Acţiune în revendicare. Compararea titlurilor. Bună-credinţă. Aplicarea imediată a legii civile noi
| Comentarii |
|
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 8.743 din 10.07.1997pârâta a devenit proprietarea imobilului în litigiu. La data perfectării contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului. Cererea de chemare în judecată a fost promovată de reclamantă la data de 4.06.1999, ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtă.
Având în vedere prevederile art. 46 alin.2 din Legea nr. 10/2001, actul juridic fiind încheiat cu bună-credinţă, dobânditorul acestuia păstrează bunul, iar conform art. 47 alin.3 din lege reclamanta va beneficia de măsuri reparatorii.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 1.372 din 17 mai 2002)
Prin acţiunea promovată de reclamanta C.E.C. şi înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 Bucureşti la data de 4.03.1999, acţiune precizată la termenul din 1.06.2000, reclamanta, în contradictoriu cu pârâta
A.S. a revendicat imobilul situat în str. L. nr. 59, sectorul 3, solicitând instanţei ca prin compararea titlului acesteia cu titlul deţinut de pârâtă (contractul de vânzare-cumpărare nr. 8.741 din 10.07.1997, intervenit între S.C. „T.A.“ S.A. şi A.S.) să se constate că titlul său este mai bine caracterizat.
în motivarea cererii sale reclamanta a arătat că apartamentul a fost preluat de stat fără plată în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 2.76/
17.11.1989. Reclamanta arată că, deşi chiriaşii au fost notificaţi să nu cumpere imobilul în litigiu deoarece a fost restituit proprietarului, aceştia l-au cumpărat.
La termenul de judecată de la data de 1.06.2000, reclamanta şi-a modificat cererea în sensul că a solicitat să se dispună obligarea pârâtei A.S. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în str. L. nr. 59, sector 3. De asemenea, instanta a
luat act de renunţarea reclamantei la chemarea în judecată a pârâtei S.C. „T.A.“ S.A.
Reclamanta a solicitat să se compare titlurile de proprietate ale părţilor şi să se constate eficienţa juridică a titlului său de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 3.576 din 25.04.2001, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta C.E.C. împotriva pârâtei
A.S., a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. L. nr. 59, sector 3, compus din: 3 camere, baie, bucătărie, hol, coridor şi anexe gospodăreşti, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 82 mp.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin înscrisurile pe care le-a depus la dosar în dovedirea acţiunii sale, reclamanta a probat că titlul său este mai puternic. Astfel, aceasta a încheiat, împreună cu soţul său, contractul de vânzare-cumpărare nr. 5.633 din 26 mai 1976, iar prin sentinţa civilă nr. 7.827 din 1.11.1982, în urma tranzacţiei, a devenit proprietara exclusivă a
apartamentului în litigiu. Deşi ulterior, la 17.11.1988, imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, acesta a fost restituit, în final, reclamantei, prin sentinţa civilă nr. 1.126/8.02.1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 3, titlul statului fiind astfel desfiinţat, pârâta dobândind imobilul de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 8.741 din 10.07.1997.
Considerându-I incident, şi aplicând principiul de drept „nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet" instanţa a constatat că titlul în baza căruia pârâta deţine imobilul şi care provine de la un proprietar al cărui drept a fost ulterior desfiinţat, nu are aceeaşi forţă juridică cu titlul reclamantei, care a fost prima proprietară a imobilului.
Titlul reclamantei, a constatat instanţa, este preferabil, urmând a i se da eficienţă, întrucât, ca urmare a preluării abuzive, reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, ci doar posesia bunului. De altfel, recursul în anulare în urma căruia pârâta a cumpărat apartamentul a avut în vedere depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, iar nu fondul pricinii.
în ceea ce priveşte susţinerea pârâtei potrivit cu care reclamanta nu are dreptul decât la măsuri reparatorii, potrivit art. 181 lit.d din Legea nr. 10/ 2001, instanţa a considerat-o neîntemeiată, întrucât reclamanta a înţeles să invoce prevederile dreptului comun, neuzând de art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar cererea sa a fost formulată în contradictoriu cu chiriaşa cumpărătoare, iar nu împotriva deţinătorului imobilului în numele statului.
