Acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, înregistrată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la un imobil ce formează obiectul acestei legi speciale. Inadmisibilitate

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte. A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant şi pentru intervenienţi de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale. Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică a recurenţilor nu subzistă.

Secţia I civilă, Decizia nr. 3527 din 7 septembrie 2012

Prin sentința civilă nr. 377/ A din 27 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj s-a admis excepția inadmisibilității.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de M.D.A. și cererea de intervenție formulată de intervenienții C.C.D. și C.N.S. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca, prin Primar, Consiliul Local Cluj, Județul Cluj, Consiliul Județean Cluj, Președintele Consiliului Județean Cluj Și Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că un imobil aparținând antecesorilor reclamantului și intervenienților înscris în CF 12839 Cluj, situat în prezent în Cluj, str. G. nr. 13, a făcut obiectul unei preluări în temeiul Decretului 92/1950.

Acest imobil, a făcut și obiectul Hotărârii nr. 204/15.05.1997, emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, acordându-se antecesorilor părților despăgubiri ca și măsuri reparatorii.

în cuprinsul acestei hotărâri, s-a menționat că imobilul a trecut în patrimoniul Statului prin Decretul nr. 92/1950.

Reclamantul și intervenienții urmăresc prin formularea primului petit practic întoarcerea bunului în patrimoniul antecesorilor.

După proprietarii tabulari, calitatea de moștenitor s-a stabilit prin certificatul de moștenitor nr. 50/1996, reclamantul dovedindu-și calitatea prin acte de stare civilă și certificat de moștenitor, iar intervenienții prin certificatul de moștenitor nr. 36/2006.

Prin adresa nr. 56294/3/304.1/2012 Primăria municipiului Cluj-Napoca a comunicat că pentru imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, str. G. nr. 13 nu au fost înregistrate cereri de revendicare în baza Legii 10/2001. Nici reclamantul nici intervenienții nu au făcut dovada înregistrării unei astfel de cereri.

Preluarea imobilului de către stat, în perioada regimului totalitar, precum și indicarea expresă a actului normativ în baza căruia s-a făcut preluarea în cuprinsul Legii nr. 10/2001 ca fiind un act abuziv, denotă că la momentul actual însăși legiuitorul a considerat trecerea imobilului la momentul preluării ca fiind nevalabilă, reclamantul nemaiavând nevoie și de o statuare pe cale judecătorească a acestui lucru.

Având în vedere temeiul în baza căruia imobilul a trecut în patrimoniul statului, respectiv Decretul nr. 52/1950, act prevăzut expres în art.2 pct.1 lit. a) din Legea nr. 10/2001 se poate aprecia că repararea prejudiciilor cauzate în perioada regimului comunist trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001.

Părțile nu au urmat procedura specială, ci au solicitat pe calea dreptului comun înlăturarea acestor consecințe.

înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia RIL 33/2008 a statuat „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia geralibus derogant chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială”.

Este adevărat că în Teza II s-a prevăzut că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate, însă din analiza considerentelor hotărârii, rezultă foarte clar că Teza a II-a își găsește aplicare doar în condițiile formulării unei cereri în temeiul Legii nr. 10/2001, doar astfel putând fi sesizate eventuale neconcordanțe între legea națională și convenție.

Argumentele de practică judiciară invocate în susținerea poziției privitoare la excepție, decurgând din hotărârile anexate, nu au putut fi primite, acestea având în opinia instanței o interpretare în neconcordantă cu dispoziția și considerentele Deciziei RIL 33/2001 obligatorii pentru toate instanțele.

De altfel, din analiza cărților funciare depuse de reclamanți, rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată, proprietar nu mai era Statul român, cel care a realizat preluarea abuzivă, proprietar fiind o altă persoană, chiar dacă aceasta este persoană publică. Și drepturile acestei persoane se impun a fi protejate.

Având în vedere pretențiile formulate, s-a apreciat că acțiunea este inadmisibilă, iar cu privire la petitul al II-lea, reclamanții nu justifică niciun interes.

Raportat la admiterea excepției inadmisibilității, instanța de fond a opinat că nu se mai impune analiza celorlalte excepții invocate.

împotriva acestei sentințe, reclamanții M.D.A., și intervenienții C.N.S. și C.C.D. au declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

în motivarea recursului, reclamantul și intervenienți au învederat instanței că au formulat o acțiune în revendicare având ca obiect imobilul compus din casă, curte, grădină situat administrativ în Cluj-Napoca, str. G., nr. 13, imobil care a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, temeiul juridic al acțiunii fiind dat de art. 480 - 481 C.civ., art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin respingerea acțiunii principale și a cererii de intervenție ca inadmisibile, instanța a încălcat dreptul recurenților privind accesul la justiție, dreptul lor de proprietate garantat atât de Constituție cât și de CEDO.

