate de pârâții S.A și S.L., Consiliul Local Constanța, Municipiul Constanța și RAEDPP Constanța în contradictoriu cu intimații reclamanți S.C. și S.A., precum și cu intimatul pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de DGFP Constanța, împotriva sentinței civile nr. 17495/21.12.2007 a Judecătoriei Constanța.
Pe cale de consecință, a fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului român și admiterii acțiunii în revendicare formulate de reclamanții S. în contradictoriu cu acest pârât, Statul fiind obligat la plata către aceștia a unor despăgubiri echivalente valorii de circulație a imobilului situat în Municipiul Constanța, Bld. T., nr. 310, județul Constanța, stabilită la momentul plății efective.
A fost respinsă acțiunea reclamanților față de pârâții S., Consiliul Local și Municipiul Constanța, precum și RAEDPP Constanța, ca nefondată.
A fost respins capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 încheiat între pârâții Ș. și Consiliul Local Constanța.
S-a dispus deopotrivă asupra modalității de suportare a cheltuielilor de judecată, de către părțile implicate.
Instanța de apel a reținut, în esență, că prin titlul de proprietate nr. 1630/30.01.1985, reclamanții S.C. și S.A. au dobândit imobilul situat în Constanța, Bld. T., nr. 310, preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 conform deciziei nr. 30/04.08.1988 a fostului Consiliu Popular Constanța.
Acest imobil a fost ulterior cumpărat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 de către soții S.L. și S.A.
Instanța de apel a constatat că, în raport de situația de fapt evocată, Statul român este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamanților prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, realizându-se o privare de dreptul lor de proprietate fără nici o indemnizație, ceea ce contravenea dispozițiilor Constituției din 1948 și ale art. 480 C.civ. De altfel, Decretul nr. 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, în mod explicit, prin Legea nr. 10/2001.
S-a conchis în sensul că reclamanții au fost deposedați în mod abuziv de imobilul în litigiu și că statul nu a dobândit, astfel, în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, iar întrucât acesta este cel care a privat pe reclamanți de proprietatea lor, este dator să-i și despăgubească.
în absența unui drept de proprietate obținut printr-un titlu valabil, nici vânzătorul ulterior al acestuia, care a dispus de bun în condițiile Legii nr. 112/1995 (Municipiul Constanța) nu a dobândit legal prerogativa de dispoziție ce derivă din dreptul de proprietate, ca efect al principiului de drept exprimat în adagiul nemo plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet (nimeni nu poate da mai mult decât are) și nemo dat quod non habet (nimeni nu poate da ceva ce nu are).
Instanța de apel s-a raportat la jurisprudența în domeniu, arătând că în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al imobilului, trebuie să fie preferat cel din urmă, pe considerente legate de securitatea circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice, cât și pe acordarea eficienței în plan juridic a principiului validității aparenței în drept exprimat în adagiul error communis facit jus.
S-a reținut că în speță sunt întrunite cumulativ cele două condiții pentru operarea principiului validității aparenței în drept (eroarea să fie cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, să fie comună și invincibilă și buna-credință a subdobânditorului), întrucât imobilul a fost cumpărat de pârâții Ș.L. și Ș.A. conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996 care, până la data cumpărării, au fost chiriași ai statului, neexistând dubii asupra calității de proprietar a vânzătorului; mai mult, pârâții cumpărători nu au fost notificați până la momentul încheierii actului de către reclamanți, în legătură cu vreun demers făcut la autoritățile administrative, fiind creată astfel convingerea comună că proprietarul bunului este statul.
S-a făcut trimitere în argumentație și la jurisprudența CEDO, care a arătat că „persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut acest bunuri” (cauza Pincova și Pinc c. Republica Cehă, cauza Raicu c. România). S-a avut în vedere că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat în sensul că „vânzarea de către stat a bunului altui semen către terți de bună credință, chiar dacă s-a petrecut înaintea confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizează într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Stoian ș.a. c. România, Păduraru c. România, Porțeanu c. România).
în condițiile în care restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâții Ș.L. și Ș.A. cu bună-credință nu mai este posibilă, reclamanții ar fi privați de dreptul lor de proprietate asupra locuinței, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptățiți să obțină valoarea de circulație a imobilului înstrăinat de stat, aceeași soluție fiind dată, prin prisma dispozițiilor art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/95 și art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii și în privința terenului de 21 mp aferent imobilului vândut.