împotriva sentinţei a declarat apel pârâta A.S. Apelanta a criticat hotărârea primei instanţe, în esenţă, sub aspectul greşitei aprecieri a probatoriului administrat în cauză, fapt ce a condus la o sentinţă nelegală şi neîntemeiată. Apelanta a arătat că prima instanţă, în mod greşit a reţinut că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, nestabilind cu claritate statutul juridic al imobilului aflat în dispută, modul în care acesta a intrat în proprietatea statului, nu a stabilit corecta succesiune în timp a actelor juridice legate de respectivul apartament şi a învederat faptul că pe lângă criteriile clasice, au fost instituite, prin Legea nr. 10/2001, criteriile legale de preferinţă în caz de concurs de titluri de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 3.165 din 6.11.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a
civilă în dosarul nr. 4.779/2001, a fost admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată şi, pe fond, a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul a reţinut că transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul statului a operat în baza Decretului nr. 223/1974 prin decizia nr. 2.267/ 17.11.1988, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti.
Acţiunea în revendicare formulată de reclamanta-inţimată, având ca obiect acest imobil a fost admisă de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8.425 din 4.10.1995, această hotărâre fiind însă casată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă, prin decizia civilă nr. 793 din
3.03.1997, ca urmare a admiterii recursului în anulare, declarat de Procurorul General, dispunân-du-se pe fond respingerea acţiunii în revendicare.
Ca urmare a pronunţării acestei decizii, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis Decizia nr. 958/1997 prin care a dispus anularea Dispoziţiei nr. 495/2.04.1996, prin care, la acea dată, se dispusese restituirea imobilului către intimata-reclamantă.
Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 8.741 (şi care constituie titlul apelantei) a intervenit între S.C. „T.A.“ S.A. şi pârâtă la data de
10.07.1997, prin urmare, ulterior datei la care s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie.
Având în vedere situaţia de fapt mai sus prezentată, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, având ca temei de drept dispoziţiile Legii nr. 112/1995, pârâţii-apelanţi au fost de bună-credinţă, fapt ce face incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 2 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că, prin derogare de la dreptul comun, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 duc la blocarea acţiunii în revendicare îndreptate împotriva subdo-bânditorului de bună-credinţă al cărui titlu îşi menţine valabilitatea.
împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs invocând următoarele critici:
în mod greşit instanţa a aplicat dispoziţiile Ler i nr. 10/2001, acţiunea fiind promovată conform dispoziţiilor de drept comun. Recurenta-reclamani i arată că intimata-pârâtă nu poate fi de bună-credint,
deoarece aceasta cunoştea care este situaţia juridică a imobilului în litigiu.
Recurenta-reclamantă a încadrat critica formulată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă.
Curtea, în baza art. 306 Cod procedură civilă, apreciază că dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora în motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, dispoziţiile art. 304 pct.8 Cod procedură civilă neregăsindu-se în cauză.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport cu critica formulată, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 8.743 din 10.07.1997, pârâta a devenit proprietara imobilului în litigiu.
La data perfectării contractului de vânzare-cumpărare imobilul se afla în proprietatea statului, prin decizia civilă nr. 793 din 3.03.1997, fusese admis recursul în anulare şi, pe fond, respinsă acţiunea în revendicare promovată de reclamantă.
Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost promovată de reclamantă la data de 4.06.1999, ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtă.
Având în vedere prevederile art. 46 alin.2 din Legea nr. 10/2001, actul juridic fiind încheiat cu bună-credinţă, dobânditorul acestuia păstrează bunul, iar conform art. 48 alin.3 din lege, reclamanta va beneficia de măsuri reparatorii.
Sub acest aspect, tribunalul a apreciat corect că în speţă sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, conformându-se prevederilor art. 47 din aceeaşi lege şi principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Faţă de considerentele expuse, Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, conform art. 274 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă va fi obligată la 16.440.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
| ← Acţiune în revendicare. Imobil preluat abuziv de stat. Dovada... | Reprezentare, persoana cu domiciliul în străinătate → |
|---|