în opinia recurenților, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile în revendicare de drept comun nu pot fi paralizate prin norme speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărărilor dreptului de proprietate. Codul civil și Legea nr. 10/2001, nu au câmpuri de reglementare suprapuse, iar acțiunea în revendicare și procedura inițiată în temeiul Legea nr. 10/2001 au fundamente diferite. în timp ce ultima este o lege de reparație care repară prejudiciul creat de preluările abuzive efectuate de către statul comunist, respectiv repară paguba produsă printr-un fapt ilicit, acțiunea în revendicare este o acțiune reală imobiliară petitorie care protejează dreptul de proprietate și prin care se tinde la stabilirea titularului dreptului real.

în consecință, o asemenea acțiune nu este inadmisibilă întrucât instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor părților, pentru a vedea care dintre ele este cel mai favorabil, astfel încât adevăratul proprietar să-și redobândească bunul în natură. Statul a preluat imobilul în litigiu în baza Decretului nr. 92/1950 care nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, astfel încât acesta nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului și a intervenienților, fiind o încălcare continuă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanții și intervenienții având un bun în sensul art. 12 din Protocolul nr. 1 al Convenției, care se aplică cu prioritate față de prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, tribunalul a încălcat normele imperative ale art. 1, art. 3 C.civ., art. 1 alin. (1), art. 21 alin. (1), (2), (3), art. 44 alin. (1) -3, art. 53, art. 124 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., ceea ce echivalează cu o adevărată expropriere a recurenților.

în mod greșit tribunalul a aplicat Decizia nr. 33/09.06.2008 a îCCJ dată în recursul în interesul legii prin care s-a efectuat o analiză complexă asupra acțiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 C.civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ulterior pronunțării acestei decizii, C.E.D.O. a pronunțat o hotărâre în cauza Faimblat împotriva României prin care a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din C.E.D.O.

De asemenea, în cauzele: Ruxanda Ionescu împotriva României, Matache și alții împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.

în consecință, aspectele dezlegate de C.E.D.O sun obligatorii, astfel încât se impune a fi înlăturat Decizia nr. 33/2008 a îCCJ conform art. 6 din C.E.D.O. întrucât recurenții au rămas proprietarii imobilului în litigiu, iar acesta este închiriat nefiind înstrăinat unor terțe persoane.

în drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 C.proc.civ.

Pârâții intimați Județul Cluj, Consiliul Județean Cluj Și Președintele Consiliului Județean Cluj au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

în susținerea poziției procesuale, pârâții intimați au arătat că în speță este aplicabilă Decizia nr. 33/9.06.2008 a îCCJ , iar recurenții au uzat de procedura prevăzută de legea specială și au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 112/1995 astfel încât prin Hotărârea nr. 204/15.05.1997 s-a stabilit faptul că aceștia au dreptul la despăgubiri în cuantum de 160.444.320 lei.

Prin adresa nr. 1799/20.02.1998 Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a comunicat Ministerului Finanțelor, D.G.F.P. și C.F.S. Cluj, valoarea actualizată a despăgubirii în cuantum de 225.718.800 lei, recurenții încasând efectiv despăgubirile acordate.

Pârâtul intimat Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. CLUJ a formulat întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât în speță este aplicabilă Decizia nr. 33/09.06.2008 a îCCJ , iar recurenții au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 112/1995, necontestând în termenul legal Hotărârea 204/15.05.1997 a Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care s-au stabilit măsuri reparatorii pe care le-au încasat efectiv.

Pârâtul intimat Primarul Mun. Cluj-Napoca a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținându-se în esență că, în mod corect și legal, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin aplicare Deciziei nr. 33/09.06.2008 a îCCJ.

Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea, în temeiul art. 3041 C.proc.civ., reține următoarele:

Asupra imobilului care a fost înscris în CF nr.12839 Cluj, A+1, nr.top.1687, loc de casă în str. I. nr.7, cu suprafața de 275 stjp., abnotat și renotat sub A+2, nr.top.1087, casă și grădină în str. I. nr.7, cu suprafața de 275 stjp., prin încheierea de cf nr.3640/1938, a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea proprietarilor tabulari F.G. și soția născuta F.V.

Ulterior, prin încheierea de cf nr.1623/1962, în baza Legii nr.241/1947 și a Ordinului Ministerului de Justiție nr. I/3730/1960, imobilul de sub A+2 s-a abnotat și s-a transcris în CF nr.185, sub A+21, în favoarea Statului Român, în administrarea Sfatului Popular al orașului Cluj, iar această cf s-a sistat.