S-a statuat, astfel, în apel, că repararea prejudiciului creat reclamanților prin preluarea imobilului din Constanța, Bld. T., nr. 310, se poate realiza numai prin restituirea lui în echivalent, acordarea unei astfel de despăgubiri asigurând un echilibru just între interesul general și salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanții S.C. și S.A., care au criticat soluția în considerarea respingerii capătului de cerere, în apel, privitor la constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâții Ș. și Consiliul Local al Municipiului Constanța.
Recurenții apelanți au arătat că deși s-a constatat că nici statul și ulterior nici autoritatea administrativă locală care a procedat la înstrăinarea imobilului nu aveau un titlu valabil, nu s-a avut în vedere că exista la dosar dovada formulării unei cereri de restituire a bunului, anterior încheierii contractului cu foștii chiriași. S-a criticat totodată faptul că instanța nu a avut în vedere prezentarea adresei nr. R60940/01.06.2007 a Municipiului Constanța din care rezultă că procedura administrativă de restituire a imobilului, fondată pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu a fost soluționată.
Recurenții reclamanți au susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut buna-credință a terților dobânditori ai imobilului la momentul încheierii actului, invocându-se cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii situației juridice a bunului de către pârâții Ș., prin minime diligențe.
S-a solicitat să se constate că practica instanțelor în cauzele în care se probează lipsa acestor diligențe necesare este aceea de a reține nulitatea contractului de vânzare-cumpărare potrivit art. 966 și art. 968 C.civ. și că din acest punct de vedere nu s-au luat în considerare probele administrate în legătură cu acest aspect.
Motivele de apel s-au referit în detaliu la chestiunea bunei-credințe a terțului dobânditor, precum și la împrejurarea că, dacă s-ar fi interesat, pârâții Ș. ar fi aflat despre existența cererii de restituire a bunului, înregistrat sub nr. 2237/27.07.1996, astfel că în speță nu se poate evoca lipsa oricărei culpe și buna-credință a actualilor proprietari.
S-a solicitat, pe cale de consecință, admiterea recursului și modificarea soluției Tribunalului, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței primei instanțe.
Recurentul pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin DGFP Constanța a criticat, la rândul său, decizia Tribunalului pe aspectul greșitei rețineri a calității sale procesuale pasive în prezenta cauză și pe eronata aplicare a dispozițiilor legale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.
Recurentul pârât a arătat, în susținerea primului motiv de recurs, că nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954,art. 135 din Constituție, art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, H.G. nr. 113/1992 și art. 36 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001, care creează cadrul legal pentru stabilirea entităților juridice cu calitate procesuală pasivă într-un asemenea litigiu, anume Municipiul Constanța, care deținea acest bun în patrimoniu la data vânzării și Consiliul Local al Municipiului Constanța, care a aprobat înstrăinarea imobilului potrivit Legii nr. 112/1995.
S-a arătat, totodată, în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, că acțiunea a vizat o revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C.civ. și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 26816/30.09.1996.
Recurentul a reiterat definiția clasică a acțiunii în revendicare, apreciind că în raport de cadrul procesual instanțele urmau să realizeze o comparare de titluri, dând câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.
S-a invocat faptul că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 care a fost declarat neconstituțional, împrejurare ce excludea înstrăinarea lui valabilă către terții dobânditori; că buna-credință a cumpărătorilor imobilului în condițiile Legii nr. 112/1995 nu le conferă acestora preferabilitate în cadrul acțiunii în revendicare formulate de adevărații proprietari.
Cât privește soluția de acordare de către Statul Român a despăgubirilor, s-a solicitat să se constate că o asemenea satisfacție nu poate fi dispusă în afara cadrului legal instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; de altfel, dispoziția nr. 3985/30.11.2005 a primarului Municipiului Constanța, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, a vizat acordarea de despăgubiri, fiind înaintată Comisiei centrale.
O critică finală a fost formulată în legătură cu dispoziția privitoare la suportarea de către recurent, în apel, a cheltuielilor de judecată către ceilalți pârâți.
Analizând criticile de nelegalitate fondate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., se constată că recursurile formulate sunt nefondate.
în speța de față, chestiunea corectei aplicări a principiului validității aparenței în drept și statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credințe a chiriașilor cumpărători ai bunului la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 a fost corect dezlegată în apel.
Principalul punct de reper în critica adusă soluției Tribunalului, în motivația recurenților reclamanți, l-a constituit lipsa diligențelor terților cumpărători în legătură cu situația juridică a bunului și cu existența unei cereri pe rolul autorităților administrației publice, de retrocedare a bunului către adevărații proprietari.
