Acţiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile Codului civil formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Neîndeplinirea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. Inadmisibilitate. Noţiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protoc
Comentarii |
|
Sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile reclamantului conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat, în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nici o relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Secţia civilă, Decizia nr. 623 din 10 noiembrie 2011
Reclamantul B.L. a solicitat direct în instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., restituirea imobilului situat în Constanța, strada I.U., nr. 65, compus din teren în suprafață de 700 mp.
Fără a nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul B.L. a pretins că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunțată cu privire la această chestiune prin Decizia nr. 33/9.06.2008 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Instanțele de fond și de apel au dezlegat în mod judicios problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și Codul civil, ca lege generală, invocat de reclamant ca temei al cererii lui de restituire a imobilului.
în doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în speță, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială. Astfel, specialia generalibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C.civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).
Această chestiune a fost tranșată și prin Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite (pct. I), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudență - exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C.civ.
Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situațiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost inițiată - anterior intrării legii speciale în vigoare - procedura de drept comun și continuată ulterior acestui moment.
Decizia Secțiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative și că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a legii speciale - art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
înalta Curte de Casație și Justiție a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme, care a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor (în acest sens și Decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001).
în cauză, acțiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamantului B.L.- și care cade sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată - a fost promovată în anul 2008, deci ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14.02.2001).
împrejurarea invocată de reclamant, legată de existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C.civ. și cel al art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda și care vizează - în cazul revendicării - compararea titlurilor exhibate de părți și a originii acestora, nu poate fi reținută în măsura în care principiul specialia generalibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul electa una via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins.
Deși este real că art. 480 C.civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariției noii reglementări.
Referindu-se la prioritatea Convenției, reclamantul invocă dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
însă CEDO a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
în același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat.
în speță se reține că reclamantul nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, neînțelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14.02.2002), aspect confirmat de reclamant în fața instanței de fond.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Soluția decurge din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora „Competența și procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Instanța constituțională a reținut în jurisprudența sa că pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat (Decizia Curții Constituționale nr. 755/31.10.2006, Decizia nr. 1/1999).
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenție, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, CEDO a apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3.06.2008).
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C.proc.civ. prin Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției”.
Din acest punct de vedere, sunt eronate și lipsite de fundament juridic susținerile reclamantului conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat și care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voință a petiționarului a principiilor de drept enunțate.
Astfel fiind, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C.civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.
Noțiunea de „bun” nu are accepțiunea înțeleasă de reclamantul B.L., anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. în acest sens, CEDO a reținut în cauza-pilot Atanasiu ș.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, că „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului” (parag. 140). în consecință, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (parag. 142).
Or, pornind de la aceste premise de abordare, se va reține că instanța de fond a dat o corectă dezlegare în drept speței, apreciind că reclamantul - care nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat - nu se încadrează într-o situație care permitea admiterea acțiunii în revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.
în egală măsură, reclamantul B.L. nu avea „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului său, câtă vreme Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite tranșează situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C.civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C.proc.civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens. CEDO a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menționată, că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulată ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).
Tot CEDO a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).
Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca fiind „concret și efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entități publice nu are nicio relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.
Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.
Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamantul B.L. nu a înțeles a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.
în raport cu modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamant, constatând că instanțele de fond și de apel au soluționat în mod judicios această excepție, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, iar celelalte motive de recurs ce vizează fondul dreptului reclamantului și care implică realizarea unei comparații între titlurile părților din conflict sunt invocate omisso medio, ele nefăcând obiectul dezbaterilor în apel.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C.proc.civ., se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
(Judecător Mihaela Popoacă)
← Grăniţuire. Dovada întinderii dreptului de proprietate pentru... | Exercitarea dreptului de vizită rezultând dintr-o hotărâre... → |
---|