Acest imobil, a făcut și obiectul Hotărârii 204/15.05.1997 emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii 112/1995, acordându-se antecesorilor părților despăgubiri în cuantum de 160.444.320 lei (vechi) ca și măsuri reparatorii.

în cuprinsul acestei hotărâri, s-a menționat că imobilul situat în Cluj Napoca, str. G. nr. 13, înscris în Cf nr.12839 și CF nr.185, nr. top.1087 a trecut în patrimoniul Statului, prin Decretul nr. 92/1950, proces verbal de preluare din 15.06.1950 de la F.G., antecesorul petentelor.

în speță, nici reclamantul și nici intervenienții nu au făcut dovada înregistrării unei astfel de cereri.

în prezent, imobilul situat în Cluj Napoca, str. G. nr. 13, s-a dezmembrat și s-a împărțit în unități locative fiind transcris în CF nr.264190, CF nr.264190-C1-U21, CF nr.264190-C1-U1, CF nr.264190-C1-U20, CF nr.264190-C1-U23, în favoarea proprietarului Județul Cluj, în administrarea Consiliului Județean Cluj, cu titlu de lege.

Reclamantul și intervenienții urmăresc prin formularea acțiunii în revendicare întoarcerea bunului imobil mai sus descris în patrimoniul antecesorilor lor, a foștilor proprietari tabulari F.G. și F.V.

Critica recurenților privitoare la faptul că în mod greșit tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun prin aplicarea Deciziei nr. 33/2008 a îCCJ este apreciată de Curte ca fiind neîntemeiată.

Astfel, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a îCCJ, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.108 din 23 februarie 2009, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, iar cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-au stabilit următoarele:

Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307 alin. (4) din C.proc.civ., de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, partea I.

O primă problemă care se impune a fi soluționată este aceea a existenței unei opțiuni a reclamanților și intervenienților între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant și pentru intervenienți, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum este și imobilul din litigiu, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul recurenților în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față:

„Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.”

Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

în speță, reclamantul și intervenienții, deși nu au fost exceptați de la procedura de restituire a imobilului litigios preluat în mod abuziv, nu au înțeles să utilizeze această procedură în termenele legale stabilite de legea specială.

Recurenții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul lor la justiție ar fi fost asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat și notificare.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri imobile preluate de stat în mod abuziv.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

în consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum sunt de altfel și recurenții, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.

O altă problemă care se impune a fi rezolvată în prezentul litigiu este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului.

în opinia recurenților respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului și a intervenienților de accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Curtea constată că acest punct de vedere nu poate fi absolutizat pentru următoarele argumente.

Astfel, Art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis în jurisprudența sa că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

în România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Așa cum s-a arătat, imobilul litigios a fost preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, act normativ prevăzut expres în art. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001 astfel încât pentru restituirea în natura a acestuia recurenții, în calitatea lor de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, aveau obligația de a urma procedura instituită de legea specială de reparație prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

în consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, ori în speță reclamantul și intervenienții nu au înțeles să uzeze de reglementarea specială existentă cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia.

Critica recurenților referitoare la faptul că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă întrucât instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la compararea titlurilor părților, pentru a vedea care dintre ele este cel mai favorabil, astfel încât adevăratul proprietar să-și redobândească bunul în natură în caz contrar existând o încălcare continuă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanții și intervenienții având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, care se aplică cu prioritate față de prevederile Legii nr. 10/2001 este apreciată de Curtea ca fiind neîntemeiată.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție prevede că: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor.”

în urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României (cauzele: Brumărescu, Raicu, Străin, Rățeanu, Păduraru, Faimblat etc.) se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al dobânditorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

în condițiile în care recurenții nu au uzat de procedura instituită de legea specială, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Prin urmare, legea internă specială nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului iar în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare a recurenților s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate aparținând pârâtului Județul Cluj și dobândit cu titlu de lege, de asemenea ocrotit, precum și securității raporturilor juridice.

în acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-au arătat următoarele:

„Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. în acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bunăcredință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra României).

Este adevărat că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

în vederea aplicării unitare a legii, prin Decizia nr.33 din 09 iunie 2008, înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Contrar susținerilor recurenților, prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în jurisprudența sa, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică a recurenților nu subzistă.

Decizia nr.33/2008 dată de îCCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de fond, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, în speță nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate Curtea, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.D.A. și de intervenienții C.N.S. și C.C.D., împotriva sentinței civile nr. 377/ A din 27 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj, pe care o menține, ca fiind legală și temeinică.

(Judecător Anca Adriana Pop)

← Acţiune în grăniţuire şi revendicare. Sentinţă supusă...		Acţiune în anularea unui contract de vânzare-cumpărare... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, înregistrată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la un imobil ce formează obiectul acestei legi speciale. Inadmisibilitate