Este evident, din acest punct de vedere, că în absența convingerii lipsite de orice echivoc a subdobânditorului cu privire la calitatea de verus dominus a vânzătorului, precum și a erorii sale invincibile asupra acestei calități, nu poate subzista elementul bunei-credințe și nu se poate confirma efectul juridic al actului încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 966 și art. 968 C.civ.
Reaua-credință nu se prezumă, ci ea trebuie dovedită, iar astfel cum a reținut și Tribunalul, în absența oricărei tulburări din partea adevăraților proprietari, intervenită până la momentul înstrăinării bunului, chiriașii cumpărători nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului - prin entitățile sale locale - care în mod public și neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.
Chestiunea ,minimelor diligențe” evocate în acest context este interpretată distorsionat și de o manieră excesivă, întrucât în lipsa oricărui demers cert al reclamanților față de chiriașii cumpărători până la momentul înstrăinării bunului, nu li se poate pretinde celor din urmă - care au deținut imobilul cu chirie încă din anul 1988 - să pună sub semnul îndoielii titlul statului, pe simplul considerent că bunul fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974. De altfel, imobilul se afla în patrimoniul statului ca preluat ,cu titlu” chiar în accepțiunea Legii nr. 213/1998 (intrate în vigoare ulterior înstrăinării bunului), Legea nr. 112/1995 permițând înstrăinarea unui asemenea imobil către chiriașii cumpărători; împrejurarea că în cadrul acțiunii în revendicare - promovate în anul 1998 se putea statua în concret asupra nelegalității modului de preluare a bunului în patrimoniul statului nu înlătură necesitatea analizării contextului de legalitate în care a operat înstrăinarea bunului, în 1996.
Or, din acest punct de vedere, instanțele au concluzionat în mod unitar asupra pierderii bunului de către recurenți prin efectul unui act normativ contrar Constituției din 1965, art. 481 C.civ. și Declarației universale a drepturilor omului, reținând că aceștia pretind un „bun” în înțelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel cum însă s-a statuat în jurisprudența recentă a CEDO și a instanței supreme, transpusă principial în conținutul Deciziei nr. 33/09.06.2008 a ICCJ, Secțiile Unite, verificarea comparativă a titlurilor părților în acțiunea tipică în revendicare nu se poate mărgini la acordarea prevalenței titlului celui deposedat nelegitim de către stat fără a analiza și situația terțului dobânditor al bunului, care la rândul său reclamă un „bun” în sensul Convenției.
După cum a reținut și instanța de apel, Curtea Europeană a nuanțat în jurisprudența sa situația acțiunilor în revendicare, apreciind în mod justificat că modalitatea de atenuare a încălcărilor dreptului de proprietate de către regimul comunist nu trebuie să creeze ,noi neajunsuri disproporționate” (cauza Raicu c. România) și să nesocotească unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului într-o societate democratică, anume, principiul securității raporturilor juridice.
Reluând analiza asupra chestiunii valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va reține că atât instanța de fond, cât și cea de apel au negat existența unei legături cauzale directe între constatarea nelegalității preluării bunului în patrimoniul statului și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, ambele instanțe înțelegând rolul și importanța aplicării principiului aparenței în drept. Distincția făcută s-a raportat însă la premisa cunoașterii de către intimații pârâți Ș., la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a cererii formulate de către reclamanți pentru restituirea în natură a bunului.
Din acest punct de vedere, soluția recurată a stabilit corect că problema bunei-credințe a terțului dobânditor nu se poate raporta la conduita autorităților statului, astfel cum rezultă din hotărârea instanței de fond, ci exclusiv la cea a cumpărătorilor care nu puteau lua act de dreptul reclamat de proprietarul deposedat decât după notificarea lor. Cum nu cădea în sarcina cumpărătorilor (cărora legea în vigoare le permitea să cumpere bunul deținut în calitate de chiriași) să se îndoiască și să conteste titlul exhibat de Statul român, în mod evident aceștia s-au încrezut legitim în situația juridică a bunului.
Abrogarea Decretului nr. 223/1974 în anul 1989, ca și indicarea în cererea de cumpărare a acestui temei în drept de către cumpărători nu constituie elemente care să infirme acest punct de vedere, iar susținerea recurenților reclamanți, în sensul că orice subdobânditor al unui bun imobil preluat de Statul român în perioada comunistă ar trebui să manifeste de plano dubii serioase în legătură cu legalitatea titlului statului, sunt neîntemeiate și contrazic ipoteza aparenței în drept.
Pe cale de consecință, constatând că temeiurile de reformare a hotărârii, evocate prin motivele de recurs sunt neîntemeiate, va fi respins recursul recurenților reclamanți, ca nefondat.
Asupra recursului formulat de recurentul pârât Statul român prin Ministerul Finanțelor, se va reține că este vădit nefondat prin prisma negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu și al oricărei răspunderi pentru consecințele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.
Motivele de recurs dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerința comparării titlurilor persoanelor care pretind același drept real asupra unui bun, fără a se evalua însă situația-premisă care a generat această situație și ignorându-se că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se ignoră deopotrivă faptul că într-o asemenea speță nu se ridică doar problema, titlului celui mai bine caracterizat”, ci a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a respectării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principului securității raporturilor juridice.
Astfel fiind, cum ambele instanțe au constatat că prin Decretul nr. 223/1974 reclamanții S. au pierdut în mod nelegal și fără o justă despăgubire dreptul de proprietate asupra imobilului lor, se ridică problema prevalenței dreptului subiectiv afirmat, dar și a existenței speranței legitime a acestora de redobândire a bunului în materialitatea lui.
în analiza efectuată, s-a reținut pe considerentele de mai sus și în acord cu jurisprudența instanței supreme că, a considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
Aceeași orientare jurisprudențială se regăsește, cu valoare de principiu, în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeană afirmând că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Nu are relevanță, atât pentru judecătorul național, cât și pentru CEDO, care a fost autoritatea publică implicată în procedura vânzării imobilului preluat abuziv, întrucât Statul român trebuie privit în mod unitar, dar și prin prisma entităților administrative teritoriale și al organelor administrației publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urmă când se pune în discuție încălcarea de către stat sau de către un organ al administrației publice a unui drept fundamental, statuat prin Constituție și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Statul român nu se poate prevala de împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în proprietatea unităților administrative bunuri preluate cu sau fără titlu de la adevărații proprietari în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, fiind singura entitate chemată să asigure atât cadrul instituțional, cât și mecanismele de funcționare ale acestuia, necesare soluționării situației juridice a caselor naționalizate (cauza Faimblat c. România).
Invocarea, în recurs, a nelegalității propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformității decretului de preluare cu normele constituționale și deopotrivă a bunei-credințe a terților dobânditori (cu negarea însă pentru aceștia din urmă a dreptului de proprietate dobândit de la stat, pe criteriul, preferabilității”), intră în contradicție cu chestiunea responsabilității în ce privește respectarea preeminenței dreptului și cu imperativul dezvoltat în jurisprudența recentă a CEDO, de a se asigura de către stat o reparație echitabilă în acord cu art. 41 din Convenție, iar nu a uneia iluzorii și îndepărtate, cum este cea reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (cauza Porțeanu c. România, cauza Matache c. România, cauza Faimblat c. România).
Prin urmare, trimiterea făcută de către recurentul pârât la procedura administrativă statuată de Legea nr. 247/2005 este superfluă și irelevantă, în condițiile în care Curtea Europeană a statuat constant, prin hotărâri pronunțate încă din anul 2006 și culminând cu cea din ianuarie 2009 în speța Faimblat c. România, asupra nefuncționalității Fondului Proprietatea și a incapacității acestui mecanism de a răspunde imperativului menționat.
în acest context, demersurile jurisdicționale ale reclamanților, efectuate atât pe dreptul comun cât și în procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu se exclud în măsura în care ele converg spre finalitatea asigurării unei juste și echitabile despăgubiri pentru bunul uzurpat.
Vor fi respinse totodată și criticile formulate de recurentul pârât în legătură cu stabilirea, în sarcina sa, a obligației de plată a cheltuielilor de judecată pretinse de ceilalți pârâți, având în vedere că stabilirea părții care le suportă ține exclusiv de criteriul culpei procesuale. Or, în speță, instanța de apel a stabilit în mod corect că singura parte obligată în cauză este statul, celelalte entități neavând nici o culpă în generarea raportului litigios și, prin urmare, neputând fi prejudiciate cu valoarea cheltuielilor de judecată ocazionate de chemarea lor în judecată în acțiunea în revendicare.
| ← Încredinţare minor. Prevalenţa interesului superior al copilului | Drept de abitaţie. Mijloace legale de apărare → |
|---|
